« Arestările din mai 1948 au fost pregătite cu multă grijă de securitate pentru a prinde cât mai mulţi şi a anihila primul eşalon şi cel mai puternic al rezistenţei anticomuniste : legionarii şi vârfurile celorlalte partide politice. La baza justificării arestărilor şi proceselor iniţiale nu stăteau manifestările ostile ale acestora, nici constituirea de organizaţii..., ci ordinul NKVD dat de la Moscova din 02. 06. 1947(strict secret) K-AA/ CC/ 113 cu indicaţiaNK/003/ 47. Acest ordin în 45 de puncte trebuia aplicat de mare urgenţă[...] Ordinul de mai sus, structurat pe 45 de puncte, prevedea paralizarea întregului aparat de stat, în cele mai mici amănunte, iar la punctul 40 prevedea :
« Trebuie ca reprezentanţii opoziţiei politice să fie închişi. Se va încerca prin toate mijloacele racolarea acelor opozanţi care se bucură de stima populaţiei băştinaşe. Dacă nu cedează, trebuie compromişi prin campanii de denigrare. Înainte ca ei să se întipărească în conştiinţa maselor, trebuie lichidaţi prin aşa numite « întâmplări neprevăzute » sau închişi sub acuzaţii de drept comun.
Numai în cazuri speciale se admit procese politice, care vor fi trecute sub acuzaţia de « înaltă trădare ».
Aplicând această dispoziţie, a apărut înscenarea de la Tămădău şi ordinul de arestare a legionarilor nr. 5, la 13 mai 1948., al ministerului de interne. Aplicarea acestui ordin a dus la arestarea a 15000 de membri ai Mişcării Legionare în noaptea de 14-15 mai ; în conformitate cu estimările lui Mihai Pacepa, după alte informaţii ar fi vorba de 17000.
În baza ordinului direcţiunii generale a Siguranţei statului se dispuneau următoarele :
1. Arestarea legionarilor întorşi din Germania după 23 august 1944 şi a celor ce trăiau ascunşi şi s-au legalizat în urma ordinului din 10 decembrie 1945.
2. Arestarea elementelor legionare care s-au încadrat în partidele istorice, adică în fostele PNŢ, PNL, PSD după 23 august 1944 şi care au avut o activitate ostilă regimului democrat.
3. Arestarea legionarilor care, constituiţi în organizaţii, au fost descoperiţi după 6 martie 1945, trimişi în cercetări şi puşi în libertate după decembrie 1945 în baza ordinului MAI.
4. Arestarea persoanelor identificate ca active în organizaţii legionare.
Modul de execuţie
Pe baza evidenţei avute se vor constitui tabele cu persoanele ce urmează a fi arestate, stabilind domiciliul persoanelor, al rudelor şi al cunoştinţelor.
Echipa formată din trei persoane: şeful ei va fi de la Siguranţă. Şeful va primi plicul închis numai în momentul plecării la operaţiune, neavând voie să-l deschidă înainte de plecare.
Cu o oră înainte se vor chema şefii echipelor şi se vor instrui : cum să pătrundă în imobil, cum să se facă percheziţia, cum se face când cel căutat nu este găsit(capcane, trierea pe loc a celor din casă şi interogarea pe loc, spre a afla unde e cel căutat).
La ieşire se va lăsa, după ridicare, un post fix ce stă înăuntru, într-un loc, să vadă mereu afară, cei ce vin se reţin şi ei, până se termină operaţiunile.
Personalul convocat va sta în localul Siguranţei până se termină operaţiunile. La telefon nu vorbeşte nimeni. Personalul poliţienesc, la oraş ; jandarmii, la ţară ; maşini : jeepul Prefecturii, jandarmeriei, primăriei.
Măsuri după operaţiune
1. Arestaţii din organizaţii, imediat cercetaţi spre a stabili şi aresta legăturile. Cei ce nu fac parte din organizaţii, dacă nu trebuie imediat cercetaţi, vor fi imediat transportaţi la penitenciarul judeţean şi în arest propriu până la noi dispoziţii.
2. Paza exterioară se va întări cu jandarmi.
3. Acţiunea informativă se va intensifica, spre a cunoaşte starea de spirit a populaţiei. Identificarea altor elemente.
4. Măsuri de pază la instituţii mai importante. Prefectură, Poştă, Telefoane. Operaţiunea începe cu noaptea 14/ 15 mai la ora 2.
Rapoarte
În ziua de 15 ora 8, în ziua de 15, ora 12, în ziua de 16 mai a. c. Raport la curier, amănunţit, unde se vor spune şi greutăţile.
Este foarte evident că o operaţiune de asemenea amploare, fără ajutorul cadrelor fostei poliţii şi a serviciilor care avuseseră ca obiectiv « Mişcarea Legionară », nu ar fi fost posibilă. Dacă în trecut aceste cadre aveau scuza că erau în serviciu şi trebuiau să execute ordinele, acum când loviturile erau îndreptate înspre întreg neamul românesc, comportamentul lor de a se pune în slujba duşmanului pătruns în ţară, nu poate avea alt calificativ decât « trădare ».
[...] Vică Negulescu, după arestare, dându-şi seama de amploarea acestei operaţiuni, de numărul celor care vor fi obligaţi să declare, de condiţiile la care vor fi supuşi pentru aceasta, face nişte declaraţii pseudo-totale, ţinând însă în rezervă fapte care ar fi putut fi incriminante pentru Mişcare, dar pe care le ştia numai el sau Nicolae Petraşcu[...] Astfel, imediat după arestare, în dimineaţa zilei de 15 mai , postul fix instalat în casa lui Vică Negulescu din strada Alecu Russo nr. 19, raportează persoanele care au venit să-l viziteze. Fiecare din cei veniţi avea instrucţiuni precise ce trebuiau să spună în cazul în care vor fi interogate la intrarea în casă. Una din multiplele note întocmite de agenţii rămaşi în domiciliul său după arestare menţionează, de exemplu, o serie de oameni, dar toţi legionari, care pentru a fi lăsaţi liberi declarau lucruri banale şi plauzibile. »
Gheorghe Jijie, « Vică Negulescu – monografie »(2009)
« Eram în grupul studenţesc, o unitate intermediară, şi făceam acelaşi lucru ca în liceu: ţineam adunări în care vorbeam deschis despre educaţie, istorie, credinţă. Vara mergeam prin munţi, în tabere...
- Aveaţi vreo organizaţie anticomunistă, vreo activitate în acest sens?
- Nu. Nu se proiecta aşa ceva, nici măcar într-un viitor mai îndepărtat. Mă refer la vreo acţiune militară sau altceva... Noi ne ocupam în continuare de activitatea educativă.
- Care este contextul în care aţi fost închis ?
- Era în mai 1948. Eu, ca student medicinist, stăteam la cămin, în Bucureşti şi a venit la mine un prieten din liceu, Iorgulescu, şeful Frăţiei de Cruce de la Tulcea. Fusese convocat în capitală şi nu avea unde să stea. Şi l-am ţinut la mine, la cămin. Dar s-a întâmplat ca tocmai atunci să vină arestările din 15 mai. Şi sigur că după ce l-au arestat pe Iorgulescu, l-au întrebat unde a stat şi celelalte... Aşa că pe 21 mai am fost arestat şi eu.
- Câţi au fost arestaţi atunci în mai, câteva mii ?
- Au fost poate zeci de mii arestaţi.
- A fost o campanie care i-a vizat numai pe legionari sau în general pe toţi cei care erau anticomunişti la vremea respectivă ?
- Au fost arestaţi mai mulţi. Pe ţărănişti, de exemplu, i-au luat înaintea noastră, atunci când cu alegerile şi cu Maniu, dar ei erau puţini. Noi însă eram foarte mulţi. Grupul în care am activat eu a fost descoperit şi arestat aproape în întregime, doar cu câţiva lipsă.
- Cum a fost descoperit ? Prin infiltrare, prin trădare, sau cum ?
- Nu ştiu exact. Ei ne urmăreau tot timpul. Şi printre studenţi aveau agenţi care ne urmăreau. Şi dacă protestai împotriva anumitor lucruri, cum a fost la noi când au încercat să introducă marxismul în Facultatea de Medicină...
- Se punea problema să vă bage cursuri de marxism ?
- Da, au şi băgat până la urmă. Noi am spus atunci că nu avem nevoie de asta, pentru că suntem oameni de ştiinţă. Nu eram un grup gălăgios, eram foarte tăcuţi chiar, dar când s-a pus problema votării, am ridicat mâna toţi împotrivă.
- Şi cam câţi eraţi în grupul acesta, la Medicină ?
- În anul nostru, vreo patruzeci, în ceilalţi ani tot aşa... în total câteva sute.
- Deci agenţii v-au denunţat că sunteţi anticomunişti şi v-au arestat. Ce încadrare v-au dat ?
- Activitate împotriva siguranţei statului. Apoi am fost închişi la Securitate până la proces, în toamnă.
- Şi la proces aţi fost identificaţi ca grup legionar, dar fără să aveţi vreo activitate antistatală la modul concret ?
- Da, fără nicio acuzaţie concretă. Ne-au pus pe toţi în articolul de activitate împotriva siguranţei statului, fără dovezi. Că nu trebuia să aibă dovezi.
- Ce condamnare v-au dat ?
- Opt ani de temniţă grea. Imediat după proces, studenţii au fost rimişi, în marea majoritate, la Piteşti. »
Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu – Editura Christiana, 2007
În noaptea zilei de 14 spre 15 mai 1948 au început arestările majoritătii legionarilor, cunoscuti de politia lui Antonescu. Am scăpat de această arestare pentru că nu am fost căutat la Iasi, unde nu-mi cunosteau adresa, ci la casa părintească, unde am fost căutat de către politia din Fălticeni. Iar politistii care voiau să se pună bine si cu noua orânduire socială – comunistii – s-au purtat cu părintii mei în cel mai ordinar mod, bruscându-i, intimidându-i si spunându-i
mamei mele că o să mă pupe mort.
După această dată am părăsit Iasiul (eram în sesiunea de examene) si m-am ascuns, temporar, la familia unor prieteni. Întorcându-mă apoi în Iasi, ca să îmi sustin unele examene la facultate, un coleg de liceu si de clasă, care locuia în aceeasi curte cu mine, m-a denuntat la Sigurantă.
