Ieromonahul Amfilohie de la Diaconeşti: "şi prin căsnicie şi prin monahism omul trebuie să urmărească mântuirea."

«  ...înţelepciunea noastră este să veghem pururea la Împărăţia veacului ce va să vină, la Ziua a opta, la întâlnirea cu Hristos.

Iată care-i grija noastră, ori în viaţa de familie, ori în viaţa monahală. »

Iată-ne azi împreună ! Spunea cineva : Nu prea e sala plină. Apoi ortodoxia niciodată n-a mers pe număr, ci pe adevăr. Important este să dăm un sens şi o simţire duhovnicească acestui moment în care, iată, ne găsim. Cine ?  Fii ai aceluiaşi Dumnezeu.

Frumoasă temă, actuală temă, grea temă ! Căsătoria şi monahismul – căi spre mântuire! Prin mântuire noi înţelegând unirea cu Hristos, desăvârşirea noastră ori prin căsnicie, ori prin viaţa monahală. Adică vă e gândul ori la măritat, ori la mănăstire, cam aşa sună[tema] mai popular.

E bine că această frământare răscoleşte sufletele noastre, că-n altă parte varianta  monahismul a cam picat. Din moment ce ridicaţi această problemă, monahismul, cale spre mântuire sau căsatoria, înseamnă că aveţi în vedere deja aceasta două perspective, vechi amândouă. Şi înainte ca să vă spun câteva cuvinte despre una şi cealaltă, vreau să subliniez câteva aspecte cu privire la om în general.

 Suntem fiinţe create, n-am venit dintru nefiinţă la fiinţă de capul nostru, nici nu existăm de capul nostru şi nici nu ne îndreptăm oriunde. Am fost creaţi de Dumnezeu nu din întâmplare, ci cu scop precis, minunat alcătuiţi cu capacităţile de a înţelege scopul şi sensul vieţii noastre şi posibilităţile de a ne împlini scopul pentru care am fost creaţi. De aceea vreau să vă spun ca ambele căi sunt căi de mântuire, adică şi prin căsnicie şi prin monahism omul trebuie să urmărească mântuirea. Nu-s căi de viaţă – căi de mântuire ! Deci, în plan creştin şi viaţa de familie şi viaţa monahală sunt căi de mântuire, adică de împlinire a scopului nostru de viaţă. E vorba de o chemare, şi să ştiţi că aceasta nu o face omul, precum nu omul a instituit viaţa de familie şi nici viaţa monahală şi capacităţile de a se desăvârşi în viaţă în care a fost adus.

Ştiţi cât ne-a costat, ca şi fiinţe create, căderea protopărinţilor noştri în păcat, consecinţe care nu au putut fi restaurate/ reparate decât cu preţul sângelui dumnezeiesc. Nu sol, nici înger, ci însuşi Fiul s-a întrupat, pentru a noastră mântuire, să ne împace cu Tatăl, să ne scoată de sub robia diavolului şi a morţii şi de sub robia păcatului.

Frate dragă, deci noi nu suntem ai noştri. Dintru început şi până la sfârşit, omul nu-şi aparţine lui şi nu suntem creaţi pentru noi, chiar dacă avem voinţă liberă. E un mare dar al lui Dumnezeu libertatea noastră de voinţă. Deci de pe această poziţie vă vorbim : Suntem ai lui Dumnezeu. Nu eşti stăpân nici pe trupul tău, nici pe mintea ta, nici pe nimic din ceea ce vezi tu în oglindă sau altcumva. Ce efort ai făcut tu să vii de la nefiinţă la fiinţă ? Cine şi-a programat luişi naşterea ? Ce eforturi faceţi voi acuma ca să fiţi în viaţă ? V-aţi reglat voi pulsul inimii ? Aţi contribuit voi cu ceva la alcătuirea voastră : cortexul, ADN-ul, ARN-ul ? nici  pomeneală ! Ne-am trezit vii. Ai făcut vreun efort că ţi-au crescut unghiile la mâini ? sau buzele ? Ţi-ai dat cu culoare părul ? A ! mai intervii acum! Asta-i cu totul altceva, cosmetica veacului.

Şi mai mult, ştii tu când mori ? Nici când ai venit, nici când trăieşti, nici când te sfârşeşti n-ai nicio contribuţie, omule. Totul e darul lui Dumnezeu. Dar dacă nu vedem ca darul lui Dumnezeu viaţa aceasta, n-o să înaintăm către El. Exact ca  unul care nu ia aminte : Mai, ţi-am făcut un cadou atât de frumos şi...Şi nimic, nici nu s-a uitat la el ! Dumnezeu ne-a făcut dar viaţa ca să ne bucurăm de ea şi să ne desăvârşim în această viaţă. Desăvârşirea dintru început, ştiţi bine că a avut nişte criterii. După căderea în păcat, totul a avut de suferit, înaintaşii noştri. Consecinţele nu le mai analizăm acum, încât a trebuit să intervină Mântuitorul Hristos, să ia trup Cel fără de început, să vină în mijlocul nostru, inconfundabil, asemenea nouă făcându-se, ca să-L pricepem, să-L simţim, să-L înţlegem. Fără de păcat, în schimb, deci om desăvârşit şi Dumnezeu desăvârşit ;  s-a făcut El om ca pe om să-l ridice din această stare căzută în slava desăvârşirii, să-l îndumnezeiască pe om.

Trebuie un minimum de efort şi de bun simţ, ca să zic aşa, ca să te apleci asupra acestor adevăruri de viaţă. Dacă nu, cât crezi că ai să stai picior peste picior, cu anchior sau făra să comentezi, hmm, dacă-i bine sau  nu ce spun eu ? Frate dragă, nu noi decidem asupra noastră. Tot ce vine asupra noastră vine din voia lui Dumnezeu. În momentul în care a ieşit sufletul din trup, toate le uiţi, şi mamă, şi tată, şi fraţi şi planete, şi lumini, şi maşină, şi casă, şi tot. Ai să vezi tainele cerului deschise atunci, îngeri, draci, Rai, iad, ai să uiţi desăvârşit planeta asta. De aceea înţelepciunea noastră este să veghem pururea la Împărăţia veacului ce va să vină, la Ziua a opta, la întâlnirea cu Hristos. Iată care-i grija noastră, ori în viaţa de familie, ori în viaţa monahală. Dobândirea vieţii celei nepieritoare, Împărăţia cea veşnică a Cerurilor pe care ne-a făgăduit-o Hristos, şi nu oricum.

 

« Tu nu te deschizi suficient la ceea ce Dumnezeu te cheamă,

 ca să cunoşti, să ştii, să simţi, să te împlineşti.

Nu putem da vina pe Dumnezeu pe învăţătura Bisericii

că este insuficientă pentru vremurile în care trăim. »

 

Nu există fisură în învăţătura evanghelică. Că « Aia nu prea mi-a spus-o sau mai trebuia să-mi spună şi altceva sau n-a făcut totul pentru a ne lămuri ». Nu există. Logosul s-a întrupat, Cuvântul, prin care toate s-au făcut, înţelepciunea. Tu nu te deschizi suficient la ceea ce Dumnezeu te cheamă, ca să cunoşti, să ştii, să simţi, să te împlineşti. Nu putem da vina pe Dumnezeu sau pe învăţătura Bisericii că este insuficientă pentru vremurile în care trăim.

Într-adevăr păcatul este un zid între noi şi Dumnezeu în ceea ce priveşte înţelegerea şi simţirea, dar noi avem de luptat cu păcatul şi Dumnezeu ne înzestrează cu tot ceea ce este necesar ca să biruim păcatul, adică să putem să ne desavârşim şi în condiţii de astea.

Aş lăsa laoparte Vechiul Testament, familia în Vechiul Testament şi prefigurarea monahismului în Vechiul Testament. Noul Testament ! A venit Hristos pe pământ, ne apropiem de Crăciun acum, că în Postul Crăciunului, iată, m-aţi invitat aici. Marea bucurie a Creştinătăţii ! Marea minune, Întruparea ! Ce lucru grozav! Gata, avem acces şi avem posibilităţi, acum nu mai ai pentru ce să fii trist, fratele meu! Nu ştim să ne agăţăm de aceste valori, de aceste puteri ale Bisericii noastre, de aceste Sfinte Taine şi sfinte lucrări. Nu-s numai simple praznice. E o lucrare permanentă a lui Dumnezeu în creaţia Lui şi mai ales socoteala supremă cu omul.

 

« Păcatul asta slăbănogeşte cel mai mult în om : voinţa.

 Îi atacă voinţă, îi atacă voinţă, îi atacă voinţă şi de-aia un om cu voinţă slabă

şi cu credinţă slabă greu se mai mişcă spre cele bune »

 

Îţi trebuie un efort de voinţă. Păcatul asta slăbănogeşte cel mai mult în om : voinţa. Îi atacă voinţă, îi atacă voinţă, îi atacă voinţă, şi de-aia un om cu voinţă slabă şi cu credinţă slabă greu se mai mişcă spre cele bune. Astăzi,  cine mai dă dovadă de virtute, cine se mai ia la trântă cu păcatul, cine îşi mai dă viaţa pentru Hristos ? Auzi limbajul primelor veacuri : Te-a învrednicit, frate, Dumnezeu de prigoană ! Te-a învrednicit, frate, Dumnezeu de încercare ! Te-a învrednicit, frate, Dumnezeu de silă şi de nevoi ! Te-a învrednicit, frate, Dumnezeu ! Aşa gândea Adam în Rai : Doamne, ce minune soarele ! Doamne, ce minune lumina ! Ce minune aminalele ! Ce minune plantele! Ce minune toată creaţia! Era un dar al lui Dumnezeu. Ştia că n-are nicio contribuţie. Toate erau un dar. Doamne ! Trăia această stare : « Doamne, Tu eşti totul ! » ... Ce minunate-s darurile Tale!

Dar noi : E firesc să răsară soarele. Cum adică să nu răsară soarele? Păi cum adică să nu fie lumină, cum adică să n-am eu oxigen, să nu se învârtă pământul? Hmm! Să nu fie apă? Da` n-am înţeles! Nu le mai vedem ca nişte daruri, mai mult, ne simţim noi proprietari. Ne luptăm pentru dobândirea lor. Şi ce-am făcut noi ? Nu mai mulţumim, nu mai simţim ca într-o lume a lui Dumnezeu şi nu ne mai raportăm la Dumnezeu. Ba te voieşti stăpânul tău tu, şi ce tare te vrei, şi mai vrei să fii stăpân şi peste alţii şi vrei să te şi impui. Până când ? Până la mormânt ! Şi vezi bine şi în stânga şi-n dreapta şi cel de lângă tine, că toate sfârşesc acolo, şi tot nu te opreşti, şi tot călătoreşti strâmb în veacul acesta. De-aia am spus, noi nu mai comentăm. Deci, ori, ori. Şi nu mai punem pe “ştiu eu... să văd »... 

 « Eşti liber să faci ce vrei, şi azi, şi mâine, şi poimâine,

dar ia seama să nu-ţi pară rău în viaţa de veci pentru ce-ai gândit!

Că de aceea eşti liber.Tocmai în asta stă sensul judecăţii.

Ai fost liber, că dacă n-ai fi liber să faci ce vrei, judecata nu şi-ar mai avea sensul. »

 

Dar cine îţi dă ţie dreptul acesta? “Libertatea mea!” Ai grijă cum o foloseşti, frate! Eşti liber să faci ce vrei, şi azi, şi mâine, şi poimâine, dar ia seama să nu-ţi pară rău în viaţa de veci pentru ce-ai gândit!Că de aceea eşti liber. Tocmai în asta stă sensul judecăţii. Ai fost liber, că dacă n-ai fi liber să faci ce vrei, judecata nu şi-ar mai avea sensul. Da, eşti liber, fratele meu ! Dumnezeu nu vrea să te prindă în cuvânt . Nu, frate dragă, tu vrei să-L prinzi pe Dumnezeu în cuvânt. Dumnezeu îţi vrea binele.

Aşa s-a întâmplat chiar când Mântuitorul a venit, lumea fiind întunecată de păcat, ca să   lămurească : O, omule, de ce eşti nemulţumit ? Ce te sperii ? Groaznic ! Păcatul, boala! Le rezolvăm noi şi pe-astea. Şi a venit şi a propovăduit ceea ce nimeni altul n-a mai propovăduit până atunci. Şi rostea cuvânt cu putere multă. Se mirau şi adversarii Lui – ca Acesta n-a mai vorbit nimeni până acuma ! Nu că a potolit marea cu cuvântul, nu că a înviat morţi, nu că a înmulţit pâinile, nu că a avut înţelepciune în cuvânt ! L-a ridicat pe om – Prin ce ? Prin jertfa Lui ! - acolo unde omul nici nu putea să ajungă şi nici nu bănuia că ajunge. Ce vrei mai mult ? Pe Unicul Său Fiu L-a dat Dumnezeu – vă daţi seama ! Şi nu că ar fi dispus El ; că a venit Hristos pe pământ cu : « M-a trimis Tata, mă, ce era să fac ?Na,  Mi-a zis să vă zic asta ! ». A făcut-o ca urmare a dragostei Sale ; Jertfa pe Cruce şi toată viaţa Lui asta ne arată. S-au prins că nu-i minciună în El Apostolii, mironosiţele şi toţi cei care s-au convertit la creştinism.

"A te declara ortodox nu înseamnă numai să accepţi că Dumnezeu există 

sau să accepţi  doctrina ortodoxă"

 

Frăţiile voastre sunteţi o continuitate peste veacuri a lucrării harului Duhului Sfânt în Biserică. Numai nu-l stopaţi ! A te declara ortodox nu înseamnă numai să accepţi că Dumnezeu există sau să accepţi  doctrina ortodoxă. Nu, fratele meu ! Nu tot cel ce-Mi zice Mie  Doamne, Doamne va intra în Împărăţia Cerurilor. Dar cine ? Cel care face voia Tatălui Meu. Care? Poruncile Vechiului Testament, pe care nu le-a desfiinţat trebuie să le împlinească, şi Evanghelia, vestea cea bună, vestea cea nouă.

Şi se mirau toţi de cuvintele Mântuitorului Hristos, şi au atacat şi ei problema, precum studenţii din Bacău astăzi : Şi atunci, ce să facem ? E bine, că tu nu ai nevastă, vorbeşti de Împărăţie, vorbeşti de frumuseţea vieţii în curăţie, ce facem, ne mai însurăm sau nu ne mai însurăm ? Şi atunci s-a ridicat problema aceasta. Dar ispitindu-L. N-au fost sinceri. Nu ştiţi că L-a întrebat şi tânărul acela : Ce să fac ca să moştenesc viaţa cea veşnică ? Păi, « ce este scris în lege ? Cum citeşti? ». Să nu furi, să nu săvârşeşti adulter, să cinsteşti pe tată, pe mamă... că era la vârsta la care i le-a pus pe astea în faţă, deşi în Vechiul Testament se ştia: Iubeşte pe Domnul Dumnezeul Tău, când a întrebat învăţătorul de lege, el a ieşit cu altă problemă în faţă, ca învăţător de lege. Iată că a L-a luat cu  criteriile esenţiale, să iubeşti pe Domnul Dumnezeul Tău din tot cugetul tău, din toată puterea ta, cu toata fiinţa ta, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Şi aceea este toată legea şi proorocii.

Dar când L-a întrebat un tânăr ce i-a zis? Fă asta şi vei trăi. El a zis: Şi ce-mi mai lipseşte? Că pe astea le fac din copilărie. Vrei desăvârşire! Asta am spus că-i viaţa. Îi viaţă de  desăvârşire în familie, nu subzistenţă, nu cum scriu ziarele. Vrei desăvârşire ? Păi, mergi şi vinde averile tale, leapădă-te de tine şi du-te, ia-ţi crucea şi-Mi urmează Mie ! Şi-a oftat. Avea multe averi. Iată, deci, preocuparea de atunci ! Alţii veneau să-L ispitească.

Eu n-am vorbit de căsnicie aşa ca să aflăm acuma  ce înseamnă cununia, însoţirea în sfinţenie, curăţia, astea le găsiţi în catehisme. Puneţi mâna şi citiţi ! Eu vreau să va punctez alte criterii şi să mă angajez în întrebări şi răspunsuri ca să mergem mai departe...De astea, puneţi mâna şi citiţi catehismul. Ce este inelul, ce-i cununia, dacă este permisă nunta a patra... Puneţi mâna şi citiţi ! Nu mai stăm acuma să abordăm probleme care stau la  îndemâna dumneavoastră

Ei bine, şi a venit Mântuitorul Hristos. El a vrut să se descopere pe sine ca Domn, Dumnezeu şi Dătător de viaţă, nu numai ca Stăpânul nostru şi ca Mântuitorul nostru. Şi a făcut tot posibilul, şi când spun asta, înseamnă « în chip desăvârşit”, ca omunl să înţeleagă, să accepte şi să se folosească de venirea Lui în trup. Şi veţi vedea, la ieşirea din trup, că în fiecare fracţiune de secundă, în toată existenţa noastră, Dumnezeu a făcut tot posibilul ca noi să Îl cunoaştem şi ne-a oferit în fiecare fracţiune de secundă cele mai mari posibilităţi ca noi să Îl cunoaştem. Ce vă miraţi ? Noi nu ne deschidem. El ne  are pe toţi la fel. Are o voinţă permanentă şi constantă. Noi nu ne deschidem către ce trebuie. Moftul tău, păcatul tău, alergatul pe două cărări[...]Că de mâine, că mai ştiu eu, că...să vedem

...Părinte, dar, numai să rezolv cu nevasta şi pe urmă mai discutăm...

Hristos te cheamă în fiecare fracţiune de secundă, frate, şi îţi oferă cele mai bune posibilităţi să Îl cunoşti. Că El are o  singură dorinţă şi cu scopul acesta te-a creat  : să-L cunoşti ! Depinde de tine cât te sileşti.

Iaca, aşa a fost căsnicia şi aşa a conceput-o El, ca o strădanie comună a bărbatului şi femeii să se desăvârşească. Unirea eforturilor lor, dar nu după puterile lor şi după capacitaţile lor. « Că fără de Mine nu puteţi face nimic » e valabil pentru oricine, de la copil la  vârstnic, de la pustnic la cel ce trăieşte în viaţa comunitară. « Fără de Mine nu puteţi face nimic » ! Deci este hotărârea de a-L cunoaşte, de a-L urma pe Hristos, de a se desăvârşi împreună, sub Taina Cununiei, instituită de Hristos prin Sfântă Biserica Sa, al cărei Cap este. Iată de ce doi nu pot evolua dacă vor !

Deci ce înseamnă căsătoria – şi vă spun acum mai mult pentru neputinţă, zice, dacă ar putea omul în curăţiei, pentru că, ce spune mai departe ? am să vă citesc ! femeia trebuie să placă bărbatului, grija cosmeticii, aragazului, a mobilierului, apartamentului...Sunt griji, Părinte !ştiu ! dar n-a fost aşa. A vrut bigudiuri, a vrut anchioruri, şi toc mai înalt, a vrut şi  poşetă din animalul cutare şi trimite  la plimbare...Asta-i căsnicia...[...]

Deci, frate, Dumnezeu a vrut ca toţi să-i urmeze lui, cum i-a urmat Apostolul Petru şi a şi spus : De vine cineva la Mine şi nu uraşte pe tatăl său şi pe mama sa, şi  pe femeie şi pe copii, şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu, că prin Mine dobândeşte împărăţia.

Mă, ce condiţii mi-ai pus ?

I-a spus, n-am venit să aduc pace, ci să despart, pe tată de fiu, pe fiică de mamă, pe noră de soacră... Cu ce ? Cu dragostea faţă de El. Fraţilor, ne-a descoperit că prin El suntem şi El e dătător de viaţă şi în afară de viaţa de obşte ne oferă viaţa cea nemuritoare. De aceea, miza fiind mai puternică, cum să iubeşti pe tată şi pe mamă, care prea mult nu pot să-ţi ofere, ţi-au dat viaţa sau hrana, decât pe El care cheamă spre Împărăţia Cerurilor? Nu zice să-i desfiinţezi pe ăştia, ci ţi-a fixat ierarhia. Eu sunt Domnul vieţii. Unde erai tu când ţi-am dat-o pe mama ta ? sau ce crezi tu? Eu vă ţin pe toţi în viaţă. A, te miri? Asta-i adevărul şi nu ca să vă terorizez, sa vă ajut. Măi, ne-a mutat centrul de atenţie de pe grup, a rupt ginta, şi te-a ridicat cu privirea la Mântuitorul, la împărăţia Cerurilor. A deschis ochii. A reabilitat femeia. Acesta era rostul căsniciei la început.(min. 21)

Petru, a lăsat totul şi i-a urmat Lui ; nu toţi au avut această chemare, dar toţi care s-au aprins, să ştiţi, mulţi de atunci au trăit în curăţie, pentru că viaţa în curăţie are roadele ei. De aceea şi spun, pentru neputinţa trupului, s-a pus o viaţă de înţelegere nu toţi se convertesc Nu suntem toţi la fel.

Suntem structuri diferite. De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi va lua femeia lui şi vor fi amândoi un trup. Şi sunt o seamă de sfaturi ale Apostolul Pavel, la Efeseni, la Corinteni, despre familie ; ...avem voie să-i dăm carte de despărţanie ? N-a fost de la început aşa. Dar Moise de ce a dat ? Pentru învârtoşarea inimilor voastre ! Era o  de înţelegere...e ca şi cum eu vreau să te scot, măi fată dragă, eu îţi ofer mai mult decât tată-tu şi mamă-ta prin ceea ce te chem să faci : viaţa în familie. Aşa şi Hristos ne scoate la o mai mare...Dar sunt oameni şi oameni, nu toţi împărtăşim aceleaşi chemări. Deci nu te mai apăra că trebuie să înmulţim lumea...Nu-ţi fă tu griji, fratele meu! Ce, ai fixat tu criteriul ăsta cu înmulţirea lumii ? Instinctul de perpetuare tu l-ai pus în om ? Hai să fim serioşi ! Te pomeneşti că Dumnezeu nu mai ştia cum să înmulţească lumea ...

Noi le luăm în vedere, că nu totu-i zămislirea. Dar iată S-a coborât la condiţia noastră, adică Dumnezeu a venit pe pământ, s-a coborât printre noi nu ca să rămână aici între noi, ci să ne ridice pe noi la ceruri, fratele meu ! Asta este esenţial, va lucra până la sfârşit, dar Hristos nu s-a întrupat ca să rămână aici întrupat şi aici să ne desăvârşească ! Dimpotrivă, să ne ofere căi să mergem noi sus.

De aceea sunt cele două căi : desăvârşirea prin monahism, care înseamnă viaţă în curăţie, de sfinţenie, deci, prin curăţie, castitate, sărăcie şi ascultare, şi viaţa în familie, care se aseamănă foarte mult. Astăzi ...nu mai înţelege omul asta, pentru că şi-a pierdut reperele : se trăieşte fără cununie, sunt multe alte probleme, dar mai are un instinct :

Mă, cum să trăim aşa, că nu ne merge bine ? Nu ne merge bine, aşa este, că nu e făcut omul să poată convieţui altfel decât sub harul lui Dumnezeu. Şi asta este esenţial noi să înţelegem, şi asta a vrut şi Hristos. Până pricepeţi, până vă hotătrâţi, până vă adunaţi puterile, eu am să fiu lângă voi, vă aştept. Numai să vreţi ! Iată, cum să trăiţi, dacă vreţi să trăiţi cu femei, să aveţi copii, cum să-i educaţi, iată şi evanghelia mea, care ne învaţă despre desăvârşire, despre Împărăţia Cerurilor şi că nimic necurat nu intră acolo !

E mai lesnicioasă calea în viaţa  de familie. Vrăjmaşul diavol urăşte mântuirea noastră. El a pus piedici şi într-o parte şi  în alta. Numai că, dacă urmărim acest scop de a ne desăvârşi, de a ne sfinţi - că ăsta-i scopul căsătoriei : mântuirea - , nu mai stăm să analizăm ce-au spus sociologii, nu mă interesează ...Că dincolo, îi cauţi de te ustură ochii şi nu-i mai vezi Pe ăia, fratele meu, au dispărut. Acolo-i altă lume, fratele meu, şi vei vedea că-i serios. Mântuirea ! Trebuie să faci un efort ca să te mântuieşti. În viaţa de familie ce înseamnă asta ? Să respectam poruncile evanghelice, faţă de soţ, soţul faţă de soţie, faţă de copii. Nu ne luăm oricum : trebuie să fim îmbisericiţi, trebuie să fim cununaţi ! Omu-i trup şi suflet, fratele meu ! Puterile sufleteşti nu pot evolua într-un cuplu efectiv, familial, decât sub harul Duhului Sfânt pe care îl primeşte la cununie şi pe care să-l întreţii. Să nu crezi că este ceva care ţi s-a dat aşa şi cu asta rămâi până la sfârşit. Trebuie să lupţi să întreţii acest har. Păcatul alungă harul. Iată, de aceea suntem noi ...Nu-ţi trimite[harul] ? trebuie să ţii miercurea şi vinerea, mersul la biserică şi toate celelalte. Mai mult, trebuie să fii model de viaţă creştin. Trebuie să sfinţim viaţa. De aceea vreau să vă zic, viaţa practică, în familie, trebuie să fie viaţă de sfinţenie şi ne costă scump, dar cum să înţelegi tu dacă astăzi, vezi, abia mai uităm să existăm. E foarte greu. Vreau să vă spun pentru ce a instituit taina cununiei Hristos cu Biserica Lui şi, iată, pentru ce trebuie să dezbatem noi şi astăzi. Şi nu ne întregim noi, prin puterile noastre, cu ce să trăim ; tot Dumnezeu ne asigură, dar dacă te sileşti duhovniceşte.

Ce am vrut să vă zic ? Ca şi fiinţe create, avem un traseu fixat de Dumnezeu. Poţi să te abaţi, dar te costă. Rămâi în calea sfinţeniei !

 

« Criza mare rămâne criza de educaţie. »

« Prin mamele creştine se primeneşte biserica şi marii oameni 

pe genunchii mamelor creştine au crescut. »

« ...viaţa creştină trebuie să fie o viaţă duhovnicească, în sfinţenie şi de mare curaj. 

Sfinţenia şi curajul să vă caracterizeze! »

Vrei să te căsătoreşti. Bine ! Trebuie să cunoşti ceva, cât de cât, despre viaţa de familie. Prima educaţie trebuie s-o dea părinţii, şcoala, apoi, şi celelalte şcoli de educaţie, care, la noi, parcă nu mai sunt. La noi şcoli de educaţie parcă nici nu mai există. Armata - desfiinţată. Familia, vai de capul ei ! Lasă copilul în faţa televizorului şi pleacă, pentru că nu are cu ce să-l mai ţină. În şcoli, vedeţi foarte  bine, că educaţia astăzi este inversul evangheliei. Statul ? Nici nu-i pasă de tine. Nici nu-i pasă ! Nici nu-i pasă de tine! Şi atunci? Rămâne tot sprijinul dumnezeiesc, dar trebuie să duci o luptă mare astăzi, fratele meu. Criza mare rămâne criza de educaţie. Nu mai găseşti tu astăzi viaţa creştină. Poate nu mai găseşti nici în preot, poate nu mai găseşti nici în mamă, nici în tată, nici în dascăli, şi de-aia vă vine greu. Reperele evanghelice care rămân şi harul lui Dumnezeu lucrător. Nu mai poţi să faci astăzi zece-cincisprezece copii. Pe de o parte, pentru că eşti cam slăbănoagă, nu mai ai structura  zdravănă, eşti hrănită cu chimicalele astea din comerţ, eşti mai mult umblată cu liftul şi cu maşina, decât să fii om zdravăn, pe picioarele tale. Nu mai speli acum în râuri, ci ai maşină cu aşa...prin Dinainte să te măriţi scrie pe tine « cezariană »,  în caz că ai şi tu un copil. Eşti din start   isterică, predestinată unui mod de viaţă din ăsta.

De aceea trebuie să faci efortul acesta de rugăciune, să consulţi un duhovnic, să-ţi pui ordine în suflet ca Dumnezeu să-ţi dea puterea să duci o căsnicie. Mare lucru astăzi să naşti, să creşti un copil, şi avem datoria aceasta.

Mama creştină are model pe Maica Domnului. Viaţa monahală are model pe Maica Domnului.

Măi, nu sunt stăpân pe trupul meu ! Măi, viaţa nu este în mâna mea ! Dacă vrei să fim împreună, să fii om cu frică de Dumnezeu, să mergi la biserică, fiindcă de aici vine mântuirea ! Să ducem o viaţă cât de cât creştinească ; noi suntem slabi, dar să ne silim ca să ne mântuim sufletele, măi ! Pentru asta mă iau cu tine ! Dacă nu, mai bine rămân singură ! [...]

Da, fratele meu, trăim ani din ăştia când satana lucrează organizat, prin structuri, piedică împotriva tinerilor şi a familiei şi a căsniciei creştine, câtă educaţie necreştinească. Şi-atunci ce ai de făcut ? Să te lupţi pentru o căsnicie creştină. E un martiriu astăzi să vrei să fii o soţie creştină sau o mamă creştină. E mai mult, poate, ca şi monahismul.

Nu este uşor. De aceea v-am spus că asiguraţi o continuitate nu numai a unei tradiţii, ci a unui duh creştin în ţara şi-n biserica noastră. Prin mamele creştine se primeneşte biserica şi marii oameni pe genunchii mamelor creştine au crescut. Din părinţi păgâni...când a lucrat Dumnezeu, bineînţeles, astea-s excepţii ! Din părinţi păgâni ies copii păgâni. Aştia nu populează calendarul şi nici cerul. Criteriul creştin   rămâne până la sfârşit duhovnicesc. Nu vă luaţi după ceea ce este în afara învăţăturii evanghelice. Noi vom fi judecaţi după poruncile evanghelice. Ţineţi-vă strâns de ele,  cunoaşteţi-le, citiţi-le şi aici să rămâneţi. Trebuie să faceţi un mare efort să rămâneţi în ţinuta evanghelică de viaţă. Dar efortul încununează, fratele meu!

Da ! nu este uşor, căci viaţa creştină trebuie să fie o viaţă duhovnicească, în sfinţenie şi de mare curaj. Sfinţenia şi curajul să vă caracterizeze! Asta-i mare curaj astăzi, să înfrunţi mentalitatea veacului, poate şi a părinţilor, poate şi a profesorilor, criteriile veacului! Rămâi în criteriul creştinesc. Vedeţi, azi din ce în ce mai mult, vor o Europă fără creştinism, nu o familie fără viaţă creştină.

E o luptă împotriva creştinismului la scară planetară. Noi în condiţiile astea vorbim de viaţa de familie şi de viaţa de mănăstire. De aceea, a fi o mamă creştină, v-am spus, e un martiraj în ceasul de faţă ! Binecuvântate sunt cele care ţin la sfinţenia vieţii lor prin viaţa de familie ! Ce efort duc săracele femei şi mame !

 

« Viaţa monahală este o viaţă pretenţioasă în ceea ce priveşte cugetarea la Dumnezeu, trairea în poruncile evanghelice şi lupta cu păcatul. Eu lupt foarte mult să nu mă ataşez de nimic din cele trecătoare."

Viaţa monahală !  Vedeţi şi ţinuta. Mă, ce-i cu haina asta? Noi avem o anumită ţinută, un anumit ritual de comportament aşa retras, din dragoste de a-i rămâne lui Hristos cât mai fidel, de a nu ne distrage nimic atenţia de la lucrarea evanghelică, să fim tot timpul în lucrare de rugăciune ! Să ne ridicăm ca şi apostolii acestui mod de viaţă de rugăciune, pe cât se poate, neîncetată, de viaţă în curăţie şi în ascultare.

M-am îmbrăcat aşa, că nu mă mai interesează trupul. Mi l-am şi învelit în negru, pentru ca să cuget pururi la MOMENTUL întâlnirii cu Hristos, MOARTEA. Am alt dedesubt! Pentru nădejdea vieţii veşnice, a învierii, o fac.

Sărăcia ? Nimic din veacul acesta nu mă interesează. Miza, ţinta mea este Împărăţia Cerurilor, eu jur pentru treaba aceasta.

Curăţia? Nu mă interesează să-mi satisfac trupul cu nimic, probleme trupeşti, împreunarea cu femei, nici măcar îndulcirea! Orice altă formă, de somn, de hrană, nu! sau de îmbuibare !

Ascultarea? Mă dau total lui Hristos, pe mâna duhovnicului. Nu mai pot să-mi fac voia mea. Pentru Tine trăiesc, Doamne ! De aceea ne mişcăm cu miezul nopţii, cu Utrenie, Ceasuri, liturghii şi aşa mai departe. Acolo este. De-aia monahul, cum spun Sfinţii Părinţi,  ieşit în afara mănăstirii este ca peştele pe uscat. Şi aşa şi este. Cât de bine v-aş face, să zicem, eu frăţiilor voastre, tot păgubit mă întorc înapoi,...mai ales că sunt şi slab ! Însă Dumnezeu întăreşte pe fiecare în căile vieţii noastre.

Viaţa monahală este o viaţă pretenţioasă în ceea ce priveşte cugetarea la Dumnezeu, trairea în poruncile evanghelice şi lupta cu păcatul. Eu lupt foarte mult să nu mă ataşez de nimic din cele trecătoare. Eu n-am mângâierea copilului, a soţiei, dulceaţa împreunării şi aşa mai departe. Purtam o discuţie cu cineva, miner. N-am nimic cu ei, au muncit   foarte mult, dar pentru faptul că nu sunt plătiţi, au muncit o viaţă-ntreagă, statul nu le recunoaşte...

 - Voi ce produceţi, mă?

 - E, mila lui Dumnezeu ştie, zic. Şi noi producem.

 - Ce produceţi voi, mă, că nu faceţi nimic, staţi pe spatele nostru !

 - Frate, dacă nu cunoşti, nu vorbi. Noi producem mai mult ca voi.

 - Ce vorbeşti, măi ?

 - Uite ce este ! zic, dacă tu ţi-ai prins urechile aici. Noi producem mai mult ca voi şi luăm mai puţin, tu munceşti mai puţin ca noi şi-ţi iei mai mult.

 - Ce iau, mă, că nu iau nimic ?

 - Ba da, stai că-ţi spun imediat ! Orice. Ce faci tu, eu pot să fac. Mai este şi condiţia fizică – am fost sportiv, am fost şi cadru militar, şi poate că... muncesc la cot cu tine, ba fac şi normă [...]. Nu lucrez cot la cot cu tine, dar tu nu poţi să faci ce facem noi !

 - Ce faceţi voi? Să stau degeaba ?

 - Nu, fratele meu! Fii atent la mine! Nimic nu vreau să faci. Vii şi stai, numai atât, te trezeşti cu noi odată, te rogi împreună cu noi...

 - Şi numai atât ?

 - Numai atât ! Dar, nu pui botul pe ţigară, niciodată ! nu pui botul pe femeie, niciodată ! nu mai pui botul pe băutură, niciodată ! Îţi spun eu că după o lună faci ca toţi balaurii ! Părinţele, numai una mică, vă rog eu ! Numai un fum din ţigară trag !

Pentru că nu ştii patima care zace în tine ! Tu stai, munceşti, te enervezi, ţi-a dat salariul, faci revoluţie, ieşi în stradă, dar poţi să ţi-o îngrămădeşti pe nevastă-ta în noapte sau peste două sau trei nopţi, îţi iei o dulceaţă, pe urmă dai un pahar de vin pe gât sau te refulezi în altceva. În manăstire, nu, frate ! Stai degeaba, dar să vezi, fratele meu, când îţi vine dracul mâniei, dracul lenei, dracul setei, dracul femeii...Dă-mi una mică, nu mai pot !Nu, frate !

Niciodată carne, niciodată femeie, să vezi atunci !

 Nu-i dat oricui. Şi nici eu n-am avut puterea. Numai dacă te întareşte Dumnezeu ! Deci el îşi ia al lui, ca tot omul...Fiecare-şi ia dulceaţa lui. Deci asta-i viaţa de familie, o privire, o mângâiere, un cuvânt...Acolo, nimic ! Te lupţi cu orice formă de mângâiere. Toate   pentru Hristos.

***

Prima parte  din conferinta cu tema: “Căsătoria şi Călugăria – două căi spre mântuire”, în care invitat este Ieromonahul Amfilohie Brânza de la Mănăstirea Diaconeşti, Bacău.

http://www.trilulilu.ro/gheorghe312/c3a0658d6c5be2

 

Partea a doua :

http://iuliana-koinonia.blogspot.com/2009/12/domnule-problema-mantuirii-este-foarte.html

Şi fă ca, din multele rele, să nu port pe suflet zăbrele!

Rugă din celula  neagră a Ciucului

Eugenia Indreica Damian

***

„Şi-atunci când mi-e teamă să sânger

Să treacă prin aer un înger.”

Ajută-mă, Sfântă Fecioară,

Celula să-mi pară uşoară.

Când lacăte urlă smintite

Să nu simt cum noaptea mă-nghite.

Să n-aud nici geamătul uşii

Să nu simt strânsoarea cătuşii,

Cum frigul mă taie, mă frânge

Şi-mi intră în carne şi-n sânge.

Ajută-mă, Sfântă şi Bună,

Să văd o fărâmă de lună,

Trimite-n pâclosul ungher

O lamă subţire de cer

Şi fă ca, din multele rele,

Să nu port pe suflet zăbrele,

Opreşte-mi a gândului fugă

Şi lasă-mi puterea în rugă

Şi-atunci când mi-e teamă să sânger

Să treacă prin aer un înger.

Stăpână a stelelor toate,

Mă-nvaţă să iert, de se poate,

Ajută-mă, sfântă Fecioară!

Ce cald s-a făcut şi senin…

Tot ceru-i sub pleoape. Amin.

***

Icoana Noilor Martiri ai neamului românesc

„Odată liniştită din această privinţă, mi-am zis că e cazul să-mi examinez hruba. Nefastă idee! Mi s-a părut că jos, pardoseala pivniţei este presărată cu smocuri de paie. Mai atentă, însă, am observat că paiele erau mişcătoare. Pivniţa colcăia de şobolani. Deci pe aceasta a mizat adjunctul. Atunci când voi realiza că mă aflu într-o groapă plină cu jivine, voi bate cu disperare în uşă şi voi cere de bună voie anchetă. Ei, n-am să-i fac pe plac! Dar orele au început să se scurgă şi nu venea nimeni să mă scoată de acolo. Ce voi face la noapte? îmi imaginam şobolani urcându-se pe mine, începând să mă ronţăie, nici nu mă puteam apăra cu mâinile, deoarece le aveam imobilizate la spate. Am băgat de seamă că şobolanii aceştia erau obişnuiţi cu oamenii. Nu le era frică de mine. Unul s-a apropiat şi m-a privit cu nişte ochi rotunzi, fără expresie dar n-a urcat până sus.

M-a cuprins o spaimă de moarte. Frica m-a paralizat cu totul, nu mai simţeam nici frig, nici durerea pricinuită de cătuşe, simţeam de pe acum turma de şobolani urcată pe mine.

Să mă sinucid, mi-a străfulgerat un gând. Mă arunc cu putere, cu capul în jos şi gata, termin toată teroarea care mă mai aşteaptă de acum înainte.

Mi-am revenit repede, dându-mi seama că era cel mai stupid lucru pe care-l puteam face. Pe lângă faptul că-mi pierdeam mântuirea sufletului nici nu era sigur că înălţimea era suficientă ca să-mi garanteze moartea. Şi atunci, rănită, printre şobolani, era lucrul cel mai rău ce mi se putea întâmpla.

Să bat în uşă? Mi-am dat seama că eram o pradă prea uşoară pentru anchetator aşa cum eram cu mintea tulburată de spaime şi apoi cu ce să bat în uşă ca să fiu auzită din catacomba aceasta? Eram încălţată cu papuci de cârpă care înăbuşeau bătăile, iar cătuşele erau puse de aşa manieră că nu puteam bate sonor cu ele, chiar dacă aş fi suportat durerile acerbe la fiece mişcare.

Să mă resemnez? Dar cum? Cu fiecare clipă spaima mea creştea uriaş, se transforma în panică, îmi pierdusem controlul de sine.

Şi, într-un moment de exasperare, m-am pomenit strigând, cu o voce străină, stranie, strangulată de spaimă:

"- Doamne! Nu mă lăsa!"

Şi, în clipa următoare, mi s-a întâmplat ceva nemaipomenit, nemaitrăit, nemaisperat. Hruba, lucarnele, treptele, jivinele, totul a dispărut. În jurul meu era numai alb. Un alb nelimitat, scânteietor, un alb ca de zăpadă proaspătă sub un soare strălucitor. Eram eu şi totuşi nu-mi percepeam existenţa. Ieşisem parcă din timp şi din spaţiu, nu ştiam, de fapt, ce eram şi unde eram. Eram o vibraţie intensă, aproape de nesuportat. Simţeam o încredere neţărmurită în ceva nespus de binefăcător, în ceva binecuvântat şi totuşi mistuitor ca un rug fără arsură.

Este greu să definesc ce se petrecea cu mine, ardeam intens. Am aşteptat o eternitate, în picioare, sprijinită de uşă.

Într-un târziu a venit E. să mă scoată pentru ca să mănânc mâncarea de seară. Mi-a scos cătuşele şi s-a uitat cu groază la mâinile mele. Aveau culoarea prunelor coapte. Se uita lung la mine, cred că arătam ciudat, eram în aceeaşi stare de vibraţie mistuitoare şi, totuşi, un calm desăvârşit acoperea clocotul interior greu de suportat.

„Doamne, strigat-am către Tine…” - Aspazia Oţel Petrescu

Aiud – camera de tortură

În spatele bucătăriei de la închisoarea Aiud era o baie cu duşuri pe care aproape orice deţinut o ştia. Lângă baie era o cameră dotată cu un pat de şipci. Deasupra patului era o grindă pe care se fixa o pereche de cătuşe. De câte ori am fost introdus în această cameră pentru tortură, cătuşele erau fixate sus pe grindă şi mă aşteptau.

Eram dezbrăcat în pielea goală şi legat cu cătuşele de mâini. Cu picioarele şedeam pe patul de şipci, în poziţie verticală. 
    Călăul care îmi aplica cea mai grozavă tortură era o femeie.Era bine legată la trup, înaltă şi îmbrăcată sport, cu părul scurt, tăiat breton. Avea o biciuşcă specială din oţel, care semăna cu antenele de radio de pe limuzine şi era lucrată frumos, artistic. Lângă mâner, oţelul era nichelat şi strălucitor, era ceva mai gros şi se subţia spre vârf, având o mare flexibilitate.

Loviturile erau aplicate de sus în jos. Întâi pe faţă, pe gât, pe umeri, pe mâinile secătuite de carne, pe pipt, pe spate şi tot mai în jos. Durerea acestor lovituri era atât de mare, încât de multe ori mi-am pierdut cunoştinţa înainte de a se termina întreg tipicul torturii.

 

Un alt monstru cu chip de om şi cu o constituţie fizică excelentă te lua de un picior şi te târa alături, sub duş, unde erai trezit din leşin cu apă rece. De regulă aceşti monştri erau ţigani unguri, recrutaţi  de prin împrejurimi şi îmbrăcaţi în haine de gardieni.

Pentru tortură erau scoşi doi-trei oameni din camere diferite sau chiar din aceeaşi cameră. În timp ce unul era torturat, ceilalţi aşteptau cu groază sa le vină rândul. Torturile se repetau, fără motivaţie, după patru-cinci zile, într-un serial destul de lung şi cu  metode diferite. După o serie de astfel de schingiuiri, victima era dusă în faţa locţiitorului politic, care în mod stereotip  punea aceeaşi întrebare:

 - Ce, mă, încă nu te-ai cuminţit? Tot de prostii te ţii? Mă, eu te omor în bătaie!

(Mărturia lui Nicolae Crăcea în „Mărturii…Mărturii…”)

 

Foto: http://corinanegreanu.blogspot.com/2009/08/icoana-noilor-martiri-ai-pamintului.html

Primele impresii

În seara colindelor fiilor neamului crucificat alături de Domnul răstignit, am simţit duhul maicilor, curat şi luminos, împărtăşindu-se nouă, cu nădejde că vom veni alături de ele în lucrarea pentru care au, desigur, binecuvântare de la Pr. Justin şi la care trudesc cu atât de multă  dragoste. Doamne, poartă-le de grijă ! Avem nevoie de râvna lor, avem nevoie de rugăciunea de foc a Pr. Amfilohie, de colindele care ne refac legătura de dragoste cu rugătorii noştri din ceruri.

Aiudul martiric este puterea noastră, temelia de acum a neamului ameninţat cu prăbuşirea de postmodernitatea descompusă. Mărturisesc sentimentul datoriei şi al responsabilităţii pe care mi l-au insuflat în această seară de comuniune, la care au fost prezenţi nu doar cei din sala Rapsodia. Trebuie să fi fost deasupra noastră duhurile mărturisitorilor din Aiud, Gherla, Târgu Ocna, Piteşti, Sighet, Jilava... pentru că ele veghează mereu asupra mireselor lui Hristos de la Mănăstirea Diaconeşti. Va fi fost şi duhul Părintelui Calciu, legătura ce s-a format înspre sfârşitul vieţii sale cu obştea de la Diaconeşti perpetuându-se dincolo de hotarele morţii. 

Glasul monahiilor în chip de icoană a ortodoxiei noastre, alături de icoanele mărturisitoare, în alt chip, ale dragostei de Dumnezeu dusă până la primirea crucii mântuitoare.

S-a săvârşit o împărtăşire  în sensul în care spunea Pr. Rafail Noica într-o conferinţă:

“Nu împărtăşania deasă, ci împărtăşirea des”.

(Vezi: http://calindragan.wordpress.com/2009/12/16/pr-rafail-noica-nu-deasa-imparta%C8%99anie-ci-imparta%C8%99ania-des/)

Am înţeles mai adânc de ce spunea Părintele Amfilohie în conferinţa sa « Căsătoria şi Călugăria – două căi spre mântuire »( http://www.trilulilu.ro/gheorghe312/c3a0658d6c5be2):

 

 « Dacă Dumnezeu a rânduit ca noi astăzi să existăm, astăzi vrea să ne mântuim. Prin noi lucrează Dumnezeu. Prin tine, omule, frate, prin sufletul tău... De aceea avem nevoie de un creştinism autentic, viu care să facă mai mult pentru Evanghelie, mai mult pentru Hristos, mai mult pentru sănătatea familiei, mai mult pentru un monahism într-adevăr autentic. Nu există altă cale. Şi încă îşi recrutează Dumnezeu oamenii şi în familie şi în viaţa monahală, din tineretul acestui popor. Încă suntem o putere din care se resursează întreaga Europă. Şi o văd mai bine ăştia din afară decât noi.

Nu vă  slăbănogiţi cu firea, nu vă împuţinaţi cu inima,  nu căutaţi numărul, căutaţi esenţa, căutaţi adevărul. Unul singur pe scara blocului dacă se roagă, să se roage, şi contează pentru toţi. Unul singur din familie, unul din şcoală, doi din mănăstire, şi tot contează. »

Ceea ce se face prin obştea de la Diaconeşti contează !

Icoana Noilor Martiri ai neamului românesc