Ce rost mai aveau toate acestea dacă eu voi fi condamnat la moarte şi executat? Poate această condamnare la moarte ar fi fost cea mai bună rezolvare a lucrurilor.
Da, mi-am zis în sinea mea, numai moartea mai putea rezolva totul! Şi-am început să mă gândesc la moarte. Mi-am adus aminte că, înainte de a mă aresta, terminasem de citit o carte care m-a impresionat foarte mult: “Iisus Hristos”, scrisă de Monseniorul Bougaut, scriitor francez, şi tradusă în limba română de avocatul Ceruleanu din Ploieşti. Eu sunt creştin ortodox din naştere şi, din firea mea, aş fi fost un bun preot, aşa cum ar fi dorit mama mea.
Din păcate n-am ascultat-o!
[...]Recapitulând această carte, credinţa mea în Dumnezeu a început să se consolideze. Mi-am adus aminte de multe pilde şi minuni ale Mântuitorului şi am ajuns la convingerea fermă că tot ce-a propovăduit El este Adevărul pur şi că nimic nu se poate fără El! Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, fără nicio tăgadă, îmi ziceam. Şi toate minunile pe care le-a săvârşit El, în faţa atâtor mii şi mii de oameni, au fost deci realităţi incontestabile![...]Dar, mă gândeam, cum pot ajunge eu la Iisus Hristos? Cum să mă fac eu auzit Lui? Cum să-I cuceresc mila şi bunătatea?
Şi tot cuvintele Lui mi-au venit în minte ca un îndemn: “Căutaţi şi veţi afla! Bateţi şi vi se va deschide! Cereţi şi vi se va da!” Dă-mi, Doamne, şi mie puterea credinţei! Ajută-mă să Te găsesc!
Şi ceas de ceas, zi de zi, paşii mei mi se păreau mai uşori, pereţii celulei nu mai apăsau aşa de greu, lumea din afară nu mă mai preocupa, depărtarea de ţară nu mi se părea de neînvins!
Cugetam mereu asupra cuvintelor, faptelor şi minunilor lui Iisus Hristos. Îmi dădeam perfect seama că dacă ar exista o cât de mică fărâmitură de neadevăr în faptele sau cuvintele Lui, totul s-ar fi năruit de mult, căci n-ar putea fi Dumnezeu, dar El este Dumnezeu şi aceasta o dovedesc tocmai cuvintele şi faptele Lui.
De două mii de ani, învăţătura Lui a cucerit tot pământul. Mii şi mii de Martiri şi Sfinţi au crezut în El şi s-au jertfit pentru El.
În această încordare sufletească, şi stadiu de credinţă m-a surprins prima invitaţie la anchetă.[...] A urmat un interogatoriu succint de tatonare: cum mă cheamă, cetăţenia, câţi ani am, din ce oraş sunt din România, cum mi se pare în închisoare, dacă sunt mulţumit de mâncarea pe care o primesc, etc. Mi-am dat seama ce urmăreşte. Ceea ce m-a bucurat a fost faptul că începusem să pricep cât de cât limba rusă, înţelegând pe ici pe colo câte ceva din ceea ce discutau ei între ei. Astfel aveam timp să-mi formulez răspunsul. Ancheta a durat cam o jumătate de oră. Apoi am fost trimis la celulă.
A doua zi de dimineaţă, m-am sculat cu gândul să mă rog mai insistent lui Dumnezeu, ca să mă ajute şi să mă lumineze să răspund la întrebările şi vicleşugurile anchetatorului fără să mă compromit. La puţin timp după culcare, am fost trezit şi dus iar la anchetă. Anchetatorul mă întreba, translatorul traducea, eu răspundeam şi anchetatorul scria ceea ce răspundeam eu.
Ancheta a început cu perioada pe care am petrecut-o în Germania. Unde şi ce am lucrat? A început să mă întrebe amănunte despre persoane care nu erau deloc implicate în activitatea mea ce am dus-o împotriva URSS-ului. Acest fapt nu mi-a convenit, motiv pentru care am început să-i spun nume de persoane cu totul imaginare.
Făceam aceasta ca să-şi dea seama că-l mint şi că nu doresc să vorbesc despre alţii. Doream să rămân numai la faptele mele. În acea noapte ancheta a durat mai bine de două ore[...]. După stingere, am adormit un pic şi iar am fost trezit şi dus la anchetă. Iarăşi o noapte de nesomn, cu întrebări insistente şi chinuitoare, despre tot ce am auzit şi am văzut în Germania.
Din partea mea, a urmat acelaşi refuz, combinat cu tot felul de minciuni şi afirmaţii gratuite, încât anchetatorul a început să se enerveze, să ţipe la mine şi să mă ameninţe. Eu, însă, îmi păstram calmul. Ceea ce credeam eu că poate fi spus, spuneam, iar ceea ce consideram că nu trebuie spus, nu spuneam sau denaturam.
În acea noapte, ancheta a durat mai mult, iar când am ajuns în celulă, n-am mai putut să mă odihnesc deloc. Mă întrebam cât o să pot rezista fără să mă odihnesc şi dacă, până la urmă, nu am să încep să vorbesc fără voia mea ceea ce nu trebuie.
Nu doream deloc să ajung în asemenea situaţie. Mai bine moartea! Mai bine mă sinucid![...] Dumnezeu să mă ierte, dar aşa voi face , căci altfel nu mă puteam vedea salvat din urzelile răilor. Mai devreme sau mai târziu, tot va trebui să mor. Mai bine acum, decât să ajung să-mi vând sufletul. Nu-mi dădeam seama că sinuciderea este un păcat de neiertat!
În această situaţie, mi-am adus aminte că mama mea avea o mare putere de rugăciune. Şi m-am rugat Domnului ca să asculte rugăciunile mamei mele. În rugăciunile ei, mama se ruga, însă, mai mult Maicii Domnului. Şi-atunci mi-am zis că bine ar fi bine să fac şi eu la fel. Ea, fiind mamă, trebuie să fie mai receptivă la rugăciunile şi la zbuciumul meu. Şi-apoi, gândeam eu, Mântuitorul nu putea s-o refuze pe Maica Lui. Şi am început să mă rog Ei.
Dar cum nu ştiam alte rugăciuni, o rugam să mă audă, să mă vadă, să mă ajute. Dar mai ales o rugam să asculte rugăciunile mamei mele. Îi ceream să se roage Fiului Ei, pentru salvarea sufletului meu, că am ajuns în fundul iadului!
Cu aceste frământări sufleteşti, m-a ajuns din urmă stingerea, după care a urmat iar ancheta.”
Din volumul lui Nicu Popescu Vorkuta, Crez şi adevăr, Bucureşti 2009, ediţia a doua a cărţii Un legionar dincolo de Cercul Polar, pag. 77-82.
