primeşte curăţia
inimii în dar »
Inima e partea cea mai adâncă a sufletului, de unde se conduce mintea,
simţurile şi trupul omului. Omul face voia inimii,
împlineşte dorurile, şoaptele ei, care vin de la Dumnezeu – când e curată – sau
de la satana, când e pângărită şi locuită de gânduri şi duhuri rele.
Când e curată, inima e palatul lui Hristos, sălaşul lui
Dumnezeu. Când e
pângărită, în interesul vieţii şi al fericirii vremelnice şi veşnice, trebuie
curăţită, golită de toate gândurile rele şi umplută cu virtuţile şi darurile
Sfântului Duh, ca să devină din nou palatul şi sălaşul dumnezeirii.
Ca şi curăţirea şi paza minţii, curăţirea, înţelepciunea şi paza inimii se
face prin :
Iubirea lui Dumnezeu în
primul rând. Când văzduhul şi cerul inimii este plin de iubirea lui Dumnezeu, necurăţia şi răutatea
păcatului nu mai au loc în ea. Cine iubeşte pe Dumnezeu din toată inima primeşte curăţia
inimii în dar, ca şi femeia păcătoasă iertarea de la Mântuitorul ;
« Iartă-se păcatele ei cele multe,
că mult a iubit. Iar cui se iartă mai puţin, iubeşte mai puţin »(Lc.
7, 47)
[...] Cine suferă ura şi orice
gând rău în inimă, e străin de iubirea lui Dumnezeu.*
Credinţa în Dumnezeu este alt mijloc, altă putere de
curăţire a inimii. « Dumnezeu cunoscătorul de inimi...curăţeşte prin
credinţă inimile păgânilor »(FA 15 : 7-9). Şi aici se adevereşte
cuvântul Evangheliei : « Cel ca va crede ... se va
mântui... »(Mt. 16 : 16). Este mai presus de orice îndoială că
nivelul vieţii morale a creştinilor este
neasemănat mai ridicat decât al necredincioşilor, şi aceasta din grija ce o
poartă răspunderea ce o simt ei pentru paza şi curăţirea sufletului lor.
Credinţa face din păgâni creştini şi din
inimile pângărite inimi curate, când bineînţeles e vie, dreaptă şi lucrătoare
prin iubire.(Gal. 5 : 6).
Virtuţile Evangheliei : înfrânarea poftelor, supunerea
dorinţelor voii lui Dumnezeu şi astâmpărarea lor prin stăpânirea de sine,
simplitatea, sinceritatea, smerenia, bunătatea şi toate celelalte virtuţi
religioase şi morale care trebuie să împodobească un suflet creştin. Nu da frâu
liber poftelor inimii, ci frânează-le, frânge şi smereşte-ţi inima.
« Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va
urgisi »(Ps. 50 : 18).
Deci, creştine, să crească în
inima ta chiparosul în locul scaiului, mirtul în locul urzicii(Is. 55 :
13) şi crinul în locul mătrăgunei. Căci, « dacă crinii
cresc mai cu seamă în văi, inima care se va face vale de umilinţă, va naşte şi
ea crini »(Cuv. Ioan Carpatiul, Filocalia 4). Virtuţile
umplu inima şi mintea, memoria, imaginaţia şi toate încăperile sufletului
de prezenţa lui Dumnezeu ; fac
sufletul să simtă pe Dumnezeu de faţă şi
astfel să se păzească pe sine curat de orice întinăciune. Supunerea la
conducerea Sfântului Duh şi deprinderea(exerciţiul) virtuţilor sunt cei doi
poli ai vieţii duhovniceşti în calea ei spre desăvârşire. [...]
Trezvia minţii, reculegerea,
privegherea, atenţia trează la tot ce se petrece în inimă, e alt mijloc de pază
a inimii. « Paza
zilei pregăteşte sfinţenia nopţii », iar « privegherea din vremea nopţii
deschide sufletului calea spre curăţia
zilei », spune Sf. Casian Romanul.. În inimă se nasc o mulţime
de fii şi fiice, gândurile şi poftele trupului(Cuv. Evagrie Monahul) ;
inima poate cuprinde pe Dumnezeu şi pe satana, adică sau pe Dumnezeu sau pe
satana, raiul şi iadul. Paza inimii, cu trezvie, naşte gânduri bune ;
cercetarea ei atentă şi zilnică, înlătură pe cele rele. « Cercetează-te,
frate, în fiecare zi, ca să-ţi cunoşti
inima şi să vezi ce patimi se află în ea înaintea lui Dumnezeu ; şi
leapădă-le din inima ta, ca să nu vie osânda rea asupra ta »(Filocalia ,1,
402). « Cercetează-te în fiecare
zi, spune Sf. Simeon Noul Teolog, cugetă în tine : Cum a trecut
ziua ? Am greşit ceva ? Am fost ascultător în slujba mea sau
asupritor ? Am lipsit de la biserică sau de la pravilă ? Nu m-am
ocupat de lucruri nefolositoare sau păgubitoare ? Apoi strigă către Dumnezeu
cu lacrimi de pocăinţă : Doamne iartă-mi câte am greşit cu lucrul, cu cuvântul, cu
ştiinţă şi cu neştiinţă, căci multe greşim şi nu ştim ».
Paza minţii şi curăţia inimii
sunt tot atât de trebuitoare vieţii
duhovniceşti plăcute lui Dumnezeu, ca şi mâncarea şi băutura vieţii trupeşti.
« Precum e cu neputinţă a trăi viaţa aceasta făra a mânca şi a bea, tot
aşa e cu neputinţă ca fără paza minţii şi curăţia inimii, care este şi se
numeşte trezvie, să ajungă sufletul la o stare duhovnicească şi plăcută lui
Dumnezeu sau să se izbăvească de păcatul cu mintea, chiar dacă se sileşte
cineva, de teama muncilor, să nu păcătuiască »(Sf. Isihie Sinaitul).
« Inima păzită cu atenţie neîncetat, naşte gânduri luminoase, ca şi
cărbunele flacăra »(ibidem).
Lupta cu gândurile este încă un mijloc de pază şi de
curăţire a inimii. Războiul nevăzut, războiul duhovnicesc începe în
inimă ; « acolo este lupta şi
cântarul, şi hotărârea şi balanţa dragostei de Dumnezeu şi a dragostei de lume ; acolo se
îndreaptă fiecare şi chibzuieşte dacă trebuie să pornească la luptă(Sf.
Macarie cel Mare, Omilii duhovniceşti/ 34). Nici cei desăvârşiţi nu sunt
scutiţi de acest război ; de necazurile şi suferinţele curăţitoare de inimi, cu atât mai puţin
începătorii în viaţa duhovnicească. Inima judecă gândurile. Un părinte
duhovnicesc sfătuieşte ca gândurile bune să le
aşezăm şi să le păstrăm « în cămara cea mai dinăuntru a
sufletului », iar pe cele potrivnice, alungându-le, pedepsindu-le cu loviturile
cugetării raţionale, nedându-le niciun loc, nici sălaş în cuprinsul sufletului
tău, sau mai bine zis junghie-le desăvârşit cu sabia rugăciunii şi a cugetării
dumnezeieşti, ca prin omorârea tâlharilor să se înfricoşeze căpetenia
tâlharilor. Gândul
rău în inimă este ca şarpele în sân, muşcă şi otrăveşte de moarte.
[...] « Deci să omorâm repede puii şepilor şi să nu purtăm în inimă
gândurile rele, ca să nu suferim amarnic ». (Sf. Teodor al Edesei,
Filocalia 4, 212). De aceea, sau războim
noi, junghiem şi ucidem în inimă gândurile rele prin gânduri curate, sau ele ne
otrăvesc şi ne omoară pe noi. Cu înlăturarea
gândurilor rele, sfâşierea şi durerea inimii încetează, cugetul se linişteşte,
mintea se uneşte cu inima, rănile sufletului se vindecă şi omul se împacă. Mai
simplu şi mai uşor se dă lupta cu gândurile cele rele dacă închidem inima în
faţa lor. »
Preot Ilarion Felea, Spre Tabor, Volumul II, Editura Crigarux şi Mănăstirea Petru Vodă,
2007, pp. 168-172
*« Cel ce vede în inima sa vreo urmă de ură faţă de vreun om oarecare,
pentru vreo anumită greşeală, e cu totul străin de iubirea lui Dumnezeu,
deoarece iubirea de Dumnezeu nu suferă câtuşi de puţin ura faţa de
om »(Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia, 4).
Imagine :
