Evenimentul decisiv în viaţa fiecărui individ este naşterea. Fiecare ins vine pe lume cu o anumită doza de „păcat originar”, iar uneori şi cu o mare „virtute originară”. Fiecare om este stăpânit de un fel de apriorism individual. Putem în cursul vieţii dezvolta mai mult sau mai puţin o însuşire sau alta; putem chiar împiedica pe unele de a se manifesta, dar nu putem crea nici una, după cum grădinarul poate cultiva bine sau rău un răsad, dar nu poate să-i schimbe caracterele fundamentale sau specifice. Poate însă printr-o muncă raţională, să îndrume creşterea răsadului în aşa chip, încât firul, pus în bune condiţiuni, să dea un bujor cât pălăria, iar altul obijduit să rămână o biată caricatură. Poate omul, printr-un ritm inteligent de muncă, să capete deprinderi şi îndemnări vrednice de laudă, ori să elimine din sfera traiului său o sumedenie de înclinări capabile să-l ruineze trupeşte şi sufleteşte.
Şi tocmai aici se arată marele preţ al legăturii zilnice cu un om de real temperament etic, cu ceea ce am putea numi „personalitate morală”. Preocupările unei astfel de personalităţi trec întotdeauna dincolo de zarea existenţei lui individuale. Pentru aceştia, postulatul unei armonii transcendente este atât de viu, încât le dă puterea de a urmări fără şovăire o ţintă superioară tuturor contingenţelor traiului.Şi tocmai asta este ceea ce se numeşte virtutea: e realizarea armoniei dintre gândire şi faptă, potrivit unui ideal de Justiţie şi Bunătate.
Dar, repet, aşa ceva nu e cu putinţă dacă nu e la temelie o înclinare originară,lcum e şi talentul artistic. Iată, mii şi milioane de ochi văd în fiecare zi păduri, văi, munţi, câmpii, lacuri şi alte privelişti ale naturii. Dar singuri cei cu talent pictural prind viu armonia culorilor, a formelor şi le exprimă în chip artistic. Tot astfel, în mijlocul încercărilor vieţii, puţini, foarte puţini pot păstra echilibrul. Cine? Cei care au un simţ înnăscut de armonie şi pot ridica sentimentul lor până la nivelul raţiunii sau chiar deasupra, adică au şi smerenia de a zice în cazurile grele: credo quia absurdum: mă supun postulatului unei armonii transcendente, fiindcă mi se pare absurd ca ordinea şi armonia din cosmos să se termine în cacofonie dincolo de marginea raţiunii mele.
Numai astfel de oameni pot rămâne lângă virtute, chiar când împrejurările traiului le-ar dovedi ca fapta lor e inutilă.
Pe astfel de călăuze le recomandăm, deci, tineretului, ca tovarăşi de viaţă. […] Nu poate crede în finalitatea binelui cine vrea, ci crede numai cine poate. Celui care se laudă cu necredinţa îi amintim vorba cronicarului: „Credem neputinţei omeneşti”. Te credem, nevoiaşule, că nu poţi admite nimic peste marginile experienţei şi intereselor tale personale, fiindcă sufleteşte eşti prea sărac…
Aceasta este realitatea. Ciclopii nu pot vedea lumea decât cu un singur ochi, iar numărul ciclopilor intelectuali şi morali este cu mult mai mare decât ne închipuim. Credem, aşadar, necredinciosului, după cum credem şi cârpaciului că nu poate fi artist. Înţelegem insuficienţa oricărui slăbănog, deoarece talentul nu este obligatoriu, iar virtutea este întâi şi întâi un talent.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu