"Şi aşteptând măsura nopţii, dimineaţa toţi se duc, lăsând paturile ospătăriei şi luând numai lucrurile lor."

ˇ         După cum corăbierii cârmuiesc corabia cu grijă, ca să n-o izbească de vreo stâncă văzută sau nevăzută, aşa şi cei ce se silesc spre viaţa duhovnicească trebuie să cerceteze cu frică ce trebuie să facă şi ce să nu facă. De asemenea să creadă că legile lui Dumnezeu le sunt de folos, tăind de la suflet toate gândurile păcătoase. (Antonie cel Mare)10

***

ˇ         Omul bun şi iubitor de Dumnezeu nu mustră pe oameni pentru rele când sunt de faţă; iar în dos nu-i bârfeşte. Dar nici celor ce încearcă să-i grăiască de rău nu le îngăduie. (Antonie cel Mare)11

ˇ         În cuvântări orice asprime să lipsească. Pentru că sfiala şi neprihănirea ştiu să înfrumuseţeze pe oamenii cu judecată mai mult decât pe fecioare, căci mintea iubitoare de Dumnezeu este o lumină care învăluie sufletul, cum învăluie soarele trupul. (Antonie cel Mare)3

***

ˇ         Cei ce socotesc nefericire pierderea banilor, a copiilor, a slugilor, sau a oricărui alt lucru, să ştie întâi că trebuie să se mulţumească cu cele date de Dumnezeu; iar când trebuie să le dea înapoi, să fie gata a face aceasta cu recunoştinţă, întru nimic scârbindu-se pentru lipsirea de ele, mai bine zis pentru înapoierea lor. Căci după ce s-au folosit de cele ce nu erau ale lor, le-au dat iarăşi înapoi. (Antonie cel Mare)27 41

***

ˇ         Dacă întrebuinţăm orice sârguinţă şi iscusinţă ca să scăpăm de moartea trupească, cu atât mai vârtos suntem datori să ne străduim ca să scăpăm de moartea sufletească, pentru că cel ce voieşte să se mântuiască nici o piedică nu are, fără numai negrija şi lenea. (Antonie cel Mare)38

ˇ         Moartea, de o va avea omul în minte, nemurire este; iar neavând-o în minte, moarte îi este. Dar nu de moarte trebuie să ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunoştinţa de Dumnezeu. Aceasta este primejdioasă sufletului. (Antonie cel Mare)24

***

ˇ         Cei ce nu sunt mulţumiţi cu cele ce le au la îndemnă pentru trai, ci poftesc la mai mult, se fac robi patimilor, care apoi tulbură sufletul şi îi insuflă gânduri şi închipuiri că cele ce le au sunt rele. Şi după cum hainele mai mari mai mari decât măsura împiedică la mişcare pe cei ce se luptă, aşa şi dorinţa avuţiei peste măsură împiedică sufletele să lupte sau să se mântuiască. (Antonie cel Mare)41

ˇ         Starea în care se află cineva fără să vrea îi este şi pază şi osândă. Deci îndestulează-te cu cât ai, ca nu cumva purtându-te cu nemulţumire, să te pedepseşti singur fără să simţi. Iar calea spre aceasta este una singură: dispreţuirea celor pământeşti. (Antonie cel Mare)41

***

ˇ         Nu trebuie să ne mâniem pe cei ce păcătuiesc, chiar de-ar fi făcut crime vrednice de osândă. Ci pentru dreptatea însăşi, pe cei ce greşesc să-i întoarcem şi să-i certăm dacă se nimereşte, fie prin ei înşişi, fie prin alţii. Dar să ne mâniem sau să ne înfuriem nu se cade, pentru că mânia lucrează dusă de patimă şi nu de dreptate şi de judecată. De aceea nu primi să te sfătuiască nici oamenii prea miloşi, căci pentru binele însuşi şi pentru dreptate trebuie să cerţi pe cei răi, însă nu pentru patima mâniei. (Antonie cel Mare)3

***

ˇ         Dintre cei ce se află într-o ospătărie, unii închiriază paturi; alţii neputând avea pat şi dormind pe jos, sforăie nu mai puţin decât cei ce dorm în pat. Şi aşteptând măsura nopţii, dimineaţa toţi se duc, lăsând paturile ospătăriei şi luând numai lucrurile lor. Asemenea este şi cu toţi cei ce vin în viaţă: şi cei ce au trăit cu puţine şi cei ce au vieţuit în slavă şi bogăţie, ies din viaţă ca dintr-o ospătărie, neluând nimic din desfătarea şi bogăţia vieţii, fără numai faptele lor, bune sau rele, săvârşite de ei în viaţa lor. (Antonie cel Mare)24

***

 http://www.filocalia.ro/sfintii-despre/12/SCRIERI/Antonie_cel_Mare

Acatistul Cuviosului Antonie cel Mare

Rugăciunile începătoare

Condace şi icoase

Condacul 1:

Fugind de întunericul cel negru al Egiptului, ai căutat pământul cel de viaţă dătător al pustiului. Prin înfrânare şi nevoinţă vestejind săltările trupului, prealăudate, te-ai făcut pildă monahilor, de Dumnezeu cugetătorule, celor ce cântă:

Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!

Icosul 1:

Om cu firea te-ai arătat, părinte, dar te-ai văzut împreună cetăţean cu îngerii, căci ca un fără de trup ai vieţuit pe pământ, Preacuvioase Antonie, lepădând toată purtarea de grijă a trupului, pentru aceasta grăim ţie:

Bucură-te, odrasla cucernicului părinte;

Bucură-te, ramura credincioasei maicii sfinte;

Bucură-te, vlăstarul cel nevestejit al Egiptului;

Bucură-te, povăţuitorul cel mare al pustiului;

Bucură-te, că din tinereţe lui Hristos ai urmat;

Bucură-te, că fireşte de trup te-ai depărtat;

Bucură-te, arătătorule al căilor monahiceşti;

Bucură-te, cel ce voieşti mântuirea muritorilor;

Bucură-te, izbăvitorul din înşelăciuni ai celor mulţi;

Bucură-te, dătătorul râurilor de tămăduiri;

Bucură-te, prin care Dumnezeu s-a preaînălţat;

Bucură-te, prin care satana s-a ruşinat;

Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!

Condacul 2:

Văzându-te pe tine, de Dumnezeu purtătorule, vrăjmaşul, la înălţime ridicat, se ispitea a te împiedica de la toate faptele bune, însă după puţin s-a ruşinat de sporirea ta, care, nevoindu-te cu trupul şi înălţându-te cu sufletul, cântai lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 2:

Având cunoştinţa celor ce sunt ca şi cum nu ar fi, ai trecut cu vederea trecătoarele desfătări ale vieţii; deci în mormânt închizându-te, prin multe necazuri te-ai înţelepţit, nădejdea spre Dumnezeu punându-ţi; pentru care auzi acestea:

Bucură-te, insuflătorule al nădejdii în Dumnezeu;

Bucură-te, pierzătorule al nebuniei vrăjmaşului;

Bucură-te, cel ce nu te înspăimânţi de rănirile lui;

Bucură-te, biruitorul uneltirilor lui;

Bucură-te, lauda cea vestită a pământului Egiptului;

Bucură-te, cel mai strălucit decât toţi monahi, lumina cea mai strălucită

Bucură-te, floarea cea de Dumnezeu împodobită a cuvioşilor;

Bucură-te, frumuseţea cea preastrălucită a sfinţilor;

Bucură-te, luminat desluşitor al înţelepţilor;

Bucură-te, luceafărul strălucitor al luceferilor;

Bucură-te, izvorul cel viu al pustiei;

Bucură-te, glasul cel puternic, risipitor al trândăviei;

Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!

Condacul 3:

Puterea Celui Preaînalt tare te-a făcut în toate, Antonie fericite, că văzând pornirea vrăjmaşilor cea neputincioasă venind asupra ta, neclintit ai rămas şi, cu darul înconjurat fiind de toate părţile, cântai lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 3:

Având dumnezeiască dorinţă, încă mai mult a fi necăjit, cugetătorule de Dumnezeu, ai văzut dumnezeiescul har; că din cer lumina pogorându-se, te-a cercetat pe tine în nevoinţă, şi glas ai auzit, întărindu-te şi grăind:

Bucură-te, fiule al dumnezeieştii lumini;

Bucură-te, locaş al Duhului Sfânt;

Bucură-te, făclia cea nestinsă a liniştii;

Bucură-te, canonul cel preadrept al înfrânării;

Bucură-te, privirea cea preadulce a îngerilor şi a oamenilor;

Bucură-te, mărirea cea lăudată a celor aleşi;

Bucură-te, izgonitorule al patimilor omeneşti;

Bucură-te, îmbogăţitorule de dumnezeiesc har;

Bucură-te, pîrinte întâistătător al părinţilor;

Bucură-te, preacinstite iscusit păzitor al celor neînsoţiţi;

Bucură-te, cel ce covârşeşti întru cunoştinţă pe cei înţelepţi;

Bucură-te, cel ce întăreşti pe credincioşii cei căzuţi ridicându-i;

Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!

Condacul 4:

Aprins fiind de dumnezeiască dorinţă, către muntele pustiului ai alergat, Antonie, bucurându-te; iar cel nărăvit întru răutate, un disc mare de argint a pus înaintea ta, însă tu ca pe un gunoi defăimându-l cântai lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 4:

Nevoindu-te mai presus de fire, Părinte Antonie, şi biruind relele vicleşuguri diavoleşti, mai presus de acestea te-ai arătat, deci, făcându-te cetăţean al pustiei, auzi acestea:

Bucură-te, canonul şi temelia pustnicilor;

Bucură-te, plângerea împotriva răilor vrăjmaşi;

Bucură-te, slujitorule al slujbelor celor mai bune;

Bucură-te, dătătorule al celor ce cer cele dumnezeieşti;

Bucură-te, că rău ai pătimit, vrăjmaşului împotrivindu-te;

Bucură-te, că, unindu-te cu Dumnezeu, te-ai veselit;

Bucură-te, minunea cea preaveselitoare a îngerilor;

Bucură-te, cel ce eşti rană grea a demonilor;

Bucură-te, credinciosule slujitor al lui Dumnezeu;

Bucură-te, înaintestătător al credincioşilor;

Bucură-te, prin care s-au deşertat cetăţile;

Bucură-te, prin care munţii în cetăţi s-au schimbat;

Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!

Condacul 5:

Vrând a trece Nilul, părinte de Dumnezeu purtătorule Antonie, luntre neaflându-se, te-ai suit pe un crocodil, mergând spre cercetarea rugătorilor tăi, cântând împreună cu dânşii lui Dumnezeu: Aliuia!

