Paradoxală primire i-au făcut oamenii: unii cu iubirea, alţii cu ura! De altfel, şi Iisus i-a nedumerit de la început: a lăsat tronul Cerurilor pentru un staul şi tovărăşia îngerilor pentru vitele din grajd. Cel ce a împodobit cerul cu stele se naşte într-o iesle - probabil cel mai curat loc pe care l-a găsit pe pământ. Cea mai aspră mustrare a trufiei omeneşti.
Numai Dumnezeu, adâncul smereniei, o putea face. Naşterea Veşnicului în timp, a Atotputerniciei în dulama smereniei, a Celui mai presus de fiinţă Prunc în braţele Fecioarei nu poate să rămână un fapt de sub dintele vremii, un fapt sortit învechirii.
Observăm că, cu cât timpul adaugă veacuri după veacuri, creând perspectivă, cu atât Iisus e mai mare şi mai apropiat de noi. Cel născut de două ori, o dată din veşnicie şi a doua oară din timp, a antrenat veşnicia în timp, încât veacurile repetă Naşterea Lui ca o renaştere a lor. Timpul inevitabil se învecheşte, numai veşnicia e nouă şi mereu aceeaşi.
Cu veşnicia a învăluit El viaţa. Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică şi această viaţă este întru Fiul Său. Cel ce are pe Fiul, are viaţă. Cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu, nu are viaţă[cf. Ioan 5, 11-12].
Deşi onest, Iisus nu este ca vreunul din oameni, chiar dacă acesta ar fi culmile omului, ca să cârpească cu petece de circumstanţă zdreanţa de fericire omenească. Iisus făureşte o nouă ordine spirituală în om.
Iisus s-a integrat naturii omeneşti, de aceea El e mereu viu: şi viu în Sine, ca fiinţă superioară, şi viu şi în noi, ca viaţă supremă şi posibilitate nesfârşită de desăvârşire. „Nu ştiţi că Hristos este în voi? Afară dacă nu cumva sunteţi creştini netrebnici”(II Corinteni 13, 5). „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”(Galateni 2, 20). „Pentru voi, copiii mei, trăiesc durerile de mamă, până ce Hristos va prinde chip în voi”(Galateni 4, 19). Deci, cum spune Clement Alexandrinul,
„Dumnezeu S-a făcut om, ca de la om să înveţi cum se face omul dumnezeu”. Acesta este omul cel nou, făptura cea nouă, omul născut de sus, omul cu reflexul veşniciei lui Iisus răsfrânt în afară, în chip simplu, din toată fiinţa sa.
Fiindcă Iisus este Omul Cerului şi S-a ţesut pe Sine în firea cea omenească, de aceea se impune El tuturor oamenilor şi tuturor veacurilor, cu atât mai mult cu cât ar vrea unii să scape de El.
Iisus cere istoriei decizia existenţei sale. Dar istoria s-a arătat neputincioasă din primele ei zile. Aşa a rămas şi aşa rămâne.
Prin faptul că Iisus S-a ţesut destinului omenesc şi prin faptul că omul trebuie să se decidă ce face cu Iisus se explică de ce istoria omului e aşa de zbuciumată şi veşnicia lui aşa de hărţuită şi muşcată de şerpii îndoielilor şi contradicţiilor. Aşa se explică de ce
„pentru Iisus oamenii s-au iubit şi s-au urât, s-au măcelărit şi s-au ajutat , au cunoscut extremităţile pasiunii şi ale jertfei. De El a atârnat soarta ştiinţei, a frumosului şi a raţiunii. El este forţa interioară pe care veacurile n-au putut-o istovi”[Couchoud].
„Amintirea Lui e vie pretutindeni, pe zidurile bisericilor şi în şcoli, pe vârfurile clopotniţelor şi ale munţilor, pe toate drumurile, la căpătâiul paturilor şi al mormintelor. Distrugeţi ferestrele din biserici, luaţi icoanele din altar şi de prin case: viaţa lui Iisus umple muzeele şi bibliotecile. Daţi foc liturghierelor, ceasloavelor şi cărţilor de rugăciuni: Îi veţi descoperi numele şi cuvintele în toate cărţile literaturilor. Chiar şi cei ce-L blesteamă nu fac decât să mărturisească, fără să vrea, prezenţa Lui”[Papini].„Răsunetul tuturor oamenilor stăpâni ai lumii a încetat odată cu zilele lor şi cine se mai gândeşte să moară pentru faima lor postumă? În jurul multora s-a făcut mult mai multă gălăgie ca în jurul lui Iisus; iar după mii de ani, numai în jurul lui Iisus îşi pun şi astăzi problema pe viaţă şi pe moarte, ca în primele zile. Numai cineva mai viu ca oamenii, şi Care e cu adevărat un ideal al nemincinos al omului, poate înteţi lupta aceasta permanentă între oameni. Şi astăzi, în ziua Naşterii Sale, unii Îl iubesc, alţii Îl urăsc. Oamenii sunt antrenaţi, unii într-o patimă pentru patima Lui, iar alţii într-o patimă pentru misiunea Lui”[Stăniloae].
Unii sunt în destinul lui Iisus, alţii fără destin şi sens.
Deci, întrebarea „Cine este Iisus?” a crescut cu veacurile şi cere fiecărei generaţii un răspuns decisiv, noi nu putem răspunde decât într-un glas cu Tatăl, într-o rostire cu îngerii, într-o propovăduire cu apostolii, într-o mărturisire cu mucenicii şi cu toţi sfinţii şi într-o afirmare cu toată creştinătatea a două milenii: Acesta este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii.
Saltul permanent al fiecărui Toma din îndoială omenească în certitudinea dumnezeiască. Dacă cineva a ajuns la siguranţa aceasta şi o poate acoperi cu viaţa, în acela s-a născut Iisus – naştere care-i deschide calea veşniciei încă fiind în veac.
Cu Iisus se naşte şi explicaţia omului şi explicaţia lumii.
Seminţe duhovniceşti - Un caiet al Părintelui Arsenie Boca, Editura Lumea credinţei, Bucureşti, 2009
Fotografiile :
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu