Dacă afirmarea precedentă e adevărată, o gravă întrebare urmează numaidecât: fiindcă virtutea e un talent, poate fi vorba de obligaţii morale? Trebuie să mergem pe urmele lui Iisus sau măcar a[le] celor cu talent etic?Aci e adevăratul nod al chestiunii.
[…]În educaţia unui popor, ca şi a unui individ, trebuie să plecăm de la faptul fundamental al slăbiciunii omeneşti. Însăşi Evanghelia ne pune înainte câteva pilde grozave. Cu ce penibilă unanimitate chiar ucenicii Îl părăsesc pe Iisus în zilele cele grele ale Patimilor![…]
Totuşi, de aici nu rezultă deloc lipsa de obligaţie morală. Ar fi un sofism ieftin să afirme cineva că talentul nefiind obligatoriu, nu există nici datorie.
Evident, nu cere nimeni unui om de duzină să semene cu Sf. Augustin, după cum nu poate cere un biet pietrar să sculpteze ca Fidias. Dar să-şi facă cinstit munca sa de zidar ori cioplitor de piatră, asta i se poate cere oricui, oricând şi oriunde. Asta e obligatoriu şi încă în chipul cel mai categoric. Altfel îl aşteaptă pedeapsa.
Cu ce drept?
Cu dreptul elementar că orice om nu-şi aparţine numai lui şi familiei sale, ci, cu familie cu tot, e un produs al societăţii. Fiecare e dator mai întâi neamului în care s-a născut, care i-a dat nu numai trupul, dar şi sufletul, adică limba şi tot capitalul de cultura. Şi fiecare, după măsura puterilor lui, poate adăuga cât de puţin acest „talant”. Iar cine nu acceptă această firească datorie de reciprocitate faţă de lumea dimprejurul lui, acela să plece dintre graniţele ţării unde a văzut lumina zilei. Altfel, e un simplu „parazit”, adică un element inutil şi chiar păgubitor.
Prin urmare, un anume grad de moralitate este obligatoriu pentru orişicine, cum obligatorii sunt şi măsurile de igienă publică.
Nu eşti talent etic…Nu poţi face din viaţa ta un model pentru viaţa altora. Nimic de zis. „De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere.” Un lucru însă ţi se cere chiar în propriul tău interes: împlinirea exactă a datoriilor de toate zilele, începând cu cele care privesc familia şi societatea.
Cu alte cuvinte, recunoaştem primatul personalităţilor etice; pe acelea trebuie să ne rezemăm, iar oamenilor de rând le cerem, după puterile lor, măcar împlinirea datoriilor elementare, făra de care societatea n-ar putea dura.
Concluzie: Privind cele înşirate până aici, socotim că le putem rezuma exact în felul următor:
1. Ţara Românească se află în vădită scădere din punctul de vedere moral. Diagnoza formulată de reprezentanţii bisericii e în adevăr penibilă.
2. Speranţa unora de a vindeca rănile poporului prin alfabetism, cărţi şi biblioteci este o naivitate. Cel mai harnic dintre misionari, învăţatul Apostol Pavel o spusese demult: „Nu în cuvânt este împărăţia lui Dumnezeu, ci în putere”.
3. Adevărata „putere” care mişcă pe om în viaţa de toate zilele este sentimentul, nu vorba şi dialectica. Virtuţile nu-s raţionamente, cum zicea Socrate. El a plătit chiar cu viaţa această eroare. Iar în ce priveşte sentimentul, să observăm că fiecare om e stăpânit de apriorismul său individual, adică de particularitatea sa distinctivă; se naşte fiecare cu o sumă de aptitudini; pe unele le putem dezvolta, pe altele le putem tempera, dar nu putem crea nici una. Totuşi, pentru dezvoltarea aptitudinilor de preţ ale individului e foarte folositoare apropierea de oamenii cu o simţire etică aleasă.[…]
Prin urmare, problema înălţării unui neam se reduce la atât:
- să alegi în fiecare generaţie pe cei mai înzestraţi cu talent etic;
- să le dai o creştere mai îngrijită, ferindu-i de orice atingere impură;
- să aşezi necontenit în locurile de conducere pe cei care pot fi în ramura lor de activitate modele pentru alţii.
Dictatura morală a unor astfel de oameni este cel mai mare sprijin pe care se poate rezema viaţa unui stat modern. Nu e o ipoteză, ci o certitudine.[…]
Pe scurt: Putem merge pe urmele lui Iisus, dar nu prin legi şi regulamente, ci prin oameni, punând la posturile de comandă pe cei cu reală înzestrare etică şi impunând maselor regimul de muncă cel mai potrivit cu nevoile fazei de civilizaţie şi de cultură în care ne aflăm., pentru a da şi oamenilor de rând măcar bune deprinderi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu