joi, 30 aprilie 2009
Un nou cuvânt al Sfântului Sinod - 1937 - II
Prin amabilitatea domnului Victor Roncea:
"Biserica e alăturea de toţi cei ce luptă pentru stârpirea literaturii îndemnătoare la vicii şi pune la suflet tuturor fiilor ei, întregului Neam românesc, să respingă produsele necuviincioase ale acelora care nu ştiu sau nu vreau să folosească darul ce li l-a dat Dumnezeu spre ceva bun, spre contemplarea şi lauda măririi Lui, arătată în minunăţia şi frumuseţea fără seamăn a creaţiunii Sale.
Biserica – prin Sfântul Sinod – a dezaprobat totdeauna scrierile necuviincioase şi a dat adeseori îndemnuri fiilor ei de a se feri de ele. De aceea, în continuarea acestei atitudini, Biserica îi face pe toţi fiii ei băgători de seamă la multele ispite şi păcate în care vor cădea uşor prin citirea acestor feluri de cărţi, primejduindu-şi fericirea cea veşnică a sufletului.
Când dă acest îndemn şi învăţătură, Biserica nu face decât să reînnoiască şi să aplice la o împrejurare a timpului de azi porunca a patra bisericească: “Nu citiţi cărţi eretice!” Căci mai mult decât eretice sunt unele din scrierile în care se laudă pe faţă păcatul şi se iau în râs toate cele sfinte, până şi Dumnezeu.
Dăm această povaţă din grija ce o purtăm pentru mântuirea sufletelor şi pentru soarta pământească şi veşnică a iubitului neam românesc. Iară pe scriitorii de talent îi rugăm să scrie despre lucruri care – în formele artistice ale talentului lor – să fie educative pentru tineret, căci fără a avea în vedere şi partea educativă – scrierile lor au un efect de distrugere.”
Prima postare aici:http://iuliana-koinonia.blogspot.com/2009/04/un-nou-cuvant-al-sfantului-sinod-1937.html
Sfântul Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri
Joi[Fapte 4, 23-31 ; In. 5, 24-30] « Şi vor ieşi cei ce au făcut binele spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut răul, spre învierea osândirii ». Iată cum se vor sfârşi toate ! Aşa cum râurile curg fiecare în marea sa şi curgerea vieţilor noastre sfârşeşte pentru fiecare în locul ce i se potriveşte. Şi cei ce vor învia spre viaţă vor fi la judecată, dar judecata nu va face altceva decât să pecetluiască îndreptăţirea lor şi trimiterea la viaţă, în vreme ce restul vor învia numai ca să-şi audă osândirea la moartea veşnică. Viaţa şi moartea lor se mai caracterizează şi prin aceea că primii fac fapte vii, iar ceilalţi, fapte moarte şi omorâtoare. Fapte vii sunt acelea care sunt săvârşite potrivit poruncilor, cu duh bucuros, întru slava lui Dumnezeu ; iar fapte moarte sunt cele săvârşite împotriva poruncilor, în uitare de Dumnezeu, în dezmierdare de sine şi împlinirea patimilor. Fapte moarte sunt toate faptele care, deşi pe dinafară nu sunt împotriva poruncilor, sunt săvârşite fără gândul la Dumnezeu şi la veşnica mântuire, având drept imbold vreunul din felurile iubirii de sine. Dumnezeu este viaţă şi viu este doar cel ce are o parte din ea. Şi iată, cel ce are fapte moarte şi omorâtoare merge drept spre osânda veşnică, la care va ieşi în Ziua de apoi ; iar cel ce are fapte vii merge spre viaţa veşnică, la care va ieşi în Ziua de apoi. »
Recomandare
Citiţi pe blogul “Dulce casă” - http://dulcecasa.blogspot.com/2009/04/ai-un-jurnal-duhovnicesc.html
articolul Irinei : “ Ai un jurnal duhovnicesc?” !
"Pentru a te ajuta în sporirea vieţii duhovniceşti, şi a-ţi reaminti de adevărurile duhovniceşti, ar fi bine să ţii un jurnal (te poţi folosi de „agendele” cartonate care se vând la papetărie) care să includă fragmente din scrieri duhovniceşti care crezi că ar avea vreo valoare pentru tine sau care se pot aplica şi la starea ta, de asemenea şi scurte comentarii personale făcute în urma lecturii şi reflecţiei, incluzând şi scurte comentarii asupra lipsurilor tale pe care trebuie să ţi le corectezi. Sfântul Ioan din Kronstadt găsea foarte utilă această practică, aşa cum se poate vedea în [jurnalul lui] Viaţa mea în Hristos."
parintele Serafim Rose in "Scrisori misionare", pag.22
Au murit la Aiud( II )
Mircea Vulcănescu – martirul filozof:
“Elevul strălucit al lui Nae Ionescu şi Dimitrie Gusti, licenţiat în Drept şi Filozofie, asistent universitar, cu funcţii importante în Stat în perioada interbelică, Mircea Vulcănescu(1904-1952) urmează calea martirică a generaţiei sale, fiind condamnat drept “criminal de război”. În închisoare impresionează prin dragostea de semeni şi cultura uriaşă. “Conferenţiază” prin Morse, pe bucăţi de săpun, ori prin viu grai, întărind pe deţinuţi prin cuvânt şi exemplu personal. Toturat în mai multe rânduri pentru apostolatul creştin pe care-l făcea în închisoare, moare la Aiud, la vârsta de 48 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost: “Să nu ne răzbunaţi!” Un testament vrednic de un mucenic filozof.
“Să vă iubiţi unul pe altul”...
Se afla printre deţinuţi un om pe nume Frăţescu. Avea mâinile permanent reci, din cauza unei grave insuficienţe de circulaţie. Din cauza aceasta, de câte ori era scos la muncă sau numai la alergarea besmetică din curtea închisorii, pielea îi crăpa, iar durerea intra în carnea lui ca făcută de mii de cioburi de sticlă spartă. Frăţescu nu avea mănuşi şi nimeni nu avea să-i dea. Mircea avea nişte ciorapi de lână. S-a hotărât să-i tricoteze din lâna ciorapilor o pereche de mănuşi. Dar Mircea nu ştia să tricoteze. Nu-i rămânea decât să înveţe . Avea o singură metodă: să despletească încet ochiurile ciorapului şi să facă raţionamentul invers, ca să înţeleagă cum împletea bunica lui! Aşa a făcut. Din ce şi-a confecţionat andrelele, nu ştiu. Poate din aşchii scoase din saltea? Din căpătâie de sârmă? De Sf. Nicolae, Mircea i-a dăruit lui Frăţescu o pereche de mănuşi tricotate.”[1]
Ion Constantinescu-Mărăcineanu, poveste în articolul "Ultimele clipe ale lui Mircea Vulcănescu" publicat în revista “Memoria”:
“Rostul meu în viaţă s-a terminat. Am început o opera, dar n-am fost în stare s-o duc până la capăt. Am predat la o catedră pe care am părăsit-o tocmai în clipele în care trebuia să fiu prezent. M-am despărţit de studenţii pe care-i iubeam tocmai în cele mai dureroase momente ale istoriei.
Am crezut că mi-am făcut datoria ca cetăţean faţă de această ţară hăituită şi jefuită cu neruşinare, faţă de acest neam însângerat. M-am înşelat. N-am fost decât un vanitos. Am ţinut să vin aici lângă cei în suferinţă, cei care au visat libertatea şi-au sângerat pentru ea. Studenţii mei nu mai pot aştepta nimic de la mine, o biată epavă ce se târăşte pentru ultima picătură de viaţă.
Strădaniile mele la altarul culturii s-au dovedit a fi zadarnice. Potentaţii vremii n-au nevoie de cultură. Pseudocultura şi-a intins tentaculele ca o caracatiţă. Nu ştiu ale cui păcate îndură acest neam ospitalier. Boala mi-a măcinat şi ultima fărâmă de vlagă. Sunt la capătul puterilor. Mă vedeţi în ce hal am ajuns. O caricatură de om. Charon mă aşteaptă să mă treacă Styxul.
Corbii sunt gata să mă însoţească. Priviţi-i cum dau rotocoale croncănind în văzduh. Mă doboară tăcerea asta. Mă ucide suferinţa prin care trec prietenii de celulă. Ştiu că mă despart de ei. Ii rog să mă ierte că-i părăsesc. »[2]
George Manu – « Rectorul Universităţii Aiud »
“Descendent din spiţa Voievodului Martir Brâncoveanu(marele vornic Mihail Manu se căsătoreşte, pe la sfârşitul sec. XVIII, cu Smaranda, strănepoata Domnitorului), George Manu(1903-1961), după o temeinică educaţie în familie, îşi desăvârşeşte studiile în chimie-fizică şi radioactivitate la Sorbona, susţinând doctoratul la Institutul Doamnei Curie. Deşi Marie Curie îi propune să rămână definitiv în laboratoarele pariziene, George Manu alege să se întoarcă în ţară, unde devine asistent la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii Bucureşti.
Însufleţit de idealurile nobile ale generaţiei sale- zidirea unei Românii noi, a duhului – activează în organizaţiile anticomuniste ale vremii. În 1948 este arestat şi condamnat la muncă silnica pe viaţă. Ajuns în Zarca Aiudului, marea sa dragoste, cultura uriaşă sprijinită pe o memorie fenomenală şi vocaţia de dascăl îl transformă repede în omul cel mai iubit, respectat şi solicitat de deţinuţi, devenind neoficial « Rectorul Universităţii Aiud ». Cei care l-au cunoscut aici mărturisesc deopotrivă că George Manu era şi un iubitor al rugăciunii inimii, în care adeseori se adâncea, trăgându-şi viaţa şi puterea din chemarea numelui lui Hristos.
Izolările repetate, foamea, frigul îl îmbolnăvesc de TBC ganglionar şi pulmonar. Colonelul Crăciun, şeful « reeducării » din Aiud, îi oferă vindecarea în schimbul lepădării de credinţa sa şi activităţii în slujba regimului comunist. Refuzul profesorului a fost categoric. Astfel, groapa comună de la Râpa Robilor a mai primit un trup de martir, iar cerul, un rugător pentru neamul românesc. »
« Domnul profesor Manu a fost un om cum n-am mai întâlnit altul în viaţă. Bunătatea îi era nelimitată[...] Întotdeauna senin, extrem de binevoitor cu toţi, întotdeauna gata de a face toate concesiunile pentru a stabili armonia în celulă, renunţând chiar la porţia sa de mâncare numai pentru a satisface foamea unuia pe care îl vedea că se sfârşeşte de suferinţă.
Niciodată obosit când i se cerea vreo consultaţie din cel mai felurit domeniu, era veşnic cu mâna întinsă să dea şi cu sufletul deschis. Nu a fost nicio întrebare, după câte îmi amintesc, care să-i fi fost pusă şi la care el sa nu fi dat răspunsul competent.[...] Un om cu adevărat enciclopedic.
Nu există un singur om în Aiud care să nu-i fie îndatorat cu ceva. Fie cu o cunoştinţă în plus, fie cu învăţarea unei limbi străine, fie cu un sfat în momente de depresie, cu toţii am luat ceva de la domnul profesor Manu.
(Mărturii extrase din Gheorghe Jijie, George Manu – Monografie) »[3]
“ Şi pe dealul din preajma Aiudului, în gropi neştiute de nimeni, uitate chiar şi de cei ce le-au săpat, unde zac mii de trupuri desufleţite în chinurile Aiudului, se află şi profesorul George Manu, un mare savant şi un adevărat martir al neamului nostru. »[4]
Gheorghe Jimboiu
Aiud, 1960.
Într-o zi se deschide uşa celulei. Este introdus un nou camarad. Se prezintă simplu :
- Gheorghe Jimboiu.
După 12 ani de temniţă, Gheorghe Jimboiu este foarte bolnav. Suferă de două boli grave, care aici în închisoare duc implacabil spre deznodământul fatal. Are tuberculoză şi ciroză. Singurul lucru care ise permite este să stea întins.
Stă pe marginea patului, rezemat de perete, şi din această poziţie asistă la viaţa celulei. Intervine foarte rar în discuţiile noastre. Mai mult ascultă. Cred că rosteşte în permanenţă rugăciunea inimii. Această concentrare interioară îi conferă un aer de pace şi seninătate.
Nimic nu indică faptul că omul acesta ştie că va muri. Nici un semn de nelinişte nu i se poate citi pe chip. Poate că alţii ar fi căzut în disperare şi ar fi bătut la uşă ca să fie duşi la spital. El bate la o altă poartă, cu credinţă şi smerenie : la poarta Cerului spre care năzuieşte.[...] Sunt convins că acest trăitor profund al lui Hristos a fost trimis de Pronie ca să văd cum se apropie de moarte un om care a trecut peste pragul sfinţeniei. Călătoreşte într-o zonă în care nu-l mai tulbură îndoiala sau patimile. Privindu-l, simt că Jimboiu este omul de care m-aş ruşina cel mai mult dacă mi-ar cunoaşte păcatele. Nu pentru că m-ar judeca cu asprime – pentru că el este omul pe care l-am simţit trăind dragostea frăţească în modul cel mai pur – ci pentru că în timp ce el zboară prin sferele celeste, eu zac neputincios şi ticălos în genună. »
« Aiud, 1964. de la Zarcă sunt dus la Secţie. În curtea Secţiei mă găsesc cu o mulţime de cunoscuţi. La fiecare pas câte o bucurie.
După atâtea bucurii trebuia să vină şi o durere. O durere mare. Interesându-mă de Gheorghe Jimboiu, aflu că a murit. Aşadar nu a mai rezistat. Cu un an înainte, Dumnezeu l-a chemat la El. L-a iubit prea mult ca să-l lase în vâltoarea vieţii libere, care i-ar fi putut întina puritatea de cristal pe care o cucerise în împărăţia durerii[...]
« Viaţa lui Gheorghe Jimboiu a fost o ardere de tot, bine plăcută lui Dumnezeu.
El trebuie să intre, alături de Valeriu Gafencu şi alţi tineri români morţi în închisoare, în galeria sfniţilor români, care au trăit o tinereţe sfântă, încununată cu jertfa supremă pentru învierea neamului românesc, constituind înălţătoare pilda pentru generaţiile viitoare. » (Pr. Liviu Brânzaş, Raza din catacombă[5])
Notă : Viaţa lui Gheorghe Jimboiu la adresa :
« Întâlnirea cu Gheorghe (Gicu) Jimboiu - Pe când eram în celulă cu Costică Cristescu, la un regim foarte sever, am cerut gardianului să fiu dus la vizita medicală, la medicul de pe sectia de unde plecasem. Acela era colegul meu de facultate Virgil Lungeanu, de la Iasi, care îl convinsese pe doctorul Mărculescu, medicul oficial, să-i dea toată libertatea să consulte bolnavii si diagnosticul pus de el să nu mai fie discutat. Eram în anul 1954, în luna februarie, în acea iarnă de neuitat, când s-au simtit si în Transilvania ninsori iesite din comun. [...]Peste câteva zile am fost scos din Zarcă, din celula unde eram cu Cristescu, si dus la camera nr. 1, din clădirea numită Sectie, care se afla deasupra Capelei, unde îl cunoscusem pe Flueras. Pentru mine e semnificativ faptul că acolo l-am cunoscut pe Jimboiu. (Mlastina disperării, 313)
Jimboiu nu trecuse prin demascări la Pitesti, deoarece, fiind crunt torturat în timpul anchetei la Brasov, ca student la Academia Comercială din acest oras, iesise din anchetă grav bolnav de tuberculoză si ficat. În această stare a fost dus la penitenciarul sanatoriu pentru tuberculosi din Tg. Ocna, pe valea Trotusului. Rămas de mic orfan de tată, fusese crescut de mama lui care nu se mai căsătorise, trăind în cea mai curată credintă ortodoxă. La această zestre sufletească s-a mai adăugat si educatia legionară, în Frătiile de Cruce, el aflându-se direct sub influenta celui ce a rămas un mit pentru toti cei care l-au cunoscut, studentul legionar Valeriu Gafencu, condamnat de pe timpul lui Antonescu.
Pe Gafencu nu l-am cunoscut personal. I-am citit gândurile scrise si scoase nu stiu prin ce minune din închisoare. L-am văzut doar de câteva ori la Pitesti, înainte de demascări. Tot ce stiu despre Gafencu stiu de la alti camarazi, printre care si Jimboiu, si de aceea las dreptul camarazilor ce l-au cunoscut si pe care i-a influentat să scrie si să vorbească despre el. Jimboiu era poate cel mai strălucit elev al lui Gafencu, îmbinând în modul cel mai armonios conceptia legionară, credinta ortodoxă si setea de cunoastere intelectuală. Este printre putinii tineri legionari pe care i-am cunoscut, care trăia cu gândul că mai degrabă moare, decât să-l denunte pe altul la anchetă. Rezultatul acestei convingeri a fost îmbolnăvirea lui de tuberculoză si ficat si, mai târziu, moartea.
A fost condamnat la ani grei de închisoare, nu pe declaratiile lui, ci pe ale altora, iesind astfel din anchetă cu constiinta curată că nu antrenase cu el alti tineri în închisoare. Am cunoscut în viata mea fel de fel de oameni, atât înainte, cât si după detentie, dar n-am întâlnit un altul, indiferent de vârstă sau pregătire, care să înteleagă Ortodoxia si să iubească pe Hristos ca Jimboiu. Un tânăr curat trupeste si sufleteste, înzestrat cu o mare blândete si bunătate. A fost singura fiintă pe care am întâlnit-o care n-a spus niciodată că suferă de foame. Avea dragoste de oameni indiferent cine erau ei, prieteni sau dusmani, dusă până la sacrificiul de sine. Fată de dusmani si fată de cei care l-au chinuit si continuau să o facă, avea o întelegere care rational nu se putea explica. Era atât de convins de misiunea lui pământească de a face binele, încât parcă venea din altă lume. Dacă nu l-as fi cunoscut pe acest tânăr, m-as fi îndoit de multe lucruri sau nu le-as fi crezut. Jimboiu, cum numai sfintii au înteles, s-a identificat cu chemarea Fiului lui Dumnezeu: «Veniti la Mine toti cei osteniti si împovărati si Eu vă voi da odihnă».
Din momentul în care l-am cunoscut pe Jimboiu, n-am mai citit Vietile Sfintilor ca pe o lectură oarecare. Cunoscându-l pe el, orice îndoială, orice suspiciune că au existat si mai există sfinti pe pământ, a fost spulberată pentru totdeauna din sufletul meu. Acest martir, cu fizicul lui de sfânt bizantin, a fost pentru mine modelul de neegalat a ceea ce trebuie să fie si să facă omul pentru mântuirea lui si a neamului care l-a conceput.
Desi credinta este ceva ce nu prea are legătură cu ratiunea, totusi majoritatea oamenilor au nevoie de evidente pentru a crede (categoria Sfântului Apostol Toma). Nu găsesc cuvinte să-mi exprim cinstea si admiratia pentru acest martir legionar. Orice notiune as folosi pentru a-l face si pe altul să înteleagă cine a fost acest tânăr si ce a însemnat el pentru cei ce l-au cunoscut, ar fi de prisos. Toate cele de mai sus se pot rezuma la o propozitie: era un înger în chip de om.
Am convingerea fermă că existenta oamenilor pe pământ si relatiile dintre ei nu sunt întâmplătoare. Din clipa când l-am cunoscut pe Jimboiu trăiesc cu impresia că am stat de vorbă cu îngerii. A fost desăvârsit din toate punctele de vedere, conform imperativului: «Fiti desăvârsiti, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârsit este»
(Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/pitesti/bordeianu/default.asp.htm
[1] Albumul Fericiţi cei prigoniti-martiri ai temniţelor româneşti, Editura Bonifaciu, p. 53.
[2] Serial - Sfintii inchisorilor Mircea Vulcanescu: "Sa nu ne razbunati", http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1045085-serial-sfintii-inchisorilor-mircea-vulcanescu-nu-razbunati.htm.
[3] Albumul Fericiţi cei prigoniti-martiri ai temniţelor româneşti, Editura Bonifaciu, p. 56.
[4] Ibidem.
[5] Op. Cit., p. 63.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
