„Se cuvine ca creştinii să străbată cu luare-aminte şi cu grijă drumul din stadionul acestei lumi, ca să obţină de la Dumnezeu şi de la îngeri laude cereşti”
2. Trupul are povăţuitor ochiul şi dacă acesta vede bine îl conduce pe drumul cel bun. Să presupunem că cineva străbate nişte locuri stufoase şi năpădite de spini şi mlaştini. Printre ele se înalţă limbi de foc, săbii înfipte(cu limba în sus), se deschid prăpăstii şi se află multă apă. Cel care este sprinten şi atent, şi are ochiul povăţuitor, trece cu multă prudenţă prin acele locuri rele, ferindu-şi din toate părţile haina, cu mâinile şi cu picioarele, ca să nu fie ruptă de tufe şi de spini, să nu fie murdărită de noroi, nici tăiată de sabie. Acelaşi ochi – care este lumina trupului – îl păzeşte pe acesta să nu se prăbuşească în prăpăstii, să nu fie înghiţit de ape, sau să fie de vreun rău vătămat. Prin urmare, cel ce trece astfel de locuri repede şi cu prudenţă, ţinându-şi strâns veşmântul, fiind călăuzit de ochiul său pe drumul cel bun, se păzeşte pe sine nevătămat şi-şi păstrează haina fără a fi ruptă şi nearsă. Iar dacă prin aceleaşi locuri trece un alt om, neatent, cu pas molatic şi leneş, fluturându-şi haina încoace şi încolo, fie că o sfâşie pe aceasta prin tufe şi prin mărăcini, fie o arde – fiindcă n-o ţine strâns lângă el – fie că o taie în săbiile care-i sunt înfipte în preajmă, fie că o murdăreşte în noroi, într-un cuvânt, îşi strică numaidecât haina cea nouă şi frumoasă, din cauza neatenţiei, a moliciunii şi a lenei sale. Iar dacă în continuare nu este atent, şi nu dă ascultare ochiului, el însuşi cade în prăpastie, sau în ape şi se îneacă.
3. În acelaşi chip trebuie să se poarte şi sufletul, care poartă învelişul trupului întocmai ca pe o haina frumoasă. Folosindu-se de puterea judecăţii, care conduce atât sufletul, cât şi trupul, să treacă printre spinii acestei vieţi, prin noroi, prin foc şi peste prăpăstii, adică prin poftele, dezmierdările şi necuviinţele acestui veac. Este dator ca pretutindeni, cu bărbăţie, sârguinţă şi luare-aminte să se păzească şi să se protejeze pe sine însuşi şi haina trupului, ca nu cumva să se sfâşie de tufele şi mărăcinii acestei lumi, adică de grijile, preocupările, îndeletnicirile pământeşti – şi de focul poftei să nu fie arsă. Sufletul astfel îmbrăcat, abate ochiul ca să nu vadă pe cele rele, întoarce urechea ca să nu audă clevetirea, fereşte limba ca să nu grăiască cele deşarte, opreşte mâinile şi picioarele de la săvârşirea faptelor rele. El dispune de voinţă pentru a întoarce şi a opri mădularele de la priveliştile cele rele, de la auzirea cuvintelor celor necuviincioase, de la îndeletnicirile lumeşti şi viclene.
4. În acelaşi timp, sufletul se păzeşte pe sine de visările cele rele, îşi păzeşte inima şi împiedică cugetul să hălăduiască prin lume. Nevoindu-se şi sârguindu-se şi oprind din toate părţile şi cu luare –aminte mădularele trupului de la răutăţi, sufletul păzeşte nespintecată, nearsă, neîntinată şi bună haina trupului şi se păzeşte şi pe sine prin puterea de a cunoaşte, de a înţelege şi a discerne, şi mai ales datorită puterii lui Dumnezeu. Deci, îndepărtându-se pe cât poate de orice poftă lumească şi ajutat fiind şi de Domnul, este păzit cu adevărat de relele ce le-am pomenit. Pentru că atunci când vede Domnul pe cineva ferindu-se cu zel de desfătările vieţii, de grijile materiale, de legăturile pământeşti şi de cugetele cele zadarnice, îi dă harul Său, care păzeşte nevătămat acest suflet, încat el parcurge bine acest veac al răutăţii. Şi astfel acest suflet dobândeşte laudele lui Dumnezeu şi ale îngerilor pentru că a păstrat bine haina sufletului şi pe sine însuşi, respingând pe cât i-a fost cu putinţă orice poftă a acestei lumi, că, ajutat fiind de Domnul, a străbătut cu bine calea din stadionul lumii acesteia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu