Să iertăm trecutul, dar să nu-l uităm

Radu Bercea - Memoria retinei Gulagului romanesc

http://www.radubercea.com/memoria-retinei-gulagului-romanesc/

Mentorul tineretului(III)

"Fiecare e dator mai întâi neamului în care s-a născut, care i-a dat nu numai trupul, dar şi sufletul, adică limba şi tot capitalul de cultura. Şi fiecare, după măsura puterilor lui, poate adăuga cât de puţin acest „talant”."

Dacă afirmarea precedentă e adevărată, o gravă întrebare urmează numaidecât: fiindcă virtutea e un talent, poate fi vorba de obligaţii morale? Trebuie să mergem pe urmele lui Iisus sau măcar a[le] celor cu talent etic?Aci e adevăratul nod al chestiunii.

[…]În educaţia unui popor, ca şi a unui individ, trebuie să plecăm de la faptul fundamental al slăbiciunii omeneşti. Însăşi Evanghelia ne pune înainte câteva pilde grozave. Cu ce penibilă unanimitate chiar ucenicii Îl părăsesc pe Iisus în zilele cele grele ale Patimilor![…]

Totuşi, de aici nu rezultă deloc lipsa de obligaţie morală. Ar fi un sofism ieftin să afirme cineva că talentul nefiind obligatoriu, nu există nici datorie.

Evident, nu cere nimeni unui om de duzină să semene cu Sf. Augustin, după cum nu poate cere un biet pietrar să sculpteze ca Fidias. Dar să-şi facă cinstit munca sa de zidar ori cioplitor de piatră, asta i se poate cere oricui, oricând şi oriunde. Asta e obligatoriu şi încă în chipul cel mai categoric. Altfel îl aşteaptă pedeapsa.

Cu ce drept?

Cu dreptul elementar că orice om nu-şi aparţine numai lui şi familiei sale, ci, cu familie cu tot, e un produs al societăţii. Fiecare e dator mai întâi neamului în care s-a născut, care i-a dat nu numai trupul, dar şi sufletul, adică limba şi tot capitalul de cultura. Şi fiecare, după măsura puterilor lui, poate adăuga cât de puţin acest „talant”. Iar cine nu acceptă această firească datorie de reciprocitate faţă de lumea dimprejurul lui, acela să plece dintre graniţele ţării unde a văzut lumina zilei. Altfel, e un simplu „parazit”, adică un element inutil şi chiar păgubitor.

Prin urmare, un anume grad de moralitate este obligatoriu pentru orişicine, cum obligatorii sunt şi măsurile de igienă publică.

Nu eşti talent etic…Nu poţi face din viaţa ta un model pentru viaţa altora. Nimic de zis. „De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere.” Un lucru însă ţi se cere chiar în propriul tău interes: împlinirea exactă a datoriilor de toate zilele, începând cu cele care privesc familia şi societatea.

Cu alte cuvinte, recunoaştem primatul personalităţilor etice; pe acelea trebuie să ne rezemăm, iar oamenilor de rând le cerem, după puterile lor, măcar împlinirea datoriilor elementare, făra de care societatea n-ar putea dura.

Concluzie: Privind cele înşirate până aici, socotim că le putem rezuma exact în felul următor:

1. Ţara Românească se află în vădită scădere din punctul de vedere moral. Diagnoza formulată de reprezentanţii bisericii e în adevăr penibilă.

2. Speranţa unora de a vindeca rănile poporului prin alfabetism, cărţi şi biblioteci este o naivitate. Cel mai harnic dintre misionari, învăţatul Apostol Pavel o spusese demult: „Nu în cuvânt este împărăţia lui Dumnezeu, ci în putere”.

3. Adevărata „putere” care mişcă pe om în viaţa de toate zilele este sentimentul, nu vorba şi dialectica. Virtuţile nu-s raţionamente, cum zicea Socrate. El a plătit chiar cu viaţa această eroare. Iar în ce priveşte sentimentul, să observăm că fiecare om e stăpânit de apriorismul său individual, adică de particularitatea sa distinctivă; se naşte fiecare cu o sumă de aptitudini; pe unele le putem dezvolta, pe altele le putem tempera, dar nu putem crea nici una. Totuşi, pentru dezvoltarea aptitudinilor de preţ ale individului e foarte folositoare apropierea de oamenii cu o simţire etică aleasă.[…]

Prin urmare, problema înălţării unui neam se reduce la atât:

- să alegi în fiecare generaţie pe cei mai înzestraţi cu talent etic;

- să le dai o creştere mai îngrijită, ferindu-i de orice atingere impură;

- să aşezi necontenit în locurile de conducere pe cei care pot fi în ramura lor de activitate modele pentru alţii.

Dictatura morală a unor astfel de oameni este cel mai mare sprijin pe care se poate rezema viaţa unui stat modern. Nu e o ipoteză, ci o certitudine.[…]

Pe scurt: Putem merge pe urmele lui Iisus, dar nu prin legi şi regulamente, ci prin oameni, punând la posturile de comandă pe cei cu reală înzestrare etică şi impunând maselor regimul de muncă cel mai potrivit cu nevoile fazei de civilizaţie şi de cultură în care ne aflăm., pentru a da şi oamenilor de rând măcar bune deprinderi.

Mentorul tineretului(II)

Evenimentul decisiv în viaţa fiecărui individ este naşterea. Fiecare ins vine pe lume cu o anumită doza de „păcat originar”, iar uneori şi cu o mare „virtute originară”. Fiecare om este stăpânit de un fel de apriorism individual. Putem în cursul vieţii dezvolta mai mult sau mai puţin o însuşire sau alta; putem chiar împiedica pe unele de a se manifesta, dar nu putem crea nici una, după cum grădinarul poate cultiva bine sau rău un răsad, dar nu poate să-i schimbe caracterele fundamentale sau specifice. Poate însă printr-o muncă raţională, să îndrume creşterea răsadului în aşa chip, încât firul, pus în bune condiţiuni, să dea un bujor cât pălăria, iar altul obijduit să rămână o biată caricatură. Poate omul, printr-un ritm inteligent de muncă, să capete deprinderi şi îndemnări vrednice de laudă, ori să elimine din sfera traiului său o sumedenie de înclinări capabile să-l ruineze trupeşte şi sufleteşte.

Şi tocmai aici se arată marele preţ al legăturii zilnice cu un om de real temperament etic, cu ceea ce am putea numi „personalitate morală”. Preocupările unei astfel de personalităţi trec întotdeauna dincolo de zarea existenţei lui individuale. Pentru aceştia, postulatul unei armonii transcendente este atât de viu, încât le dă puterea de a urmări fără şovăire o ţintă superioară tuturor contingenţelor traiului.Şi tocmai asta este ceea ce se numeşte virtutea: e realizarea armoniei dintre gândire şi faptă, potrivit unui ideal de Justiţie şi Bunătate.

Dar, repet, aşa ceva nu e cu putinţă dacă nu e la temelie o înclinare originară,lcum e şi talentul artistic. Iată, mii şi milioane de ochi văd în fiecare zi păduri, văi, munţi, câmpii, lacuri şi alte privelişti ale naturii. Dar singuri cei cu talent pictural prind viu armonia culorilor, a formelor şi le exprimă în chip artistic. Tot astfel, în mijlocul încercărilor vieţii, puţini, foarte puţini pot păstra echilibrul. Cine? Cei care au un simţ înnăscut de armonie şi pot ridica sentimentul lor până la nivelul raţiunii sau chiar deasupra, adică au şi smerenia de a zice în cazurile grele: credo quia absurdum: mă supun postulatului unei armonii transcendente, fiindcă mi se pare absurd ca ordinea şi armonia din cosmos să se termine în cacofonie dincolo de marginea raţiunii mele.

Numai astfel de oameni pot rămâne lângă virtute, chiar când împrejurările traiului le-ar dovedi ca fapta lor e inutilă.

Pe astfel de călăuze le recomandăm, deci, tineretului, ca tovarăşi de viaţă. […] Nu poate crede în finalitatea binelui cine vrea, ci crede numai cine poate. Celui care se laudă cu necredinţa îi amintim vorba cronicarului: „Credem neputinţei omeneşti”. Te credem, nevoiaşule, că nu poţi admite nimic peste marginile experienţei şi intereselor tale personale, fiindcă sufleteşte eşti prea sărac…

Aceasta este realitatea. Ciclopii nu pot vedea lumea decât cu un singur ochi, iar numărul ciclopilor intelectuali şi morali este cu mult mai mare decât ne închipuim. Credem, aşadar, necredinciosului, după cum credem şi cârpaciului că nu poate fi artist. Înţelegem insuficienţa oricărui slăbănog, deoarece talentul nu este obligatoriu, iar virtutea este întâi şi întâi un talent.

Mentorul tineretului(I)

„Oamenii pot fi împărţiţi în trei mari grupe:

1. OFENSIVII – În categoria asta intră toţi cei lacomi, îndrăzneţi şi acaparatori, care dau buzna. Puterea lor se manifestă îndeosebi prin pofta de a răzbi. Latura cea mai pronunţată a acestor suflete este voinţa: vor, vor, vor…cu orice preţ; cer, cer, cer…, fără încetare. Imensul lor apetit(nu numaidecât în înţelesul gurii şi al stomacului, ci şi în alte privinţe) îi împinge să pretindă pentru ei toate satisfacţiile, să se aşeze pe toate scaunele şi să tragă cu lingura din toate farfuriile. Se înfig peste tot, pentru ca lumea întreagă să stea sub picioarele lor. Avea dreptate Schopenhauer când punea la temelie voinţa. Fie că e vorba de pofta stomacului, fie că ne gândim la ambiţie, vanitate, lăcomie de avere sau alte manifestări ofensive, clasificarea turmei omeneşti de aici începe – de la energia apetitului de a domina pe alţii.

Ce să facă tinerii? De câte ori simt că au în faţa lor pe cineva cu dispoziţii mai mult sau mai puţin porcine( şi mai ales din specia acee pe care românul o numeşte porc-de-câine), formula e simplă: Păzeşte-te! Romanii scriau pe pragul casei lor Cave canem! Ia seama la câine… Şi cu drept cuvânt, pentru că numai omenie nu poţi aştepta de la brutele stăpânite de un mare egoism. Toţi aceştia sunt predestinaţi din naştere[?] unei vieţi inferioare. E drept că fac ceea ce se cheamă „carieră”, adică ajung…Poporul a observat că „Obraznicul mănâncă praznicul”. Aşa este. Peste tot oamenii de o calitate nu numai mediocră ci chiar submediocră, se îndeasă până la locurile de conducere. Se impun… Dar numai faţă de cei de un fel cu ei. La sfârşitul socotelii, partea lor este dispreţul contemporanilor cu simţ critic şi apoi dispreţul definitiv al posterităţii. Românii dădeau celor cu apetit bădăran unele porecle teribile: Porcul, Câinele, Măgarul… şi altele de acelaşi calibru. Întrebaţi-vă acum singuri: Ce s-a ales de toţi „porcii” istoriei, de toţi „câinii” şi „căţelele” – chiar de cele regale şi imperiale? […]

Aşadar, când e vorba de tagma celor cu apetit grosolan, nici nu-i de gândit ca tinerii să-şi aleagă dintre aceştia pe Mentorul lor, oricâte titluri ar avea. Toţi robii apetitului, prin firea lucrurilor, sunt un gunoi omenesc şi prin urmare, zestrea Infernului[…] Iar până la judecata ultimă, vedeţi că şi judecata penultimă, adică a istoriei, tot aceeaşi osânda le impune, îndată ce procesul ajunge în faţa posterităţii nepărtinitoare: dispreţ, apoi uitare.

2. CONTEMPLATIVII – Din categoria aceasta fac parte cei cu o mare capacitate de abstracţie. Polul existenţei lor e cugetarea. Aici numărăm ca modele de laudă pe savanţi şi filosofi. De unii ca aceştia, nimic din vulgarităţile vieţii nu se lipeşte. Descartes s-a exilat de bunăvoie în Olanda, numai ca să poată cugeta liber. Kant s-a închis toată viaţa în liniştea unui orăşel de provincie. Cu ce senină indiferenţă priveau aceşti oameni spre ceata pseudo-intelectualilor, care se dau în vânt după situaţii politice, ranguri şi alte vanităţi. Când însă părăsim seninătatea, eticheta filosofiei poate ascunde o marfă cum nu se poate mai suspectă. Cu ce ironie biciuieşte Schopenhauer pe profesori pentru care titlul e doar un mijloc de a vâna succese laterale…

Se înţelege că de la astfel de intelectuali impuri, tineretul nu are nimic de aşteptat. Nu printre ei va găsi modelul despre care vorbesc Socrate sau Nietzsche, fiindcă nici ştiinţa, nici filozofie lor nu-s garanţii de omenie, chiar când ar fi reale. La ce i-a slujit lui Alcibiade toată învăţătura primită de la Socrate? Chinuit de ambiţie, mişelul a călcat în picioare toate cele divine şi umane. Din setea de vâlvă, s-a apucat să taie coada câinilor[…]ticălosul a mesr cu vanitatea până acolo că a cufundat chiar patria sa în cele mai mari nenorociri, numai să fie el la cârmă.

Tot aşa, ce i-a folosit lui Iuda(care nu era nici el un prost, ci avea unele însuşiri intelectuale, de pe urma cărora ajunsese casier) la ce i-au folosit sfaturile şi toată comoara de nobleţe a lui Iisus? Cinicul şi-a urmat calea până la capăt, cum o urmează toţi cei de felul său. Nero nu era şi el un fel de filosofastru? Dar asta nu l-a împiedicat să dea foc Romei şi să ajungă chiar paricid.

Evident, de la astfel de exemple diforme până la intelectualii adevăraţi, e o depărtare ca de la iad la Cer. Dar nici chiar de unii ca aceştia tineretul nu se poate lipi, căci gheaţa, gheaţa rămâne cu toată transparenţa şi lucirea ei. Iar viaţa, spre a se dezvolta, cere un grad mai înalt de căldură.

3. SENZITIVII – În sfârşit, ultima categorie este a celor caracterizaţi prin emotivitate. Şi aici, nuanţele spectrului sunt foarte numeroase şi divers colorate. Într-o parte, ne apropiem de slăbiciune şi boală, în alta, de sănătatea perfectă a celui care din naştere e înzestrat cu un simţ etic superior. Unui astfel de om i se potriveşte cuvântul lui Goethe:

În tăinuita-i năzuinţă, cel bun

Şi-alege drumul drept…

Cine-l povăţuieşte? Evident, un fel de intuiţie specială, care îl face să simtă de îndată ce e armonie şi ce este dizarmonie în lumea faptelor, după cum un om cu ureche muzicală simte repede orice dezacord.

După această intuiţie îşi conduce el viaţa şi prin urmare purtarea unui astfel de om

poate fi luată ca îndreptar şi de tânărul care îşi caută un Mentor în cărările vieţii.[...]

Aşadar, sfatul pe care îl putem da tinerilor e acesta: să-şi aleagă în sfera vieţii lor ca model de urmat, îndeosebi pe cei cu o emotivitate fină, verificată prin armonia dintre cuvânt şi faptă, pe cei cu esprit de finesse, care fac din viaţa lor o operă de artă, după cum muzicantul face melodie din sunete. Să aleagă pe cei care, ştiind multe, au şi destulă ingeniozitate să zică: ignorabimus.

Simion Mehedinţi, Apropierea de Iisus

„Bucură-te, Ceea ce eşti plină de Har, Marie”

În cetatea vechii Rome trăia un creştin care se numea Ioan, om foarte evlavios şi foarte bogat. Acest creştin avea o minte atât de greoaie încât nu putea să înveţe carte şi de aceea nu ştia nici măcar o rugăciune aşa cum ştiau ceilalţi creştini.

După o vreme, acesta a mers la o mănăstire, a dat toată averea sa acolo şi s-a făcut monah, rugându-i pe fraţi să-l înveţe carte. Toţi încercau să-i tâlcuiască Psalmii şi să-l înveţe diferite rugăciuni, dar el nu putea să înveţe nimic. Mintea lui era ca un bolovan de care nu se prindea nimic.

Atunci un monah încercat, după ce i-a citit diferite rugăciuni, l-a întrebat care dintre toate cele pe care le-a auzit i-au plăcut mai mult şi pe care ar vrea s-o înveţe. Acela i-a răspuns bucuros:

- Îmi place foarte mult „Născătoare de Dumnezeu Fecioară…”.

Auzind acestea, fraţii s-au străduit cu multă osteneală să-l înveţe pe acest monah cântarea Arhanghelului Gavriil. După ce a învăţat-o, a primit atâta bucurie în inimă, de parcă aflase o comoară preţioasă. În fiecare clipă avea această cântare pe buze, iar fraţii îl auzeau mereu rostind: „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te, Ceea ce eşti plină de Har…”. Întotdeauna se ruga Maicii Domnului cu această cântare, căci îi aducea în suflet multă dulceaţă şi veselie. Călugării din mănăstire l-au poreclit: „Bucură-te, Marie”, ceea ce îl bucura foarte mult, deoarece considera un lucru de mare cinste să poarte numele Pururi Fecioarei Maria.

Când a murit acest fericit, l-au îngropat într-un loc deosebit, deoarece trupul său răspândea bună mireasmă. Iar această mireasmă, pe zi ce trecea, devenea tot mai puternică, lucru care îi făcea pe monahi să se minuneaze.

După nouă zile, când monahii au mers să-i facă după rânduială Trisaghionul, după ce au făcut rugăciunea, s-a întâmplat o minune care i-a lăsat muţi de uimire: din mormântul acelui monah răsărise un crin pe ale cărui petale era scris cu litere de aur: „Bucură-te, Ceea ce eşti plină de Har, Marie”. Crinul răspândea o mireasmă deosebită şi foarte puternică, care nu semăna cu mireasma niciunei flori pământeşti.

Atunci egumenul a spus monahilor:

- Din acest fapt minunat ne-am putut da seama că fratele nostru care a adormit a avut o viaţă sfântă şi o deosebită evlavie către Maica Domnului. Dar cred că ar fi bine să vedem şi de unde iese rădăcina acelui crin.

După ce au săpat mormântul, au văzut cu toţii că rădăcina ieşea din gura monahului. Apoi egumenul a poruncit să deschidă şi pieptul monahului şi au văzut că rădăcina ieşea din inima sa, în care era pictată icoana Maicii Domnului.

Atunci monahii au luat crinul şi sfintele moaşte pe care le-au păstrat cu mare cinste în mănăstire.

Din „Patericul Maicii Domnului”

Icoana:
http://www.bzi.ro/Crestinii-sarbatoresc-Bunavestire-A7284.html

Certare cu folos

„Ştiţi care este problema cea mai grea? Problema noastră! Dar ce ne facem cu ceilalţi? Nimeni nu este pus degeaba lângă noi.”

Părintele Arsenie Papacioc

1 iulie 2009, „Sfânta Maria”, Techirghiol

Sf. Teofan: "pentru a ne izbăvi de păcatul osândirii, trebuie să dobândim inimă milostivă"

Vineri[Rom. 11, 25-36; Mt. 12, 1-8]. „ Dacă aţi fi ştiut ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă, nu aţi fi osândit pe cei nevinovaţi”. Aşadar, pentru a ne izbăvi de păcatul osândirii, trebuie să dobândim inimă milostivă. Inima milostivă nu judecă nu numai încălcările părelnice ale legii, dar nici pe cele învederate tuturor. În loc să judece, ea compătimeşte, şi mai degrabă va plânge decât să mustre. Cu adevărat, păcatul osândirii e rodul unei inimi nemilostive, care se bucura de răul altuia şi află desfătare în înjosirea aproapelui, în prihănirea numelui acestuia şi în terfelirea cinstei lui. Această faptă este ucidere de om şi este săvârşită în duhul celui care e ucigaş de oameni dintru început. Aici se alătura clevetirea, care e din acelaşi izvor, căci diavolul de aceea se şi numeşte diavol – întrucât cleveteşte şi răspândeşte pretutindeni clevetirea. Grăbeşte-te să trezeşti în tine mila de îndată ce îţi vine reaua dorinţă de a judeca şi cu inima plină de milă să cazi apoi cu rugăciune la Dumnezeu, ca El să te miluiască şi pe tine: nu doar pe cel pe care ai vrut să-l osândeşti, ci şi pe tine însuţi , care poate că ai mai multă nevoie de milă decât el – şi ispita cea rea are să piară.