Fericiţi cei prigoniţi, nefericiţi cei care i-au uitat !

http://apologeticum.wordpress.com/2010/05/14/14-mai-ziua-de-praznuire-a-sfintilor-mucenici-si-marturisitori-ai-temnitelor-comuniste/

"Arestarea

În noaptea zilei de 14 spre 15 mai 1948 au început arestările majoritătii legionarilor, cunoscuti de politia lui Antonescu. Am scăpat de această arestare pentru că nu am fost căutat la Iasi, unde nu-mi cunosteau adresa, ci la casa părintească, unde am fost căutat de către politia din Fălticeni. Iar politistii care voiau să se pună bine si cu noua orânduire socială – comunistii – s-au purtat cu părintii mei în cel mai ordinar mod, bruscându-i, intimidându-i si spunându-i

mamei mele că o să mă pupe mort.

După această dată am părăsit Iasiul (eram în sesiunea de examene) si m-am ascuns, temporar, la familia unor prieteni. Întorcându-mă apoi în Iasi, ca să îmi sustin unele examene la facultate, un coleg de liceu si de clasă, care locuia în aceeasi curte cu mine, m-a denuntat la Sigurantă.

Astfel că, în dimineata zilei de 12 iunie 1948, am fost arestat de doi comisari (comisarul sef Ciochină, cu care am stat, mai târziu, în închisoare), un comisar ajutor si un sergent de stradă, înarmat cu un pistol-mitralieră. Acesti politisti m-au căutat, pe la miezul noptii, la gazda unde locuiam, pe strada Săulescu nr. 18. Aici au intimidat si amenintat cu pistolul pe cei trei frati ai mei, ca să spună unde sunt ascuns. După vreo oră de amenintări cu pistolul, fratele cel mai mic, Dumitru Bordeianu Constantin, de numai 11 ani, le-a spus unde mă aflu, crezând că îl împuscă dacă nu spune unde sunt ascuns. Imediat apoi politistii i-au arestat pe toti trei si au venit cu ei la casa unde eram ascuns. Acolo un politai îi păzea în stradă, cu arma automată, iar doi comisari au intrat în curte, cu pistoalele în mână. Şeful a strigat la geam să nu încerc să fug, pentru că în stradă sunt arestati sub pază cei trei frati. Atunci m-am gândit la mama si m-am predat."

Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaştina disperării

***

« Era înainte de 14 mai, a anului 1948, care este  noaptea Sfântului Bartolomeu pentru România, pentru că a fost noaptea cea mai odioasă, cea mai criminală pentru istoria politică şi socială din România. Eram în una din zile la  Episcopia Romanului. Treceau două maşini de un lux nebun, n-am văzut curse aşa de elegante. Interesant e că nu se putea vedea nimic înăuntru, nici măcar şoferul. În faţă totul era negru şi negru. Măi, ce-o fi şi cu maşinile astea ? Nimeni nu ştia, nimeni nu mai văzuse maşini din astea. Ei bine, au trecut vreo două luni, timp în care vedeam din când în când maşinile care treceau misterioase, negre, tăcute. Acolo, în preajma Episcopiei din Roman, era un urcuş şi se vedea că trăgeau din greu, dar nimeni nu ştia ce cară, unde se duc, în slujba cui sunt. În ziua de 14 mai, însă, aceste două curse apar în faţa Episcopiei din nou şi opresc. Mai pleacă, mai vin, iar opresc. Eu eram în a treia mea zi de slujbă, după terminarea  studiilor. Slujeam împreună cu alţi doi părinţi, unul de la Srcu şi unul de la Mănăstirea Neamţ. Unul era Valerian Blaga, Dumnezeu să-l ierte ! Îl întreb : Oare de ce s-au oprit aici ? Că nu s-au văzut aşa maşini prin Romanul ăsta... ! Ei, îmi zice el, ce importanţă mai are ! câţi nebuni sunt pe lumea asta... ! » (Va urma.)

Adrian Alui Gheorghe – Părintele Iustin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate, I