Astfel că, în dimineata zilei de 12 iunie 1948, am fost arestat de doi comisari (comisarul sef Ciochină, cu care am stat, mai târziu, în închisoare), un comisar ajutor si un sergent de stradă, înarmat cu un pistol-mitralieră. Acesti politisti m-au căutat, pe la miezul noptii, la gazda unde locuiam, pe strada Săulescu nr. 18. Aici au intimidat si amenintat cu pistolul pe cei trei frati ai mei, ca să spună unde sunt ascuns. După vreo oră de amenintări cu pistolul, fratele cel mai mic, Dumitru Bordeianu Constantin, de numai 11 ani, le-a spus unde mă aflu, crezând că îl împuscă dacă nu spune unde sunt ascuns. Imediat apoi politistii i-au arestat pe toti trei si au venit cu ei la casa unde eram ascuns. Acolo un politai îi păzea în stradă, cu arma automată, iar doi comisari au intrat în curte, cu pistoalele în mână. Şeful a strigat la geam să nu încerc să fug, pentru că în stradă sunt arestati sub pază cei trei frati. Atunci m-am gândit la mama si m-am predat."
Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaştina disperării
***
« Era înainte de 14 mai, a anului 1948, care este noaptea Sfântului Bartolomeu pentru România, pentru că a fost noaptea cea mai odioasă, cea mai criminală pentru istoria politică şi socială din România. Eram în una din zile la Episcopia Romanului. Treceau două maşini de un lux nebun, n-am văzut curse aşa de elegante. Interesant e că nu se putea vedea nimic înăuntru, nici măcar şoferul. În faţă totul era negru şi negru. Măi, ce-o fi şi cu maşinile astea ? Nimeni nu ştia, nimeni nu mai văzuse maşini din astea. Ei bine, au trecut vreo două luni, timp în care vedeam din când în când maşinile care treceau misterioase, negre, tăcute. Acolo, în preajma Episcopiei din Roman, era un urcuş şi se vedea că trăgeau din greu, dar nimeni nu ştia ce cară, unde se duc, în slujba cui sunt. În ziua de 14 mai, însă, aceste două curse apar în faţa Episcopiei din nou şi opresc. Mai pleacă, mai vin, iar opresc. Eu eram în a treia mea zi de slujbă, după terminarea studiilor. Slujeam împreună cu alţi doi părinţi, unul de la Srcu şi unul de la Mănăstirea Neamţ. Unul era Valerian Blaga, Dumnezeu să-l ierte ! Îl întreb : Oare de ce s-au oprit aici ? Că nu s-au văzut aşa maşini prin Romanul ăsta... ! Ei, îmi zice el, ce importanţă mai are ! câţi nebuni sunt pe lumea asta... ! » (Va urma.)
Adrian Alui Gheorghe – Părintele Iustin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate, I
« Mă despărţeam...de nişte oameni din lumea pe care am preţuit-o mult
pentru imensa putere de sacrificiu în slujba marilor idealuri ale neamului nostru, pentru care se jertfiseră
Căpitanul, Ionel Moţa, Vasile Marin, Sterie Ciumetti şi atâţia alţii,
a căror jertfă supremă urma să constituie suport moral pentru noi
cei rămaşi în urma lor, care eram sortiţi să suportăm
masacrul provocat în rândurile noastre de regimul comunist»
Mărturia lui Tache Funda
"Până la cumplita noapte de 21-22 septembrie, în care s-a produs masacrul elitei legionare, viaţa noastră a decurs fără evenimente deosebite.
În ziua de 21, după ora prânzului, a intrat în salonul nostru un căpitan de jandarmi, adjunctul comandantului pazei noastre militare, îl cunoştea mai bine pe comandantul legionar Traian Cotigă, pe care I-a anunţat în taină, de împuşcarea lui Armand Călinescu, eveniment comunicat la Radio Bucureşti de echipa lui Miti Dumitrescu. Căpitanul părea că a dorit să ne aducă o veste îmbucurătoare. După plecarea lui, au început comentariile. Peste puţin timp a fost întărită paza militară. La intrarea în salon au fost instalaţi în post doi jandarmi, iar un plutonier ne-a comunicat că nu mai aveam voie să părăsim salonul. Cel mai frământat părea inginerul Eugen Ionică. Ne-a sfătuit să ne rugăm lui Dumnezeu, întrucât, spunea el, ne trăim ultimele ore din viaţa noastră, în special cei care proveneau din închisoarea Râmnicu Sărat: Traian Cotigă, Virgil lonescu, Eugen Ionică, Radu Budişteanu şi Şerban Milcoveanu, care fuseseră prezenţi la ridicarea din acea închisoare a Căpitanului, Nicadorilor şi Decemvirilor, erau convinşi că vom avea aceeaşi soartă.
După ce am făcut rugăciunile, nimeni nu a mai scos o vorbă multă vreme. Cu toţii ne gândeam nu la noi, ci la durerea alor noştri. Nimeni nu a mai putut dormi. Pe la orele două din noapte, pe culoar mare forfotă, după care au pătruns în salon mai mulţi plutonieri, cu nişte glugi pe cap, care îi făceau de nerecunoscut. Un colonel, însoţit de doi colonei de jandarmi, au intrat şi ei. Colonelul era cu o listă în mână, din care a citit pe următorii: Traian Cotigă, Emil Şiancu, Eugen Ionică Grigore Pihu, Ion Herghelegiu, Gheorghe Proca şi luliu Şuşman. Le-au cerut să se îmbrace şi să iasă din salon fără bagaj. Era clar: mergeau la moarte!
Traian Cotigă, primul citat, adresându-se colonelului, i-a spus să transmită regelui asasin, cu care avusese cândva o lungă convorbire, că el nu păstrează gloanţele pentru a fi folosite împotriva duşmanilor Patriei; le foloseşte pentru nimicirea tineretului român. Adresându-se apoi ostaşilor, după ce a precizat că a avut onoarea să fie printre primii comandanţi legionari făcuţi de Corneliu Codreanu, le-a spus că niciodată nu i-a fost frică de moarte. Le-a cerut să fie primul în care vor trage şi să-l nimerească drept în frunte.
Eu, nefiind pe listă, l-am rugat pe colonel să-mi permită să merg în cămăruţa alăturată, în care se găsea Grigore Pihu, ca să-l ajut să se îmbrace. Era aromân de-al meu, poate cel mai devotat legionar dintre toţi ai noştri, care era socotit şi de Căpitan ca unul dintre cei mai devotaţi comandanţi legionari.
Eram foarte emoţionat; nu reuşeam să-mi stăpânesc plânsul.
- Mori, măi Funda, sau nu? a fost întrebarea lui Pihu.
- Nu sunt pe listă, i-am răspuns.
- Ar trebui să regreţi că nu ai şi tu parte de o moarte atât de frumoasă.
Colonelul stătea în prag si-1 privea, mirându-se parcă de existenţa unui asemenea om. Copleşit parcă de povara crimelor la care devenea complice, adresându-se martirului Pihu, a ţinut să precizeze:
- Ce să fac, d-le Pihu, eu m-am străduit să fac tot ce mi-a fost posibil să te ajut, dar sunt militar şi sunt obligat să mă supun ordinelor primite. Te rog să mă ierţi dacă n-am făcut mai mult.
- Chiar dacă nu ai făcut prea mult, eu te-am iertat. Ţin chiar să-ţi mulţumesc că, prin d-ta, cel de Sus îmi dăruieşte o moarte atât de frumoasă. Sunt fericit că am trăit în epoca lui Corneliu Zelea Codreanu; l-am cunoscut, m-am bucurat de dragostea lui, iar moartea pentru idealurile legionare este pentru mine o binefacere divină.
În timpul acesta eu îl ajutam să se îmbrace. Era sleit de puteri, de-abia se putea ţine pe picioare. După ce s-a îmbrăcat, a mai turnat puţin ulei în candela care ardea continuu, după care a îngenunchiat, şi-a făcut ultima lui rugăciune. L-am ajutat să se ridice. Pe o noptieră se afla o cruce din lemn pe care a luat-o în braţe şi a păşit spre uşă sprijinit de mine.
- Transmite camarazilor noştri, măi Funda, să meargă neclintiţi pe drumul Căpitanului şi să căutaţi să stârpiţi tot răul din voi.
A fost ultima lui dorinţă transmisă camarazilor, cărora le-a fost deosebit de preţuit comandant.
- Ce-i asta, domnule Pihu? I-a întrebat colonelul.
- Aşa moare legionarul, cu crucea în braţe.
Apoi, ca pentru sine:
- Mergem la Căpitan; ne cheamă la el."
*********
« Eu am revenit în salon. Cei citaţi erau gata de plecare. Inginerul conferenţiar Eugen Ionică, pe care noi, studenţii legionari de la Politehnică îl preţuiam şi pentru că era prietenul Căpitanului, căruia, destul de des, îi acorda ospitalitate, m-a îmbrăţişat cu multă căldură. Mă cunoscuse ca student legionar în cadrul Politehnicii.
- Mor împăcat, dragă Funda. Mă gândesc, însă, cu regret, la marea durere a părinţilor mei şi a soţiei mele, precum şi la nefericirea scumpei mele fetiţe, care este sortită să crească fără tată. Ne vom întâlni, cu siguranţă, în lumea de dincolo, cu Căpitanul şi toţi ai noştri.
Eram atât de emoţionat, încât nu i-am putut vorbi. A păşit demn pe ultimul lui drum. Căpitanul Şiancu, cu ţinuta lui aristocratică, părea un cruciat întârziat, care s-a încadrat în oastea lui Corneliu Zelea Codreanu, ca să nu moară ca un oarecare. Era parcă sortit pentru un astfel de sfârşit: ca în legende! Ţinea foarte mult la aromâni, a căror structură sufletească o socotea asemănătoare cu cea a moţilor lui dragi. M-a îmbrăţişat spunându-mi:
- Ne omoară tâlharii ăştia, dar nu-i nimic; vom fi răzbunaţi.
Uitându-se parcă cu dispreţ la jandarmii cu glugi, a ieşit din salon strigând: “Asasinii, Asasinii!"
Avocatul Ion Herghelegiu părea copleşit de durere: lăsa în urma lui soţia cu cinci copii; primul născut, precum îmi amintesc, nu împlinise vârsta de 14 ani, iar cel mai mic avea numai trei ani. Ne-a îmbrăţişat pe toţi, după care a pornit pe ultimul lui drum. Părea împăcat, îl iubise mult pe Căpitan şi în acele clipe se gândise poate la el.