Icosul 5:

Văzându-te tinerii Egiptului în pustie locuind, ca pe unul mai presus de oameni, şi auzind învăţătura ta, s-au schimbat cu dumnezeiască schimbare; pentru care, slăvind pe Dumnezeu, grăim ţie:

Bucură-te, cel ce eşti om între îngeri;

Bucură-te, cel ce eşti înger între oameni;

Bucură-te, cel ce, prin pildele tale, pământul l-ai făcut cer;

Bucură-te, cel ce, prin faptele tale, ai slujit lui Dumnezeu;

Bucură-te, că ai surpat sprânceana demonilor;

Bucură-te, cel ce ai înălţat viaţa muritorilor;

Bucură-te, tăinuitorule al dumnezeieştii stăpâniri cea în trei Sori;

Bucură-te, povăţuitorule al dumnezeieştii petreceri;

Bucură-te, ridicarea celor căzuţi;

Bucură-te, mântuirea multora;

Bucură-te, că ne povăţuieşti pe noi a urma ţie;

Bucură-te, că urmând poveţelor tale, adunăm sufletului bogăţie;

Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!

Condacul 6:

Propovăduitor al dreptei credinţe celor fără de Dumnezeu te-ai arătat şi voind a te face mucenic, cu bărbăţie în oraş ai intrat; dar, neîmplinindu-ţi dorinţa, cu singură bunăvoinţă te-ai făcut desăvârşit nevoitor, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 6:

Ca un luceafăr în pustiul Egiptului strălucind, întunericul înşelăciunii ai gonit şi, săvârşind pururea tămăduiri, prin tine Dumnezeu S-a preaslăvit; pentru care primeşti de la noi acestea:

Bucură-te, prin care se împodobesc cuvioşii;

Bucură-te, prin care oamenii se mântuiesc;

Bucură-te, dunmezeiască mângâiere a bolnavilor;

Bucură-te, harul cel dumnezeiesc al călătorilor;

Bucură-te, că ai vindecat prin rugăciune pe cea îndrăcită;

Bucură-te, preafericite, cel ce de toţi te-ai depărtat;

Bucură-te, că îndată în pustie ai fugit;

Bucură-te, cel ce viaţă îngerească ai uneltit;

Bucură-te, cel ce te-ai făcut dumnezeiesc slujitor;

Bucură-te, cel ce te-ai arătat pentru noi mijlocitor către Domnul;

Bucură-te, povăţuitorul poporului către Dumnezeu;

Bucură-te, împăciuitorul oamenilor cu Dumnezeu;

Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!

Condacul 7:

Rămânând în munţii pustiului marele Antonie, hrană de la saracini avea, apoi lucrând pământul, cu grâu şi cu finice se hrănea, fiarele înfricoşându-se, iar pe credincioşi îndemnându-i a cânta lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 7:

Nou oraş ai arătat adâncimea pustietăţii, Antonie fericite, cel deopotrivă cu îngerii; căci ca un alt Ierusalim şi Sinai muntele tău s-a preamărit, şi ca un alt Moise şi Ilie arătându-te, auzi acestea:

Bucură-te, al doilea Moise cu faptele;

Bucură-te, al doilea Ilie cu chipurile;

Bucură-te, cel ce blândeţii lui David te-ai asemănat;

Bucură-te, cel ce cărările Botezului ai urmat;

Bucură-te, cel ce ai izvorât apă monahilor în loc însetat;

Bucură-te, cel ce lui Pavel cel simplu te-ai asemănat;

Bucură-te, cel ce în fiecare zi ai sfătuit pe monahi;

Bucură-te, cel ce ai povăţuit îndeosebi pe cei gresiţi;

Bucură-te, cel ce ai vindecat pe cei orbi;

Bucură-te, cel ce ai îndreptat pe cei slăbănogi;

Bucură-te, cel ce ai gonit patimile cele sufleteşti;

Bucură-te, cel ce ai vindecat durerile cele trupeşti;

Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!

Condacul 8:

Străină minune! Văzând vânarea în multe feluri, nicidecum nu te-ai înspăimântat, de trei ori fericite; iar vânătorul, dumnezeiasca ta faţă văzând, de frică fiind cuprins, îndată a murit, făcându-te tu pildă tuturor celor ispitiţi, a cânta lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 8:

Cu totul vesel te-ai arătat, văzând înălţarea sufletului lui Ammun, pe care ai arătat-o celor împreună cu tine întrebat fiind de dânşii, de Dumnezeu purtătorule Antonie; deci, văzând sfinţenia ta, minunându-ne, grăim ţie:

Bucură-te, însuţi văzătorule al tainelor;

Bucură-te, trecătorule cu vederea al pământeştilor lucruri;

Bucură-te, luminarea adevărată a celor necunoscători;

Bucură-te, grabnică supunere a supuşilor;

Bucură-te, că pe cele viitoare, ca pe cele de faţă le vedeai;

Bucură-te, că arătai cu putinţă pe cele cu neputinţă;

Bucură-te, că ai mântuit pe tinerii cei îndrăciţi;

Bucură-te, cel ce ai tămăduit pe cei bolnavi de ochi;

Bucură-te, cel ce vedeai înălţarea sufletelor;

Bucură-te, cel ce mai înainte spuneai ieşirea lor;

Bucură-te, toiagul cel bun al monahilor;

Bucură-te, cinstită împodobire a credincioşilor;

Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!

Condacul 9:

Tot darul cel dumnezeiesc, ca şi Pavel ai primit, ca cel ce te-ai făcut şi tu, toate tuturor, pe toţi covârşindu-i Antonie, până şi în văzduh te-ai răpit, cuvioase, pentru care, încutremurat cu totul cântai lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 9:

Pe ritorii cei mult vorbitori, ca pe niste peşti fără de glas i-ai arătat prin cuvintele tale, de Dumnezeu purtătorule, că, istorisind despre Dumnezeu, cuvintele tale asemânându-le cu lucrurile, te-ai făcut minunat şi mărit;

Bucură-te, cel ce veseleşti auzul credincioşilor;

Bucură-te, cel ce ai dezlegat împleticirile filozofilor;

Bucură-te, fiu al lui Dumnezeu, după împărtăşire;

Bucură-te, înălţarea preacuvioşilor după străduire;

Bucură pentru aceasta cântăm ţie:

Bucură-te, versul înţelepciunii lui Dumnezeu;

Bucură-te, vistieria cuvintelor Lui;

Bucură-te, cel mai înţelept decât toţi filozofii;

Bucură-te, cel mai iscusit şi mai înalt în cuvinte;

Bucură-te, preamărită auzire şi grăire a celor înţelepţi;

Bucură-te, preacinstită oglindire a monahilor şi a tuturor celor ce te caută;

Bucură -te, prin care s-a înfiinţat monahismul;

Bucură-te, prin care s-au îndreptat credincioşii;

Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!

Condacul 10:

Grăbindu-te, de Dumnezeu purtătorule părinte, după porunca dinainte primită de la Dumnezeu, te-ai dus către Pavel Tebeul, şi, împiedicându-te de multe ispite, nu te-ai înfricoşat de relele întâmplări şi, dobândind ceea ce doreai, ai încetat întristarea, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 10:

A doua oară, făcând călătoria marele Antonie şi grăbindu-se către Pavel Tebeul, a văzut înălţarea sufletului lui; deci, alergând şi găsindu-l mort, l-a îngropat, luându-i îmbrăcămintea; pentru care grăim lui:

Bucură-te, înger purtător de trup;

Bucură-te, omule cel ce cu Dumnezeu ai vorbit;

Bucură-te, cel ce ai văzut nevoinţele lui Pavel;

Bucură-te, slujitorul îngropării lui;

Bucură-te, cel ce ai istorisit vieţuirea lui;

Bucură-te, cel ce te-ai îmbogăţit cu a lui făptură bună;

Bucură-te, cel ce mai înainte ai cunoscut înşelăciunea eresurilor;

Bucură-te, cel ce ai alinat tulburarea Bisericilor;

Bucură-te, cel ce ai gonit primejdia eresului;

Bucură-te, părtaşul dreptei cunoştinte;

Bucură-te, bună mireasmă a pustiurilor;

Bucură-te, bună insuflare a monahilor;

Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!

Condacul 11:

Nevoind Valachie, cel de cele arieneşti cugetător, a cunoaşte pe Fiul, Dumnezeu preaînalt, te-ai pornit împotriva lui, Antonie, şi el, ticălosul, luând cele după faptele sale, de cal a fost ucis, iar tu lui Dumnezeu cântai: Aliluia!

Icosul 11:

Lumina, trimisă de Luminătorul cel mare, arătându-te tu Antonie, ai luminat pe toţi, şi pe ucenici tăi sfătuind, mai înainte le-ai arătat mutarea ta din viaţa de aici, iar ei, de întristare fiind cuprinşi, cântau ţie acestea:

Bucură-te, mângaierea noastră;

Bucură-te, încurajarea tuturor;

Bucură-te, hrănitorul celor flămânzi de cele cereşti;

Bucură-te, sfătuitorul celor doritori de cele sufleteşti;

Bucură-te, că ieşirea ta mai înainte ai cunoscut-o, de Dumnezeu purtătorule;

Bucură-te, următorule ai înţelepţiţilor de Dumnezeu apostoli;

Bucură-te, prin care pământenii se laudă;

Bucură-te, prin care înţelepţii se apară;

Bucură-te, desfătarea slavei tale celei negrăite;

Bucură-te, amintirea hranei tale celei sfinte;

Bucură-te, că învăţăturile tale cu drag le primim;

Bucură-te, că ne mântuim sufletul urmându-ţi sfaturile;

Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!

Condacul 12:

De mare dar s-a învrednicit marele Atanasie, luând amândouă hainele tale, de Dumnezeu purtătorule Antonie, şi scriind dumnezeiasca ta viaţă, cea de una sută şi cinci ani, cânta lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 12:

Cânţi împreună cu îngerii ca mai înainte cu oamenii, în ceruri veselindu-te, fericite, cântarea cea întreit-sfântă lui Dumnezeu, pe Care roagă-L pentru cei ce te cinstim pe tine, Antonie, şi cu dragoste cântăm acestea:

Bucură-te, locuitorul celor cereşti;

Bucură-te, împodobitorul celor pământeşti;

Bucură-te, cel ce împreună petreci cu îngerii;

Bucură-te, împreună-vorbitorule cu Sfinţii;

Bucură-te, pururea lăudătorule al Preasfintei Treimi;

Bucură-te, fierbinte mijlocitorule al tuturor către Dumnezeu;

Bucură-te, povăţuitorul şi sprijinitorul celor ce te laudă pe tine;

Bucură-te, strălucitule păstor şi învăţătorule al ucenicilor tăi;

Bucură-te, înaintestătător al tuturor cuvioşilor;

Bucură-te, preacinstitule conducător al celor necăsătoriţi;

Bucură-te, cel ce eşti cald mijlocitor al celor ce poartă numele tău;

Bucură-te, mare apărător al celor ce te cinstesc pe tine;

Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!

Condacul 13:

O, preaînţelepte de Dumnezeu purtătorule Antonie, căpetenia părinţilor şi slava cuvioşilor, primeşte de la noi aceste laude ce cu tot sufletul le aducem ţie şi roagă-te lui Dumnezeu pentru noi cei ce cântăm: Aliluia!

(de 3 ori)

Apoi se zice iarăşi

Icosul 1

Om cu firea te-ai arătat, părinte, dar te-ai văzut împreună cetăţean cu îngeri, căci ca un fără de trup ai vieţuit pe pământ, Preacuvioase Antonie, lepădând toată purtarea de grijă a trupului; pentru aceasta grăim ţie:

Bucură-te, odrasla cucernicului părinte;

Bucură-te, ramura credincioasei maicii sfinte;

Bucură-te, vlăstarul cel nevestejit al Egiptului;

Bucură-te, povăţuitorul cel mare al pustiului;

Bucură-te, că din tinereţe lui Hristos ai urmat;

Bucură-te, că fireşte de trup te-ai depărtat;

Bucură-te, arătătorule al căilor monahiceşti;

Bucură-te, cel ce voieşti mântuirea muritorilor;

Bucură-te, izbăvitorul din înşelăciuni ai celor mulţi;

Bucură-te, dătătorul râurilor de tămăduiri;

Bucură-te, prin care Dumnezeu s-a preaînălţat;

Bucură-te, prin care satana s-a ruşinat;

Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!

Condacul 1:

Fugind de întunericul cel negru al Egiptului, ai căutat pământul cel de viaţă dătător al pustiului. Prin înfrânare şi nevoinţă vestejind săltările trupului, prealăudate, te-ai făcut pildă monahilor, de Dumnezeu cugetătorule, celor ce cântă:

Bucură-te, Părinte Antonie, de Dumnezeu cugetătorule!

http://www.ortodoxia.md/rugaciuni-si-acatiste/28-acatiste/1627-acatistul-sfantului-antonie-cel-mare-1730-ianuarie

RECOMANDARE:

Predica Părintelui Calistrat despre Cuviosul Antonie cel Mare : http://video.crestinortodox.ro/j27oWwJiTJ9/Parintele_Calistrat_Chifan___Despre_Cuviosul_Antonie_cel_Mare.html

Foto: http://www.elixir.ro/foto/galerie_sfinti_duhovnici.php

Tinereţea Cuviosului Antonie cel Mare

Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie cel Mare
(17 ianuarie)

(Alcătuită de Sfântul Atanasie cel Mare, arhiepiscopul Alexandriei,

 în limba greacă)

« Iar urâtorul de bine şi pizmaşul diavol nu suferea

văzând un tânăr cu o nevoinţă ca aceasta » !

Cuviosul părintele nostru Antonie era de neam egiptean, născut din părinţi de bun neam, care aveau avuţie multă; şi fiind ei creştini, creştineşte îl creşteau şi pe el. Pe când era mic, se afla la părinţii lui, necunoscînd pe altcineva mai mult, decât pe dânşii şi casa lor.

Dar după ce a crescut şi s-a făcut mare, sporind cu vîrsta, n-a voit a învăţa carte şi a fi cu ceilalţi copii; şi ca un adevărat creştin, mergea cu părinţii săi la biserică. El nu se lenevea ca un copil, nici după ce a sporit cu vârsta, ci se supunea părinţilor şi luând-aminte la citiri, gândea la folosul lor. Dar avînd nenumărată bogăţie, nu supăra pe părinţi pentru hrana deosebită şi scumpă, nici plăcerile lumii nu le căuta; ci cu cele ce se aflau se îndestula şi nimic mai mult nu căuta.

După moartea părinţilor lui, rămânând singur cu o soră mai mică şi fiind de 18 sau 20 de ani, se îngrijea de casă şi de sora sa. Dar n-au trecut şase luni de la moartea părinţilor lui, şi ducându-se la biserică, după obicei, îndreptându-şi mintea, gândea cum apostolii lăsând toate, au urmat Mântuitorului, iar ceilalţi vânzându-şi averile lor, le aduceau şi le puneau la picioarele apostolilor, spre a le împărţi celor ce aveau trebuinţă; apoi gândea la aceasta, câtă răsplată este pregătită acestora în ceruri.

Acestea gândind el, a intrat în biserică şi se întâmplase atunci de se citea Evanghelia, şi a auzit că Domnul a zis bogatului:

 De voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde-ţi toate averile tale şi le dă săracilor, apoi vino de-Mi urmează Mie şi vei avea comoară în ceruri.

Atunci Antonie, ca şi cum de la Dumnezeu i-ar fi venit pomenirea sfinţilor şi pentru dânsul s-ar fi făcut citirea, ieşind din biserică, a dăruit vecinilor din sat averile ce le avea de la strămoşi şi care erau 300 de pământuri bine roditoare; ca astfel în nimic să nu-l supere acestea pe dânsul şi pe soră-sa; iar celelalte câte le avea mişcătoare, vânzându-le şi adunând mult argint, l-a dat săracilor; apoi, oprind puţin pentru sora sa, a intrat iarăşi în biserică şi auzind în Sfânta Evanghelie pe Domnul zicând: Nu vă îngrijiţi pentru ziua de mâine, a ieşit din biserică, împărţind săracilor şi argintul oprit pentru sora sa.

Pe sora sa încredinţând-o unor cunoscute şi credincioase fecioare ca s-o crească şi să petreacă acolo, el se îndeletnicea pe lângă casă în nevoinţe şi pustnicie; căci încă nu erau în Egipt dese mânăstiri şi nici un monah nu ştia pustia cea depărtată, ci fiecare din cei ce voiau viaţa cea retrasă, se nevoiau deosebit, nu departe de satul său.

Deci era atunci în satul cel mai apropiat de al lui Antonie, un bătrân care din tinereţe se nevoia în viaţa monahicească; pe acesta văzându-l Antonie, i-a râvnit fapta sa bună, deci, mai întâi a început şi el a petrece în locurile apropiate de satul său; şi nu numai pe acesta l-a râvnit, dar, dacă ar fi auzit că se afla cineva din cei sârguitori şi îmbunătăţiţi într-un alt loc oarecare, se ducea şi îl căuta, ca o albină înţeleaptă, ca să sugă florile şi nu se întorcea la locul său, până ce nu-l vedea pe acesta; apoi ca o merinde luând fapta bună de la dînsul, se întorcea acasă.

Petrecând acolo în acest chip, îşi iscusea mintea ca să nu se întoarcă lui lucrurile părinţilor săi, nici pe rudeniile sale să le mai pomenească; ci tot dorul şi toată sârguinţa s-o aibă spre căutarea pustniciei. Auzind că Apostolul zice: Iar cei ce nu lucrează să nu mănînce, pentru aceea lucra cu mâinile sale, din care o parte cheltuia pentru dânsul, iar cealaltă o da săracilor. Şi se ruga adeseori, auzind că liniştitorului se cade deseori a se ruga necontenit; căci atât de mult lua aminte la citire, încât nimic din cele scrise să nu rămână neînţelese de dânsul, ci toate să le ţină minte; şi astfel să i se facă mintea în loc de cărţi.

Astfel petrecând Antonie, era iubit de toţi; el se supunea celor îmbunătăţiţi, către care se ducea şi-i iubea pe toţi; apoi deprindea în sine sporirea faptei bune şi pustnicia fiecăruia; privind pe a unuia cu bucurie, urmând altuia cu rugăciunea, altuia cu nemâncarea, iar altuia cu iubirea de oameni; şi învăţa de la unul privegherea, iar de la altul cinstirea; după aceea, se minuna de unul pentru răbdare, iar de altul pentru postirea şi culcarea pe jos şi reaua pătimire, vedea blândeţea unuia şi îndelunga răbdare a altuia; în sfârşit, urma după a tuturor bună credinţă întru Hristos, şi însemna dragostea ce aveau între dânşii, unii către ceilalţi. Astfel plin de pildele faptelor bune, se întorcea la locul sihăstriei sale. Deci, adunând în sine multe de la fiecare, se sârguia să urmeze pe ale tuturor. El nu voia să se arate că întrece în fapte bune pe cei de o vârstă cu dânsul, ca astfel aceia să se bucure. Deci, toţi cei din sat iubitori de bine, pe care îi avea întru obişnuinţă, văzându-l astfel, îl numeau iubitor de Dumnezeu. Şi unii ca pe un fiu, iar alţii ca pe un frate îl salutau.

Iar urâtorul de bine şi pizmaşul diavol nu suferea văzând un tânăr cu o nevoinţă ca aceasta. Ci, cele ce a cugetat să facă, a început asupra acestuia să le aducă. Mai întâi îl supăra pe dânsul ca din nevoinţe să înceteze, aducându-i aminte de avuţii, de purtarea de grijă a surorii sale, de prietenia multora, de iubirea de argint, de iubirea de slavă, de dulceaţa desfătării şi celelalte odihne ale vieţii; şi mai pe urmă, arătându-i asprimea faptei bune şi cum că este mai mare osteneala ei. Îi punea în minte şi neputinţa trupului şi lungimea vremii, şi în scurt timp, mulţime de gânduri a ridicat în mintea lui, vrând să-l depărteze de la gândirea lui cea dreaptă.

Dar vrăjmaşul s-a văzut slăbind în scopul lui şi mai ales biruindu-se de tăria lui Antonie, răsturnându-se de marea lui credinţă, şi căzând jos prin rugăciunile acestuia cele dese; dar, bizuindu-se pe armele sale cele necurate, adică plăcerile trupeşti şi cu aceasta fălindu-se asupra celor tineri, s-a apropiat de tânărul Antonie. Atunci, noaptea tulburându-l pe el, iar ziua atât de mult supărându-l, chiar cei ce-l vedeau simţeau lupta ce era între amândoi. Căci acela îi punea în minte gânduri întinate, iar el cu rugăciunile le răsturna pe acestea; când vrăjmaşul îl momea, el socotind ruşinea, cu credinţa, cu rugăciunile şi cu postirile îşi îngrădea trupul; însă diavolul ca o femeie a voit să se închipuiască noaptea, şi în tot chipul să-l urmeze şi să-l amăgească pe Antonie. Dar el de Hristos aducându-şi aminte şi de bunurile date oamenilor printr-Însul, stingea cărbunii înşelăciunii celui rău.

După aceea, vrăjmaşul îi punea în minte plăcerea dezmierdării; iar el asemănându-se celui mânios şi scârbit, de îngrozirea focului şi de durerea viermelui îşi aducea aminte, şi pe acestea punându-le împotrivă, rămânea neatins. Toate acestea se făceau spre ruşinarea vrăjmaşului, căci cel ce a socotit să se facă asemenea lui Dumnezeu, de un tânăr acum se batjocorea; cel ce se fălea asupra trupului şi a sângelui, de un om ce purta trup se răsturna. Căci îi ajuta Domnul, Care a purtat trup pentru noi şi trupului i-a dat biruinţa asupra diavolului; întrucât fiecare din cei ce cu adevărat se nevoiesc, poate zice cu Apostolul: Nu eu, ci darul lui Dumnezeu care este cu mine. Deci, mai pe urmă, dacă n-a putut necuratul să biruiască pe Antonie nici prin aceasta, ci încă se vedea împins afară şi scos din inima lui , scrâşnind din dinţi, cu nălucirea s-a arătat lui, ca un copil negru. Apoi, deşi căzut, încă prin gânduri mai năvălea asupra lui; în urmă a ieşit afară vicleanul şi glas omenesc scoţând, zicea:

"Pe mulţi am amăgit şi prea mulţi am surpat şi, precum asupra multora am năvălit, astfel şi asupra ta, dar în zadar, că am slăbit".

Antonie l-a întrebat:

Cine eşti tu, care grăieşti unele ca acestea către mine?".

Acela îndată a răspuns, cu glasuri jalnice:

"Eu sunt care am primit sarcina prinderii trupului şi duhul desfrânării mă numesc: pe câţi voiesc să fie înţelepţi, i-am amăgit; pe câţi i-am momit cu plăceri, i-am plecat mie; eu sunt cel pentru care şi proorocul mustră pe cei ce au căzut, zicând: de duhul desfrânării v-aţi amăgit; căci prin mine aceia s-au împiedicat. Eu sunt care de multe ori te-am supărat şi de atîtea ori am fost răsturnat de tine".

Antonie mulţumind Domnului şi îmbărbătându-se, a zis către dânsul:

"Deci, prea mult eşti defăimat; pentru că dacă eşti negru cu mintea şi neputincios ca un copil, nici o grijă nu am de tine de aici înainte; căci Domnul îmi este ajutor şi eu voi privi asupra vrăjmaşilor mei".

Acestea auzind negrul acela, îndată a fugit, temându-se de cuvintele lui Antonie şi, înfricoşându-se, nu mai îndrăznea să se apropie de bărbatul acesta. Aceasta a fost cea dintâi luptă a lui Antonie asupra diavolului, dar mai vârtos era ajutorul Mântuitorului; şi această faptă de Domnul s-a isprăvit, Care a osândit păcatul în trupul Său, ca îndreptarea legii să se împlinească întru noi, care nu umblăm după trup, ci după duh.

Cu toate acestea, nici Antonie, după ce a căzut diavolul şi s-a biruit, nu se lenevea şi nu se trecea pe sine cu vederea; şi nici vrăjmaşul, iarăşi ca un biruit, nu înceta de a-l bîntui, căci înconjura iarăşi ca un leu, căutând o pricină asupra lui. Antonie, învăţând din Scripturi că sunt multe meşteşugirile vrăjmaşului, neîncetat avea nevoinţă, gândindu-se că, deşi n-a putut să-i amăgească inima lui cu dulceaţa trupului, dar negreşit îl va ispiti momindu-l prin altă meşteşugire, că diavolul este foarte iubitor de păcat.

Deci, s-a hotărît ca să se obişnuiască cu mai aspre petreceri. Şi mulţi se minunau de nevoinţa lui cea mare pe care o săvârşea; dar el cu înlesnire suferea osteneala, căci având osârdia sufletului, lucra într-însul deprinderea bună, încât cea mai mică pricină de nevoinţă dacă ar fi avut de la alţii, arăta multă sârguinţă. Căci priveghea atât de mult, încât de multe ori toată noaptea o petrecea fără somn; şi aceasta nu o dată, ci de multe ori făcând-o, era de mirare la mulţi. Apoi mânca o dată pe zi, după apusul soarelui, uneori şi după două zile; ba de multe ori şi după patru zile se împărtăşea de hrană, iar hrana lui era pâine şi sare şi băutura era numai apă; căci pentru carne şi pentru vin, de prisos este a grăi, când nici la ceilalţi sârguitori de acest fel nu se afla.

Pentru somn se îndestula cu o rogojină, apoi mai de multe ori se culca chiar pe pământ. Şi se ferea de a se unge cu untdelemn, zicând că se cuvine celor tineri să aibă mai multă sârguinţă spre pustnicie şi să nu caute cele ce trândăvesc trupul, ci să-l obişnuiască cu ostenelile, gândind totdeauna la graiul Apostolului: Când sunt slab, atunci sunt puternic. Căci zicea: "Atunci este tare virtutea sufletului, când dulceţile trupului vor slăbi".

Şi era gândul lui acesta cu adevărat preaslăvit, căci nu voia cu vremea să măsoare calea faptei bune, nici sihăstria cea pentru dânsa, ci numai cu dorinţa şi cu voinţa; căci el nu pomenea vremea trecută, ci în fiecare zi socotea că acum a pus început de pustnicie şi mai mare osteneală avea pentru sporire, zicând adeseori în sine graiul Apostolului: Cele din urmă uitându-le şi la cele dinainte întinzându-ne. Aducându-ne aminte şi de cuvîntul proorocului Ilie, care zice: Viu este Domnul, Căruia i-am stat eu înainte astăzi. Deci, zicând el "astăzi" nu măsura cea trecută, ci ca şi cum ar fi început în fiecare zi, se sârguia în felul acesta, precum se cuvine a se arăta lui Dumnezeu, curat cu inima şi gata a se supune voii Lui şi nimănui altuia. El zicea în sine:

"Se cade sihastrului ca petrecerea marelui Ilie s-o aibă pururea ca oglindă în viaţa sa".

Deci, aşa vieţuind Antonie, s-a dus la nişte morminte, care erau departe de sat, şi poruncind unuia dintre cunoscuţii săi, ca după mai multe zile să-i aducă pâine, a intrat într-unul din morminte, apoi a închis uşile, rămânând acolo singur. Vrăjmaşul nesuferind, ba încă temându-se să nu umple de sihăstrii pustia, venind la dânsul într-o noapte, cu mulţime de diavoli, atât de mult l-au zdrobit cu bătăile, încât din pricina rănilor zăcea jos fără glas. Astfel că bătăile de la oameni nu puteau să-i pricinuiască cândva vreo muncă asemănătoare.

Însă cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu - căci nu trece cu vederea Domnul pe cei ce nădăjduiesc spre El -, a doua zi a venit cunoscutul lui, aducându-i pâine şi, deschizând uşa, îl văzu zăcând pe pământ, jos, ca un mort; apoi, ridicându-l, l-a dus în biserica satului şi l-a pus la pământ. Mulţi din rudenii şi cei din sat şedeau lângă Antonie, ca lângă un mort. Iar la miezul nopţii, Antonie venindu-şi în simţire, văzu pe toţi dormind, numai pe cunoscutul lui priveghind; deci a făcut semn să vină la dânsul, şi l-a rugat să-l ridice iarăşi şi să-l ducă la mormânt, nedeşteptând pe nimeni. Atunci a fost dus de bărbatul acela şi după obicei uşa închizându-se, rămase iarăşi singur înăuntru, dar nu putea sta pentru rănile cele de la diavoli. Deci, zăcând, se ruga şi după rugăciune zicea cu mare glas:

"Aici sunt, eu, Antonie, nu fug de bătăile voastre, că măcar de-mi veţi face şi mai multe, nimic nu mă va despărţi de dragostea lui Hristos". Apoi cânta: De s-ar rândui asupra mea tabără, nu se va înfricoşa inima mea.

Deci nevoitorul lui Hristos, astfel cugeta şi se ruga. Iar urâtorul de bine şi pizmaşul vrăjmaş, mirându-se că după bătăi a îndrăznit a veni iarăşi în locul său, adunându-şi câinii săi, a zis către dânşii: "Dacă nici cu duhul desfrânării, nici cu bătăile nu l-am slăbit pe acesta, ci încă se şi semeţeşte împotriva noastră, ia să năvălim într-alt fel asupra lui", căci cu înlesnire îi este diavolului a afla diferite chipuri de răutate.

Deci, atunci noaptea au făcut mare zgomot, încât părea că tot locul acela se clătina, iar cei patru pereţi ai mormântului păreau că i-ar fi desfăcut diavolii. Apoi s-a părut că au intrat năluciri de fiare şi de târâtoare. După aceea s-a umplut locul acela de năluciri de lei, urşi, leoparzi, tauri, aspide, scorpii şi de lupi. Şi fiecare din acestea se pornea după chipul şi năravul său: leul răcnea, vrând a se năpusti asupra lui; taurul părea că îl împunge; şarpele, târându-se, nu ajungea la dânsul şi lupul voia a se porni. Şi, în scurt, vederea tuturor celor arătate era înfricoşătoare, iar mânia lor cumplită.

Antonie fiind muncit şi împins de ele, simţea cumplită durere trupească, dar fără tulburare veghind cu sufletul, suspina pentru durerea trupului, dar trezindu-se cu mintea, ca şi cum batjocorindu-i, zicea: "Dacă ar fi fost oarecare putere întru voi, ajungea chiar numai unul dintre voi să vină; iar de vreme ce v-a slăbănogit Domnul, pentru aceasta în zadar vă ispitiţi cu mulţimea a mă înfricoşa. Semnul neputinţei voastre este că v-aţi făcut în chipul fiarelor celor necuvântătoare". Apoi, îndrăznind iarăşi zicea către dânşii: "Dacă puteţi şi aţi luat stăpânire asupra mea, nu zăboviţi, ci năvăliţi asupră-mi, iar dacă nu puteţi, pentru ce vă trudiţi în zadar? Pecetea noastră şi zidul de întemeiere este nădejdea cea întru Domnul nostru". Deci, mult ispitindu-l diavolii, scrâşneau asupra lui cu dinţii, însă mai vârtos pe ei se batjocoreau, iar nu pe Antonie.

Dar Domnul nici întru această ispită n-a uitat pătimirea lui Antonie, ci a venit spre sprijinirea lui. Căci căutând în sus, a văzut acoperământul desfăcându-se şi oarecare raze de lumină pogorându-se către dânsul. Şi diavolii numaidecât s-au făcut nevăzuţi, iar durerea trupului îndată i-a încetat şi locuinţa iarăşi îi era întreagă. Antonie simţind sprijinirea, răsufla şi se uşura de dureri, apoi se ruga vedeniei ce se arătase lui, zicând:

"Unde ai fost Preadulce Hristoase? Pentru ce dintru început nu Te-ai arătat ca să uşurezi durerile mele?"

Şi glas s-a făcut către dânsul:

"Antonie, aici eram, şi aşteptam să văd nevoinţa ta; deci, de vreme ce ai răbdat şi nu te-au biruit, de acum îţi voi fi ţie de-a pururea ajutor şi te voi face să fii renumit pretutindeni".

După ce le-a auzit acestea, sculându-se, s-a rugat şi atât de mult s-a întărit, încât simţea că acum are mai multă putere în trupul său, ca mai înainte. Şi era atunci aproape de 35 de ani, iar de aici înainte sporind şi mai sârguitor, s-a făcut întru cinstirea lui Dumnezeu.

***

Surse: http://paginiortodoxe.tripod.com/vsian/01-17-cv_antonie_cel_mare.html

 http://www.nistea.com/Antonie.html