„Iisus făureşte o nouă ordine spirituală în om.”

"...întrebarea „Cine este Iisus?” a crescut cu veacurile şi cere fiecărei generaţii un răspuns decisiv, noi nu putem răspunde decât într-un glas cu Tatăl, într-o rostire cu îngerii, într-o propovăduire cu apostolii, într-o mărturisire cu mucenicii şi cu toţi sfinţii şi într-o afirmare cu toată creştinătatea a două milenii: Acesta este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii."

Paradoxală primire i-au făcut oamenii: unii cu iubirea, alţii cu ura! De altfel, şi Iisus i-a nedumerit de la început: a lăsat tronul Cerurilor pentru un staul şi tovărăşia îngerilor pentru vitele din grajd. Cel  ce a împodobit cerul cu stele  se naşte într-o iesle  - probabil cel mai curat  loc pe care  l-a găsit pe pământ. Cea mai aspră mustrare a trufiei omeneşti.

Numai Dumnezeu, adâncul smereniei, o putea face. Naşterea Veşnicului în timp, a Atotputerniciei în dulama smereniei, a Celui mai presus de fiinţă Prunc în braţele Fecioarei nu poate să rămână un fapt de sub dintele vremii, un fapt sortit învechirii.

Observăm că, cu cât timpul adaugă veacuri după veacuri, creând perspectivă, cu atât Iisus e mai mare şi mai  apropiat de noi.  Cel născut de două ori, o dată din veşnicie şi a doua oară din timp, a antrenat veşnicia în timp, încât veacurile  repetă Naşterea Lui ca o renaştere a lor. Timpul inevitabil se învecheşte, numai veşnicia e nouă şi mereu aceeaşi.

Cu veşnicia a învăluit El viaţa. Dumnezeu ne-a dat  viaţa veşnică şi această viaţă este întru Fiul Său. Cel ce are pe Fiul, are viaţă. Cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu, nu are viaţă[cf. Ioan 5, 11-12].

Deşi onest, Iisus nu este ca vreunul din oameni, chiar dacă acesta ar fi culmile omului,  ca să cârpească cu petece de circumstanţă zdreanţa de fericire omenească. Iisus făureşte o nouă ordine spirituală în om.

Iisus s-a integrat naturii omeneşti, de aceea El e mereu viu: şi viu în Sine, ca fiinţă superioară, şi viu şi în noi, ca viaţă supremă şi  posibilitate nesfârşită de desăvârşire. „Nu ştiţi că Hristos este în voi? Afară dacă nu cumva sunteţi creştini netrebnici”(II Corinteni 13, 5). „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”(Galateni 2, 20). „Pentru voi, copiii mei, trăiesc durerile de mamă, până ce Hristos va prinde chip în voi”(Galateni 4, 19). Deci, cum spune Clement Alexandrinul,

„Dumnezeu  S-a făcut om, ca de la om să înveţi cum se face omul dumnezeu”. Acesta este omul cel nou, făptura cea nouă, omul născut de sus, omul cu reflexul veşniciei lui Iisus  răsfrânt în afară, în chip simplu, din toată fiinţa sa.

Fiindcă Iisus este Omul Cerului  şi S-a ţesut pe Sine în firea cea omenească, de aceea se impune El tuturor oamenilor şi tuturor veacurilor, cu atât mai mult cu cât ar vrea unii să scape de El.

Iisus cere istoriei decizia existenţei sale. Dar istoria s-a arătat neputincioasă  din primele ei zile. Aşa a rămas şi aşa rămâne.

Prin faptul că Iisus S-a ţesut destinului omenesc şi prin faptul că omul trebuie să se decidă ce face cu Iisus se explică de ce  istoria omului  e aşa de zbuciumată  şi veşnicia lui  aşa de  hărţuită şi muşcată de şerpii îndoielilor şi contradicţiilor. Aşa se explică de ce

„pentru Iisus oamenii s-au iubit şi s-au urât, s-au măcelărit şi s-au ajutat , au cunoscut extremităţile  pasiunii şi ale jertfei. De El a atârnat soarta ştiinţei, a frumosului şi a raţiunii. El este forţa interioară pe care veacurile n-au putut-o istovi”[Couchoud].

„Amintirea Lui e vie pretutindeni, pe zidurile bisericilor şi în şcoli, pe vârfurile clopotniţelor şi ale munţilor, pe toate drumurile, la căpătâiul paturilor şi al mormintelor. Distrugeţi ferestrele din biserici, luaţi icoanele din altar şi de prin case: viaţa lui Iisus umple muzeele şi bibliotecile. Daţi foc liturghierelor, ceasloavelor şi cărţilor de rugăciuni: Îi veţi descoperi numele şi cuvintele în toate cărţile literaturilor. Chiar şi cei ce-L blesteamă nu fac decât să mărturisească, fără să vrea, prezenţa Lui”[Papini].

„Răsunetul tuturor oamenilor stăpâni ai lumii a încetat  odată cu zilele lor şi cine se mai gândeşte să moară pentru faima lor postumă? În jurul multora s-a făcut mult mai multă gălăgie ca în jurul  lui Iisus; iar după mii de ani, numai în jurul lui Iisus îşi pun şi astăzi problema pe viaţă şi pe moarte, ca în primele zile. Numai cineva mai viu ca oamenii, şi Care e cu adevărat un ideal al nemincinos al omului, poate înteţi lupta aceasta permanentă între oameni. Şi astăzi, în ziua Naşterii Sale, unii Îl iubesc, alţii Îl urăsc. Oamenii sunt antrenaţi, unii într-o patimă pentru patima Lui, iar alţii într-o patimă pentru misiunea Lui”[Stăniloae].

Unii sunt în destinul lui Iisus, alţii fără destin şi sens.

Deci, întrebarea „Cine este Iisus?” a crescut cu veacurile şi cere fiecărei generaţii un răspuns decisiv, noi nu putem răspunde decât într-un glas cu Tatăl, într-o rostire cu îngerii, într-o propovăduire cu apostolii, într-o mărturisire cu mucenicii şi cu toţi sfinţii şi într-o afirmare cu toată creştinătatea a două milenii: Acesta este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii.

Saltul permanent al fiecărui Toma din îndoială omenească în certitudinea dumnezeiască. Dacă cineva a ajuns la siguranţa aceasta şi o poate acoperi cu viaţa, în acela s-a născut Iisus – naştere care-i deschide calea veşniciei încă fiind în veac.

Cu Iisus se naşte şi explicaţia omului şi explicaţia lumii.

Seminţe duhovniceşti - Un caiet al Părintelui Arsenie Boca, Editura Lumea credinţei, Bucureşti, 2009

Fotografiile :

http://www.teognost.ro/fotografii/fotografii_Arsenie.htm

http://calindragan.wordpress.com/2009/11/27/pictura-de-la-draganescu-a-parintelui-arsenie-boca/

Un om nou se naşte

Ca să ne dăm seama de semnificaţia cosmică pe care o are Naşterea din Vifleem[Betleem], o integrăm între marile referinţe ale lui Dumnezeu la creaţie.

Patru mari intervenţii ale lui Dumnezeu fac lumea să aibă o noimă, o explicaţie şi un sens. Acestea sunt următoarele : 1) Creaţia  lumii, 2)Potopul, 3) Întruparea Mântuitorului şi 4) Sfârşitul lumii.

Intervenţii stihiale, după principalele Sale definiţii : astfel, de două ori Dumnezeu este iubire şi de două ori « sfârşit ».

« Iubire » :

1)La zidirea făpturii,

2)La refacerea făpturii prin Hristos.

« Sfârşit » :

La potop,

La sfârşitul lumii. « Dumnezeu e şi foc mistuitor »[Evrei 12, 29].

Ordinea istorică a faptelor lui Dumnezeu este următoarea :

I. Creaţia lumii din iubire şi după definiţia : « Eu sunt începutul şi sfârşitul ». Deşi a preştiut totul, dar văzând cât s-a înmulţit răutatea oamenilor, « i-a părut rău şi s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ » şi a zis : « Sosit-a înaintea feţei Mele sfârşitul a tot omul »(Facerea 6, 13). Aşa s-au deschis toate izvoarele adâncurilor şi ale cerului(Facere 7, 11) şi a fost :

II.Potopul. Dumnezeu şi-a dezlănţuit « căinţa ».

Din nou faţa lui Dumnezeu este iubire. « Aşa a iubit Dumnezeu lumea încât şi pe  singurul Său Fiu L-a dat, ca tot ce crede în El să nu piară ca să aibă viaţă veşnică ». E mai mare iubirea aceasta decât iubirea care a creat lumea. De data aceasta stăvilarele dragostei se ridică şi Acesta se naşte pe pământ în persoana lui Iisus, pârjol pe cer în inimile oamenilor. Aceasta e a treia referinţă stihială:

III. Întruparea lui Dumnezeu între oameni.

Aceasta e proporţia cosmică a Naşterii Domnului. De aceea azi se despică istoria omenirii în două şi se începe cu « unu » numărarea timpului în amândouă sensurile lui : spre începutul şi spre sfârşitul lui.

Naşterea lui Iisus în istorie cumpăneşte istoria între început şi sfârşit. De altfel, Întruparea Mântuitorului e fapt absolut istoric, dătător de sens istoriei, iar începutul şi sfârşitul creaţiei numai Dumnezeu  le ştie[cf. Iov, cap. 38 şi urm.].

Lumea şi veacurile sunt un interval al existenţei, învăluit în eternitate. Limitele de atingere ale lumii cu Dumnezeu, începutul şi sfârşitul, nu mai sunt în ştiinţa omului.

Naşterea lui Dumnezeu ca om e fapta iubirii nemărginite a lui Dumnezeu, care transfigurează istoria cu sensul veşniciei. « Din Betleem – spunea profetul – are să vină Acela a Cărui obârşie e dintru început şi se suie până în zilele veşniciei »(Miheia 5, 1).

Pentru acest fapt, unic în creaţie, îngerii au propus oamenilor : " Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bună  învoire ". Cu Iisus începe era păcii. Cântecul început de îngeri trebuie continuat de istorie.

Pacea pe pământ e condiţionată de mărirea care se dă sau se refuză lui Dumnezeu.

De asemenea, şi pacea din suflet are aceeaşi condiţie. Autonomia  raţiunii nu se poate constitui decât de pierderea păcii, ceea ce e, de fapt, şi o înfrângere sau, mai sincer, o mărturisire a neajunsului, o tragedie a inerentului construcţiilor fără de Dumnezeu.

Pacea de frică e o reală pierdere a păcii. Iisus aduce omului pacea care vine de la Dumnezeu. Acesta este un bun spiritual care nu poate fi creat sau menţinut de arme. Dar nici nu s-a atins bine Dumnezeu de ţărâna făpturii omeneşti din lumea Lui şi s-a şi cutremurat şi a pus mâna pe sabie, să se apere de Împăratul Păcii. Nu tot aşa s-au purtat  păgânii. Cei trei înţelepţi şimagi ai Răsăritului I se închină şi Îi depun aur la picioare în semn de dajdie, ca unui Împărat peste ei. Iar în calitate de preoţi, Îi aduc smirnă şi tămâie, ca jertfă adevăratului Dumnezeu.

Dacă pe jidovi i-a cutremurat şi înspăimântat numai Naşterea Mântuitorului şi I s-au arătat duşmani, reprezentanţii păgânismului, în schimb, I se închină ca unui Împărat şi Dumnezeu.

(Va urma)

Seminţe duhovniceşti - Un caiet al Părintelui Arsenie Boca, Editura Lumea credinţei, Bucureşti, 2009

Despre acest volum:

http://razvan-codrescu.blogspot.com/2009/05/mostenirea-parintelui-arsenie-boca.html

Taina răbdării

În lumea aceasta nu poţi crede în Iisus fără să fii pedepsit. Scriptura a prevăzut de mult cenzura potrivnică, zicând : « Fiule, când vrei să te apropii să slujeşti Domnului, găteşte-ţi sufletul tău spre ispită ! »(Sirah 2, 1). Iar Sfântul Pavel ne previne : « Toţi cei ce vor să trăiască cucernic în Hristos Iisus, prigoniţi vor fi »(IITimotei 3, 12).

Că doar ucenicii lui Iisus sunt ucenicii iubirii de oameni. Şi iubirea e climatul care face posibilă viaţa oamenilor.

Deci oamenii veacului acestuia vă vor face şi vouă ce Mi-au făcut Mie. De M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni ; dacă pe Mine M-au denunţat stăpânirii veacului acestuia, şi pe voi vor pune mâna şi vă vor da în judecăţi şi temniţe şi vă vor duce înaintea regilor pentru vinovăţia numelui Meu.

Deci « păziţi-vă de oameni ! ».

Totuşi un rost au şi încercările acestea. În încercările acestea veţi vedea prezenţa Mea. Eu voi grăi puternicilor lumii prin voi. Voi grăi şi prin răbdarea voastră, care îi va uimi şi-i va sili să Mă cunoască pe Mine.

Aşa a şi fost. Căci mulţi tirani s-au îngrozit de răbdarea sfinţilor şi au sfârşit prin a mărturisi şi ei pe Hristos.

Seminţe duhovniceşti - Un caiet al Părintelui Arsenie Boca, Editura Lumea credinţei, Bucureşti, 2009.

Întrebarea celor cercaţi

Despre orice cuvânt sau faptă se cade a întreba pe cei cercaţi, pentru ca nu cumva, din neîncercare sau din plăcere de sine, înţelegând şi făcând cineva unele în locul altora, să rătăcească şi să cadă în părerea de sine, închipuindu-şi că ştie cum trebuie, neştiind încă nimic, cum zice Apostolul: monahul trebuie să aibă răbdare în toate cele ce vin asupra lui, pe care vrea Dumnezeu să le îngăduie asupra lui spre cercare, spre cunoaşterea slăbiciunii sale. Să nu se facă îndrăzneţ, să nu-şi piardă nădejdea, în orice rău sau bine carte i s-ar întâmpla.

E dator să se ferească de orice vis, de orice vorbă şi de orice lucru fără rost şi să cugete la numele lui Dumnezeu  mai des decât răsuflă, în toată vremea şi în tot locul şi lucrul, şi să vadă la el din suflet, adunându-şi mintea din toate lucrurile lumii şi căutând să facă numai voia lui Dumnezeu. Atunci începe mintea să-şi vadă greşeala sa, ca nisipul mării, şi acesta este începutul luminării sufletului şi dovada sănătăţii lui.

Atunci începe să înţeleagă binefacerile lui Dumnezeu şi  şi greşelile sale. De atunci păzeşte poruncile întru cunoştinţă, de la cea  dintâi până la cea din urmă, fiindcă şi Dumnezeu le-a pus ca o scară şi nu poate să treacă peste una ca să ajungă la alta, ci trebuie să înainteze de la cea dintâi la cea de-a doua şi aşa mai departe, ceea ce face pe om Dumnezeu prin harul Celui ce le-a dăruit pe ele celor ce aleargă să le împlinească.

Nici o altă făptură sau zidire, însufleţită sau neînsufleţită, n-a călcat voia lui Dumnezeu vreodată, ci numai firea omenească,[fire] care, bucurându-se de multe binefaceri, a mâniat pe Dumnezeu necontenit.

Părintele Arsenie Boca,

Seminţe duhovniceşti - Un caiet al Părintelui Arsenie Boca, Editura Lumea credinţei, Bucureşti, 2009.

Foto: http://valeriugafencu.wordpress.com/2008/01/31/camarazii-lui-valeriu/