Gheorghe Proca, arătos ca un Făt-Frumos, era foarte econom la vorbă. După ce şi-a auzit numele, a căzut în genunchi şi a început să se roage. Nu a fost deloc surprins: părea că primise o veste pe care o aştepta demult. După ce ne-a îmbrăţişat pe cei rămaşi, a păşit liniştit pe drumul fără întoarcere.
luliu Şuşman, cu care mă împrietenisem în lagărul de la Vaslui, m-a îmbrăţişat, spunându-mi: “Mor împăcat, Tache, las după mine un şuşmănel". Atitudinea lui mi-a părut stranie: mergea la moarte zâmbind!
A fost ultimul cu care m-am îmbrăţişat, fără să-i pot vorbi. O stare emoţională puternică pusese stăpânire pe mine. Mă despărţeam, de fapt, de nişte oameni din lumea pe care am preţuit-o mult pentru imensa putere de sacrificiu în slujba marilor idealuri ale neamului nostru, pentru care se jertfiseră Căpitanul, Ionel Moţa, Vasile Marin, Sterie Ciumetti şi atâţia alţii, a căror jertfă supremă urma să constituie suport moral pentru noi cei rămaşi în urma lor, care eram sortiţi să suportăm masacrul provocat în rândurile noastre de regimul comunist.
Fuseseră luaţi şapte, deci jumătate din câţi am fost. Cei rămaşi, fără să ne comunicăm gândurile, ne-am socotit programaţi pentru eşalonul doi. Am rămas deci în aşteptare, fiecare în patul lui. Nu mi-a părut nimeni copleşit de frica morţii. De altfel, comportarea celor plecaţi dintre noi ar fi constituit o mustrare. Nu mai putea fi vorba de continuarea somnului. Fără a mai comunica între noi, cu toţii ne-am gândit la marea durere pe care le-o pricinuiam familiilor noastre.
La intrarea în salonul nostru, cei doi soldaţi de pază erau în post. A fost o noapte lungă, cum nu-mi amintesc să fi fost alta. La ivirea zorilor, Eugen Necrelescu a pronunţat primele cuvinte: “Fraţilor, cred că suntem salvaţi!" Cu toţii am fost tentaţi să-l credem; ştiam că astfel de crime monstruoase se petrec în întuneric. Era în jur de orele şapte, când uşa s-a deschis şi salonul a fost din nou invadat de 3-4 plutonieri cu glugi. Am socotit că ne-a venit şi nouă rândul. Nu veniseră însă în acest scop. Ne-au întrebat de patul lui Herghelegiu, după care, timp de peste o jumătate de oră, au scotocit în bagajul lui. Au dus cu ei tot ce-i interesa. Am aflat mai târziu că s-a comunicat prin radio “dispariţia de la spitalul din Braşov a lui Ion Herghelegiu, unul din principalii autori morali ai asasinatului comis contra lui Armand Călinescu." Cei care ar fi putut da informaţii cu privire la locul unde se află, erau rugaţi să anunţe organele de stat.
*************
« Plouă stelele cu har,
Luna ne trimite veghe,
Iarba înveleşte doar
Trupul dezbrăcat de zeghe. »
Andrei Ciurunga
“Un pluton de jandarmi condus de un ofiţer au înlănţuit pe cei din maşină[...] Ofiţerul dădu o poruncă scurtă şi maşina se opri în mijlocul unui câmp, la o margine de pădure. Răcoarea dimineţii pătrundea nemiloasă trupurile slăbite ale băieţilor care dârdâiau de frig. Încercuiţi de jandarmi, au fost duşi în câmp, legaţi de mâini unul de altul. Au răsunat puternic văile de o salvă înspăimântătoare. Trupurile lor slăbite s-au prăvălit. »
***************
La pădurea de la Râşnov, unde fuseseră mitraliaţi, fiecăruia i se trăsese în cap şi glonţul de graţie. Avocatului Ion Herghelegiu, despre care se ştia că nu se putea deplasa fără ajutor, nu i s-a aplicat acelaşi tratament. Corpurile neînsufleţite au fost lăsate la locul crimei, iar făptaşii s-au retras, ducându-se probabil să participe la « praznic ». Când s-a luminat de zi, au venit să-i ridice ca să-i expună la răscruce de drumuri cu inscripţia: “Aşa vor fi pedepsiţi trădătorii de Ţară!".
Surpriză: Ion Herghelegiu lipsea. Fiind probabil rănit nu tocmai grav, în cele 3-4 ore disponibile, târându-se cum a putut, Herghelegiu a reuşit să se îndepărteze destul de mult de la locul crimei, dispărând în pădure. A fost alarmată poliţia şi jandarmeria din toată ţara. Au fost aduşi jandarmii din judeţele limitrofe, care s-au constituit în potere în căutarea marelui criminal dispărut din spitalul de la Braşov, unde pusese la cale asasinarea lui Călinescu.
Monstruoasă mistificare! S-a aflat că a doua zi - 23 septembrie 1939 - bietul Ion Herghelegiu a fost găsit urcat într-un copac stufos.
L-au ciuruit cu pistoalele mitralieră. Corpul i-a fost transportat la aceeaşi răscruce de drumuri, alături de dragii lui camarazi.
Notă: Scena este reprezentată în Icoana Noilor Mărturisitori în stânga, sus !
În după amiaza zilei de 22 septembrie, a venit la noi un maior care, precum îmi amintesc, era adjunctul comandantului Legiunii de jandarmi a judeţului Braşov. Ne-a recomandat să fim fără grijă, că nu mai suntem în pericol. Tot ce era de făcut, fusese comis în noaptea trecută. S-a apropiat de patul inginerului Virgil lonescu şi, punându-i cu amabilitate mâna pe umăr, i-a şoptit: “Fiţi liniştit! Majestatea sa chiar în timpul nopţii s-a interesat de dv." Mă aflam în apropierea celor doi şi am putut auzi tot ce i-a spus.
[...] Inginerul Virgil lonescu îi fusese prieten în tinereţe. Deşi se produsese ruptura când Virgil lonescu a aderat la Mişcarea Legionară, sinistrul rege a vrut să demonstreze că nu-şi uită « prietenii ».
La scurtă vreme după consumarea acelor tragice evenimente, s-a hotărât lichidarea secţiei din spital destinată deţinuţilor politici şi trimiterea noastră în lagărele şi închisorile de unde proveneam."
Mulţumesc prietenei care a făcut aceste fotografii la Troiţa de la Târgu Ocna, sâmbătă, 6 martie, la Parastasul Noilor Mărturisitori îngropaţi în cimitirul de aici !
« Începând din martie 1938 au fost aduşi aici peste două sute de oameni, arestaţi la ordinul regelui Carol al II-lea imediat după instaurarea dictaturii regale. În câteva zile clădirea a fost înconjurată cu opt rânduri de sârmă ghimpată, s-au instalat posturi de observaţie şi gărzi permanente. Aşa a luat fiinţă lagărul de la Miercurea-Ciuc.
Prizonierii – în majoritate intelectuali străluciţi - au transformat în scurtă vreme lagărul în Universitate. Prelegerile despre naţionalism şi Ortodoxie ale profesorului Nae Ionescu, incursiunile filosofice ale lui Mircea Eliade, conferinţele despre literatură ale lui Radu Gyr au hrănit timp de mai multe luni sufletele deţinuţilor de la Ciuc, alături de rugăciunea ce se făcea neîntrerupt. »
***
În toiul nopţii, 44 de oameni au fost strigaţi de pe listă de un ofiţer. Li s-a cerut să se pregătească de plecare în alt lagăr. Odată ieşiţi în curte, au fost executaţi :
“Noaptea aceea fusese extrem de zbuciumată. Mai toţi avuseseră visuri îngrozitoare. Nicoară Iordache, cu chipul lui bun şi vorba blajină linişti pe cei din dormitorul său şi încheie cu obişnuita sa încurajare : « O să fie bine ! »
La ora două noaptea, când unii aţipiseră, se aud desfăcându-se zăvoarele de la uşa principală, zornăit de chei, paşi grei tropăind pe coridoare, bătăi puternice în uşile dormitoarelor, însoţite de următoarea sinistră poruncă :
- Sculaţi domnilor, c-au intrat ungurii în Ardeal şi trebuie imediat să evacuaţi lagărul acesta şi să mergeţi o parte la lagărul din Vaslui şi altă parte la lagărul din Bacău !
Nimeni însă n-a crezut în această sinistră înscenare, ci dimpotrivă şi-au întărit şi mai mult convingerea că ceasul suprem s-a apropiat. După ce fiecare şi-a făcut câte o rugăciune, au coborât în grabă cu bagajele în curte. De după sârme, de jur împrejurul lagărului, sclipeau baionetele soldaţilor, ca o limbă de pădure metalică şi vie.
După ce au coborât toţi în curte, sublocotenentul, tremurând de tulburare, a citit lista de 44 de băieţi ce urmau să facă parte din primul lot. Sub o foarte puternică pază jandarmerească au scos astfel dintre sârme tot ce a avut lagărul mai bun, cele mai alese virtuţi româneşti, pe care ţara poate nu le va mai avea multă vreme.
Cei rămaşi au fost urcaţi înapoi în dormitoare şi uşile ferecate din nou şi păzite de jandarmi. Totuşi au putut vedea de la ferestre cum toţi cei scoşi afară au fost opriţi în faţa comandamentului şi legaţi câte doi unul de altul. După aceea a fost încins tot grupul cu nişte funii lungi. Când totul a fost gata, au fost coborâţi între jandarmi pe drumul în spirală ce se lasă prin tufiş spre şoseaua Odorhei-Ciuc.
(Aristide Lefa)
La vreo sută cincizeci de metri, pe nesimţite jandarmii au rămas tot mai în urmă şi când au ieşit într-un luminiş, din dosul unei tufe din dreapta, o mitralieră a început să verse foc într-o rafală înspăimântătoare, căreia îi răspundeau ecouri prelungi de pe toate văile. Câteva vaiete înăbuşite şi grupul a început să se culce la pământ. Unii, în luptă cu moartea, zbătându-se, se ridicau iar de la pământ, dar iarăşi îi culca mitraliera ucigătoare. Se înălţau apoi alţii şi astfel la scurte intervale mitraliera s-a oprit şi iarăşi a început de vreo zece ori, timp de opt sau zece minute cât a durat îngrozitorul masacru.
***
Din tot grupul n-a mai rămas decât o grămadă de trupuri în agonie, încleştate, unele peste altele, brăzdate doar de râuleţe de sânge. Câte unul mai mişca mâna sau piciorul, sau, în suprema durere, se mai zbătea încă muşcând cu dinţii din ţărână.
După aceea călăii i-au dezlegat, aruncându-i prin noroi. În urmă s-au mai auzit de patruzeci şi patru de ori câte două gloanţe de armă înăbuşite şi apoi iar tăcere.
A doua zi lumea din împrejurimi a fost adusă de autorităţi la locul îngrozitorului supliciu. Peste două zile, cei împuşcaţi au fost aruncaţi într-o groapă comună în cimitirul unui sat din apropiere, numit Topliţa, douăzeci la un cap, douăzeci la altul şi patru deasupra.
+Icoana Noilor Martiri ai Pământului Românesc
Editura Bonifaciu - 2009
Acatistul Sfinţilor Români din Închisori
“Condacul al 4-lea:
Înspăimântatu-s-au slugile satanei de dârzenia şi credinţa voastră, Sfinţilor, şi socotind să vă piardă, cu manie s-au pornit asupra voastră în temniţele de la Râmnicu Sărat, Miercurea Ciuc, Braşov şi Vaslui, şi în înfricoşătoarea "noapte a răzbunării" cu moarte de martiri v-aţi încununat, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul al 4-lea:
Uneltirile celor fără de lege nicicum nu v-au îngrozit, vitejilor Mărturisitori, ci înţelegând că veţi fi ucişi, în curtea lagărului toţi aţi îngenuncheat şi în tăcerea nopţii rugăciunea "Tatăl nostru" cu umilinţă aţi rostit, apoi gloanţele au pornit potop asupra voastră, în vreme ce un preot întemniţat săvârşea în taină cea din urma slujba pentru voi şi pentru cei ce aveau să mai moară, pentru care noi vă lăudăm zicând:
Bucuraţi-vă, că la moarte cu Hristos aţi plecat.
Bucuraţi-vă, că neamului jertfă curată v-aţi dat.
Bucuraţi-vă, că s-au minunat călăii de a voastră purtare.
Bucuraţi-vă, că s-au cucerit de credinţa voastră cea tare.
Bucuraţi-vă, că gloanţele nemilos v-au secerat,
Bucuraţi-vă, că durere în urmă aţi lăsat.
Bucuraţi-vă, că trupurile vi le-au pus la răscruci.
Bucuraţi-vă, că v-au lăsat fără groapă şi cruci.
Bucuraţi-vă, cei ce şi după moarte aţi fost umiliţi.
Bucuraţi-vă, cei ce "trădători de ţara" aţi fost numiţi.
Bucuraţi-vă, fii ai unui neam răstignit.
Bucuraţi-vă, că sufletul prin dureri v-aţi sfinţit.
Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mărturisitori, care în temniţă Golgota neamului românesc aţi suit! »
"Pe deplin formaţi în vatra Aiudului, tinerii aceştia vor fi, după risipirea grupului în diverse locuri, adevărate făclii duhovniceşti în bezna temniţelor comuniste"
Marin Naidim
« Odată cu Virgil Maxim a fost arestat şi condamnat un alt membru al grupului de nevoitori, Marin Naidim. « Sfios ca o domnişoară, un om pur, de o mare curăţie sufletească, ascultător » - după cum îl descrie cineva care l-a cunoscut în primii ani de temniţă – Naidim avea o structură sufletească apropiată de a lui Valeriu, fiind cel mai bun prieten al său din perioada de la Aiud. Gabriel Bălănescu, care l-a cunoscut prin anii `50 la mina de plumb de la Valea Nistrului, îi face o frumoasă prezentare.
« Marin Naidim domina, prin comportament, cultură – făcută în închisoare ! – şi o mare capacitate de iubire, pe toţi cei din jur. În dormitorul unde era Naidim era o atmosferă diferită de a tuturor celorlalte dormitoare. Aceeaşi atmosferă era şi în echipele în care lucra. Un conflict, lucru frecvent în închisoare, cu Marin Naidim era imposibil. Îl depăşea cu o abilitate demnă de un diplomat de carieră. Spre deosebire de alţi fraţi de cruce cu închisoare îndelungată, Naidim era echilibrat prin faptul că păstra o notă decentă, smerită, a trăirii lui religioase. Numai un ochi foarte atent putea observa clipele de absenţă ale lui Naidim sau când îşi făcea rugăciunea sau zilele când postea.În toate actele lui era de o extraordinară discreţie, iar în discuţiile religioase nu căuta să-şi impună punctul de vedere.Punctul lui de vedere şi-l impunea însă prin faptele lui, lipsite de ostentaţie. De altfel, aşa era ţăranul român. Marin Naidim avea toate atributele ţăranului român, dublate de un rafinament intelectual pe care Sandu Mazilu îl numea « o forţă reţinută ». În toate domeniile, filosofie, literatură, teologie, artă, Naidim avea informaţie precisă, pe care o rostea cu voce joasă, modest si gata să asculte o opinie contrară fără să intervină. »
Ioan Ianolide
« Mai târziu, prin 1945, se va alătura grupului de trăitori şi Ioan Ianolide. Fusese arestat în octombrie 1941, pe când era student la Facultatea de Drept din Bucureşti şi - la fel ca Gafencu – îndrumător al unui grup de Frăţii de Cruce.
Eugen Cristescu, director general al Siguranţei Statului, avea nevoie de un complot împotriva vieţii mareşalului Antonescu pentru a declanşa un scandal care să compromită Mişcarea Legionară. Prin urmare, montează o întalnire clandestină a frăţiilor de cruce în pădurea Băneasa, cu ocazia unei demonstraţii aviatice a unor piloţi germani. Au fost arestate la întâmplare 78 de persoane, din care sunt reţinute 48 şi trimise în judecată 21. Eugen Cristescu îşi atinsese scopul cu scandalul Băneasa şi nu-l mai interesa ce se va întâmpla cu victimele. Totuşi, spre a nu se vădi aţa alba din cusătură, 8 dintre ei – printre care şi Ioan Ianolide – la domiciliul cărora s-au găsit carţi sau broşuri legionare, vor fi condamnaţi.
În anchetă, Ianolide va fi bătut sălbatic pentru a da declaraţiile cerute de poliţie. La proces primeşte 25 de ani de închisoare. Va ieşi după 23 de ani, răstimp în care, după cum spune părintele Voicescu, « deşi relativ tânăr, câştigase înţelepciunea filocalica a unui avvă ».
Ianolide este singurul din grupul nevoitorilor de la Aiud care îl va însoţi pe Valeriu la Piteşti şi apoi la Târgu-Ocna. Cartea sa de mărturii « Întoarcerea la Hristos »,..., are în centru figura lui Gafencu.
Mulţi care în libertate nu au văzut în legionari decât nişte aventurieri, îşi vor schimba părerea venind în contact cu trăitorii de la Aiud. Aşa s-a întâmplat şi cu Romulus Dianu, subdirector al ziarului Curentul[...] În mina la Baia Sprie va recunoaşte faţă de Nicolae Goga :
« să ştiţi că ideea greşită pe care am avut-o despre mişcarea din care faceţi parte s-a schimbat radical în cugetul meu. Şi aceasta în urma întâlnirii de la Aiud cuarestaţii din 1941, Gafencu, Ianolide, Maxim şi tot grupul lor. Nu mi-am putut închipui că în neamul românesc pot exista valori de o asemenea înălţime morală”(Nicolae Goga, Triunghiul morţii).
“Cei din jurul bădiei Trifan, urmând fără ostentaţie calea lor de adâncire duhovnicească, vor evita cu dreaptă măsură tot ce i-ar putea abate de la aceasta, îmbrăcând fermitatea mărturisirii în haina smereniei. “Trăsătura caracteristică a acestor trăitori era smerenia” – spune Virgil Maxim. Lucrători ai rugăciunii lui Iisus, studiind şi învăţând texte din Sfânta Scriptură, Filocalie şi alte scrieri patristice, aceşti deţinuţi vor forma în temniţa Aiudului un curent de trăire în duh filocalic.Uniţi prin dorul lor de a se jertfi pentru Hristos, aceşti monahi în duh...s-au sprijinit unii pe alţii, pregătindu-se pentru grelele încercări ce le vor sta în faţă. Pe deplin formaţi în vatra Aiudului, tinerii aceştia vor fi, după risipirea grupului în diverse locuri, adevărate făclii duhovniceşti în bezna temniţelor comuniste. »
"Cu Dumnezeu vom birui şi El va nimici pe cei ce ne necăjesc pe noi”(Ps.59, 13)
Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
« Ajutorul meu de la Domnul..."
Sub milostivirea ta scăpăm, Născătoare de Dumnezeu !
Persoane interesate
Faceți căutări pe acest blog
Acatistul Sfintei Ecaterina
Catapeteasma Bisericii de la Aiud
Sfinţii Mărturisitori din închisori
Doamne, ia-mi libertatea care îmi robeşte sufletul şi dă-mi robia care-mi eliberează inima!”
Mărturisirea lui Dumnezeu cu preţul vieţii este preţul învierii oamenilor întru sfinţi.(Pr. A Boca)
Sf. Acoperamant
Sf. Apostoli
Sfânta Cruce
Sf. Ioan Botezătorul
Sfinţii Arhangheli
Sfântul Spiridon al Trimitundei - Vecernia
Cuviosul Paisie
" Domnul Dumnezeu, PreaMilostivul, să vă binecuvinteze, Domnul să vă ajute, Domnul să vă miluiască, Domnul să vă păzească de tot răul, Domnul să va umple de bucurie duhovnicească, Domnul, ca un bun şi iubitor de oameni, să vă ierte de păcate şi în ceruri cu drepţii să vă primească ! Binecuvintează, Doamne, pe robii tăi aceştia şi rugăciunea lor, şi dragostea lor, şi credinţa lor, şi bucuria lor, şi smerenia lor, şi răbdarea lor. Binecuvintează, Doamne, osteneala lor, şi căsuţa lor, şi pâinea lor, şi copiii lor, şi viaţa lor, şi sfârşit bun le dăruieşte, iar dincolo un colţişor de rai le dăruieşte, că binecuvântat eşti în veci. Amin !"
"Dumnezeu te urmăreşte cu iubirea Sa îndurerată, în orice ţară te-ai duce. Iubirea e ca Dumnezeu: nu are hotare."(Pr. Arsenie Boca)
*** „…aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie. Amin”
***
« Dragostea este suprema răspundere pentru altul » (Pr. Dumitru Stăniloae)
***
