Şi fă ca, din multele rele, să nu port pe suflet zăbrele!

Rugă din celula  neagră a Ciucului

Eugenia Indreica Damian

***

„Şi-atunci când mi-e teamă să sânger

Să treacă prin aer un înger.”

Ajută-mă, Sfântă Fecioară,

Celula să-mi pară uşoară.

Când lacăte urlă smintite

Să nu simt cum noaptea mă-nghite.

Să n-aud nici geamătul uşii

Să nu simt strânsoarea cătuşii,

Cum frigul mă taie, mă frânge

Şi-mi intră în carne şi-n sânge.

Ajută-mă, Sfântă şi Bună,

Să văd o fărâmă de lună,

Trimite-n pâclosul ungher

O lamă subţire de cer

Şi fă ca, din multele rele,

Să nu port pe suflet zăbrele,

Opreşte-mi a gândului fugă

Şi lasă-mi puterea în rugă

Şi-atunci când mi-e teamă să sânger

Să treacă prin aer un înger.

Stăpână a stelelor toate,

Mă-nvaţă să iert, de se poate,

Ajută-mă, sfântă Fecioară!

Ce cald s-a făcut şi senin…

Tot ceru-i sub pleoape. Amin.

***

Icoana Noilor Martiri ai neamului românesc

„Odată liniştită din această privinţă, mi-am zis că e cazul să-mi examinez hruba. Nefastă idee! Mi s-a părut că jos, pardoseala pivniţei este presărată cu smocuri de paie. Mai atentă, însă, am observat că paiele erau mişcătoare. Pivniţa colcăia de şobolani. Deci pe aceasta a mizat adjunctul. Atunci când voi realiza că mă aflu într-o groapă plină cu jivine, voi bate cu disperare în uşă şi voi cere de bună voie anchetă. Ei, n-am să-i fac pe plac! Dar orele au început să se scurgă şi nu venea nimeni să mă scoată de acolo. Ce voi face la noapte? îmi imaginam şobolani urcându-se pe mine, începând să mă ronţăie, nici nu mă puteam apăra cu mâinile, deoarece le aveam imobilizate la spate. Am băgat de seamă că şobolanii aceştia erau obişnuiţi cu oamenii. Nu le era frică de mine. Unul s-a apropiat şi m-a privit cu nişte ochi rotunzi, fără expresie dar n-a urcat până sus.

M-a cuprins o spaimă de moarte. Frica m-a paralizat cu totul, nu mai simţeam nici frig, nici durerea pricinuită de cătuşe, simţeam de pe acum turma de şobolani urcată pe mine.

Să mă sinucid, mi-a străfulgerat un gând. Mă arunc cu putere, cu capul în jos şi gata, termin toată teroarea care mă mai aşteaptă de acum înainte.

Mi-am revenit repede, dându-mi seama că era cel mai stupid lucru pe care-l puteam face. Pe lângă faptul că-mi pierdeam mântuirea sufletului nici nu era sigur că înălţimea era suficientă ca să-mi garanteze moartea. Şi atunci, rănită, printre şobolani, era lucrul cel mai rău ce mi se putea întâmpla.

Să bat în uşă? Mi-am dat seama că eram o pradă prea uşoară pentru anchetator aşa cum eram cu mintea tulburată de spaime şi apoi cu ce să bat în uşă ca să fiu auzită din catacomba aceasta? Eram încălţată cu papuci de cârpă care înăbuşeau bătăile, iar cătuşele erau puse de aşa manieră că nu puteam bate sonor cu ele, chiar dacă aş fi suportat durerile acerbe la fiece mişcare.

Să mă resemnez? Dar cum? Cu fiecare clipă spaima mea creştea uriaş, se transforma în panică, îmi pierdusem controlul de sine.

Şi, într-un moment de exasperare, m-am pomenit strigând, cu o voce străină, stranie, strangulată de spaimă:

"- Doamne! Nu mă lăsa!"

Şi, în clipa următoare, mi s-a întâmplat ceva nemaipomenit, nemaitrăit, nemaisperat. Hruba, lucarnele, treptele, jivinele, totul a dispărut. În jurul meu era numai alb. Un alb nelimitat, scânteietor, un alb ca de zăpadă proaspătă sub un soare strălucitor. Eram eu şi totuşi nu-mi percepeam existenţa. Ieşisem parcă din timp şi din spaţiu, nu ştiam, de fapt, ce eram şi unde eram. Eram o vibraţie intensă, aproape de nesuportat. Simţeam o încredere neţărmurită în ceva nespus de binefăcător, în ceva binecuvântat şi totuşi mistuitor ca un rug fără arsură.

Este greu să definesc ce se petrecea cu mine, ardeam intens. Am aşteptat o eternitate, în picioare, sprijinită de uşă.

Într-un târziu a venit E. să mă scoată pentru ca să mănânc mâncarea de seară. Mi-a scos cătuşele şi s-a uitat cu groază la mâinile mele. Aveau culoarea prunelor coapte. Se uita lung la mine, cred că arătam ciudat, eram în aceeaşi stare de vibraţie mistuitoare şi, totuşi, un calm desăvârşit acoperea clocotul interior greu de suportat.

„Doamne, strigat-am către Tine…” - Aspazia Oţel Petrescu

Aiud – camera de tortură

În spatele bucătăriei de la închisoarea Aiud era o baie cu duşuri pe care aproape orice deţinut o ştia. Lângă baie era o cameră dotată cu un pat de şipci. Deasupra patului era o grindă pe care se fixa o pereche de cătuşe. De câte ori am fost introdus în această cameră pentru tortură, cătuşele erau fixate sus pe grindă şi mă aşteptau.

Eram dezbrăcat în pielea goală şi legat cu cătuşele de mâini. Cu picioarele şedeam pe patul de şipci, în poziţie verticală. 
    Călăul care îmi aplica cea mai grozavă tortură era o femeie.Era bine legată la trup, înaltă şi îmbrăcată sport, cu părul scurt, tăiat breton. Avea o biciuşcă specială din oţel, care semăna cu antenele de radio de pe limuzine şi era lucrată frumos, artistic. Lângă mâner, oţelul era nichelat şi strălucitor, era ceva mai gros şi se subţia spre vârf, având o mare flexibilitate.

Loviturile erau aplicate de sus în jos. Întâi pe faţă, pe gât, pe umeri, pe mâinile secătuite de carne, pe pipt, pe spate şi tot mai în jos. Durerea acestor lovituri era atât de mare, încât de multe ori mi-am pierdut cunoştinţa înainte de a se termina întreg tipicul torturii.

 

Un alt monstru cu chip de om şi cu o constituţie fizică excelentă te lua de un picior şi te târa alături, sub duş, unde erai trezit din leşin cu apă rece. De regulă aceşti monştri erau ţigani unguri, recrutaţi  de prin împrejurimi şi îmbrăcaţi în haine de gardieni.

Pentru tortură erau scoşi doi-trei oameni din camere diferite sau chiar din aceeaşi cameră. În timp ce unul era torturat, ceilalţi aşteptau cu groază sa le vină rândul. Torturile se repetau, fără motivaţie, după patru-cinci zile, într-un serial destul de lung şi cu  metode diferite. După o serie de astfel de schingiuiri, victima era dusă în faţa locţiitorului politic, care în mod stereotip  punea aceeaşi întrebare:

 - Ce, mă, încă nu te-ai cuminţit? Tot de prostii te ţii? Mă, eu te omor în bătaie!

(Mărturia lui Nicolae Crăcea în „Mărturii…Mărturii…”)

 

Foto: http://corinanegreanu.blogspot.com/2009/08/icoana-noilor-martiri-ai-pamintului.html