Mentorul tineretului(I)

„Oamenii pot fi împărţiţi în trei mari grupe:

1. OFENSIVII – În categoria asta intră toţi cei lacomi, îndrăzneţi şi acaparatori, care dau buzna. Puterea lor se manifestă îndeosebi prin pofta de a răzbi. Latura cea mai pronunţată a acestor suflete este voinţa: vor, vor, vor…cu orice preţ; cer, cer, cer…, fără încetare. Imensul lor apetit(nu numaidecât în înţelesul gurii şi al stomacului, ci şi în alte privinţe) îi împinge să pretindă pentru ei toate satisfacţiile, să se aşeze pe toate scaunele şi să tragă cu lingura din toate farfuriile. Se înfig peste tot, pentru ca lumea întreagă să stea sub picioarele lor. Avea dreptate Schopenhauer când punea la temelie voinţa. Fie că e vorba de pofta stomacului, fie că ne gândim la ambiţie, vanitate, lăcomie de avere sau alte manifestări ofensive, clasificarea turmei omeneşti de aici începe – de la energia apetitului de a domina pe alţii.

Ce să facă tinerii? De câte ori simt că au în faţa lor pe cineva cu dispoziţii mai mult sau mai puţin porcine( şi mai ales din specia acee pe care românul o numeşte porc-de-câine), formula e simplă: Păzeşte-te! Romanii scriau pe pragul casei lor Cave canem! Ia seama la câine… Şi cu drept cuvânt, pentru că numai omenie nu poţi aştepta de la brutele stăpânite de un mare egoism. Toţi aceştia sunt predestinaţi din naştere[?] unei vieţi inferioare. E drept că fac ceea ce se cheamă „carieră”, adică ajung…Poporul a observat că „Obraznicul mănâncă praznicul”. Aşa este. Peste tot oamenii de o calitate nu numai mediocră ci chiar submediocră, se îndeasă până la locurile de conducere. Se impun… Dar numai faţă de cei de un fel cu ei. La sfârşitul socotelii, partea lor este dispreţul contemporanilor cu simţ critic şi apoi dispreţul definitiv al posterităţii. Românii dădeau celor cu apetit bădăran unele porecle teribile: Porcul, Câinele, Măgarul… şi altele de acelaşi calibru. Întrebaţi-vă acum singuri: Ce s-a ales de toţi „porcii” istoriei, de toţi „câinii” şi „căţelele” – chiar de cele regale şi imperiale? […]

Aşadar, când e vorba de tagma celor cu apetit grosolan, nici nu-i de gândit ca tinerii să-şi aleagă dintre aceştia pe Mentorul lor, oricâte titluri ar avea. Toţi robii apetitului, prin firea lucrurilor, sunt un gunoi omenesc şi prin urmare, zestrea Infernului[…] Iar până la judecata ultimă, vedeţi că şi judecata penultimă, adică a istoriei, tot aceeaşi osânda le impune, îndată ce procesul ajunge în faţa posterităţii nepărtinitoare: dispreţ, apoi uitare.

2. CONTEMPLATIVII – Din categoria aceasta fac parte cei cu o mare capacitate de abstracţie. Polul existenţei lor e cugetarea. Aici numărăm ca modele de laudă pe savanţi şi filosofi. De unii ca aceştia, nimic din vulgarităţile vieţii nu se lipeşte. Descartes s-a exilat de bunăvoie în Olanda, numai ca să poată cugeta liber. Kant s-a închis toată viaţa în liniştea unui orăşel de provincie. Cu ce senină indiferenţă priveau aceşti oameni spre ceata pseudo-intelectualilor, care se dau în vânt după situaţii politice, ranguri şi alte vanităţi. Când însă părăsim seninătatea, eticheta filosofiei poate ascunde o marfă cum nu se poate mai suspectă. Cu ce ironie biciuieşte Schopenhauer pe profesori pentru care titlul e doar un mijloc de a vâna succese laterale…

Se înţelege că de la astfel de intelectuali impuri, tineretul nu are nimic de aşteptat. Nu printre ei va găsi modelul despre care vorbesc Socrate sau Nietzsche, fiindcă nici ştiinţa, nici filozofie lor nu-s garanţii de omenie, chiar când ar fi reale. La ce i-a slujit lui Alcibiade toată învăţătura primită de la Socrate? Chinuit de ambiţie, mişelul a călcat în picioare toate cele divine şi umane. Din setea de vâlvă, s-a apucat să taie coada câinilor[…]ticălosul a mesr cu vanitatea până acolo că a cufundat chiar patria sa în cele mai mari nenorociri, numai să fie el la cârmă.

Tot aşa, ce i-a folosit lui Iuda(care nu era nici el un prost, ci avea unele însuşiri intelectuale, de pe urma cărora ajunsese casier) la ce i-au folosit sfaturile şi toată comoara de nobleţe a lui Iisus? Cinicul şi-a urmat calea până la capăt, cum o urmează toţi cei de felul său. Nero nu era şi el un fel de filosofastru? Dar asta nu l-a împiedicat să dea foc Romei şi să ajungă chiar paricid.

Evident, de la astfel de exemple diforme până la intelectualii adevăraţi, e o depărtare ca de la iad la Cer. Dar nici chiar de unii ca aceştia tineretul nu se poate lipi, căci gheaţa, gheaţa rămâne cu toată transparenţa şi lucirea ei. Iar viaţa, spre a se dezvolta, cere un grad mai înalt de căldură.

3. SENZITIVII – În sfârşit, ultima categorie este a celor caracterizaţi prin emotivitate. Şi aici, nuanţele spectrului sunt foarte numeroase şi divers colorate. Într-o parte, ne apropiem de slăbiciune şi boală, în alta, de sănătatea perfectă a celui care din naştere e înzestrat cu un simţ etic superior. Unui astfel de om i se potriveşte cuvântul lui Goethe:

În tăinuita-i năzuinţă, cel bun

Şi-alege drumul drept…

Cine-l povăţuieşte? Evident, un fel de intuiţie specială, care îl face să simtă de îndată ce e armonie şi ce este dizarmonie în lumea faptelor, după cum un om cu ureche muzicală simte repede orice dezacord.

După această intuiţie îşi conduce el viaţa şi prin urmare purtarea unui astfel de om

poate fi luată ca îndreptar şi de tânărul care îşi caută un Mentor în cărările vieţii.[...]

Aşadar, sfatul pe care îl putem da tinerilor e acesta: să-şi aleagă în sfera vieţii lor ca model de urmat, îndeosebi pe cei cu o emotivitate fină, verificată prin armonia dintre cuvânt şi faptă, pe cei cu esprit de finesse, care fac din viaţa lor o operă de artă, după cum muzicantul face melodie din sunete. Să aleagă pe cei care, ştiind multe, au şi destulă ingeniozitate să zică: ignorabimus.

Simion Mehedinţi, Apropierea de Iisus