Despre orice
cuvânt sau faptă se cade a întreba pe cei cercaţi, pentru ca nu cumva, din
neîncercare sau din plăcere de sine, înţelegând şi făcând cineva unele în locul
altora, să rătăcească şi să cadă în părerea de sine, închipuindu-şi că ştie cum
trebuie, neştiind încă nimic, cum zice Apostolul: monahul trebuie să aibă
răbdare în toate cele ce vin asupra lui, pe care vrea Dumnezeu să le îngăduie
asupra lui spre cercare, spre cunoaşterea slăbiciunii sale. Să nu se facă îndrăzneţ, să nu-şi piardă nădejdea, în orice
rău sau bine carte i s-ar întâmpla.
E dator să se
ferească de orice vis, de orice vorbă şi de orice lucru fără rost şi să cugete
la numele lui Dumnezeu mai des decât
răsuflă, în toată vremea şi în tot locul şi lucrul, şi să vadă la
el din suflet, adunându-şi mintea din toate lucrurile lumii şi căutând să facă
numai voia lui Dumnezeu. Atunci începe mintea să-şi vadă greşeala sa, ca nisipul
mării, şi acesta este începutul luminării sufletului şi dovada sănătăţii lui.
Atunci începe
să înţeleagă binefacerile lui Dumnezeu şi
şi greşelile sale. De atunci păzeşte poruncile întru cunoştinţă, de la
cea dintâi până la cea din urmă, fiindcă
şi Dumnezeu le-a pus ca o scară şi nu poate să treacă peste una ca să ajungă la
alta, ci trebuie să înainteze de la cea dintâi la cea de-a doua şi aşa mai
departe, ceea ce face pe om Dumnezeu prin harul Celui ce le-a dăruit pe ele
celor ce aleargă să le împlinească.
Nici o altă
făptură sau zidire, însufleţită sau neînsufleţită, n-a călcat voia lui Dumnezeu
vreodată, ci numai firea omenească,[fire] care, bucurându-se de multe
binefaceri, a mâniat pe Dumnezeu necontenit.
Părintele
Arsenie Boca,
Seminţe duhovniceşti - Un caiet al Părintelui Arsenie
Boca, Editura Lumea credinţei, Bucureşti,
2009.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu