Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie cel Mare
(17 ianuarie)
(Alcătuită de Sfântul Atanasie cel Mare, arhiepiscopul Alexandriei,
în limba greacă)
« Iar urâtorul de bine şi pizmaşul diavol nu suferea
văzând un tânăr cu o nevoinţă ca aceasta » !
Cuviosul părintele nostru Antonie era de neam egiptean, născut din părinţi de bun neam, care aveau avuţie multă; şi fiind ei creştini, creştineşte îl creşteau şi pe el. Pe când era mic, se afla la părinţii lui, necunoscînd pe altcineva mai mult, decât pe dânşii şi casa lor.
Dar după ce a crescut şi s-a făcut mare, sporind cu vîrsta, n-a voit a învăţa carte şi a fi cu ceilalţi copii; şi ca un adevărat creştin, mergea cu părinţii săi la biserică. El nu se lenevea ca un copil, nici după ce a sporit cu vârsta, ci se supunea părinţilor şi luând-aminte la citiri, gândea la folosul lor. Dar avînd nenumărată bogăţie, nu supăra pe părinţi pentru hrana deosebită şi scumpă, nici plăcerile lumii nu le căuta; ci cu cele ce se aflau se îndestula şi nimic mai mult nu căuta.
După moartea părinţilor lui, rămânând singur cu o soră mai mică şi fiind de 18 sau 20 de ani, se îngrijea de casă şi de sora sa. Dar n-au trecut şase luni de la moartea părinţilor lui, şi ducându-se la biserică, după obicei, îndreptându-şi mintea, gândea cum apostolii lăsând toate, au urmat Mântuitorului, iar ceilalţi vânzându-şi averile lor, le aduceau şi le puneau la picioarele apostolilor, spre a le împărţi celor ce aveau trebuinţă; apoi gândea la aceasta, câtă răsplată este pregătită acestora în ceruri.
Acestea gândind el, a intrat în biserică şi se întâmplase atunci de se citea Evanghelia, şi a auzit că Domnul a zis bogatului:
De voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde-ţi toate averile tale şi le dă săracilor, apoi vino de-Mi urmează Mie şi vei avea comoară în ceruri.
Atunci Antonie, ca şi cum de la Dumnezeu i-ar fi venit pomenirea sfinţilor şi pentru dânsul s-ar fi făcut citirea, ieşind din biserică, a dăruit vecinilor din sat averile ce le avea de la strămoşi şi care erau 300 de pământuri bine roditoare; ca astfel în nimic să nu-l supere acestea pe dânsul şi pe soră-sa; iar celelalte câte le avea mişcătoare, vânzându-le şi adunând mult argint, l-a dat săracilor; apoi, oprind puţin pentru sora sa, a intrat iarăşi în biserică şi auzind în Sfânta Evanghelie pe Domnul zicând: Nu vă îngrijiţi pentru ziua de mâine, a ieşit din biserică, împărţind săracilor şi argintul oprit pentru sora sa.
Pe sora sa încredinţând-o unor cunoscute şi credincioase fecioare ca s-o crească şi să petreacă acolo, el se îndeletnicea pe lângă casă în nevoinţe şi pustnicie; căci încă nu erau în Egipt dese mânăstiri şi nici un monah nu ştia pustia cea depărtată, ci fiecare din cei ce voiau viaţa cea retrasă, se nevoiau deosebit, nu departe de satul său.
Deci era atunci în satul cel mai apropiat de al lui Antonie, un bătrân care din tinereţe se nevoia în viaţa monahicească; pe acesta văzându-l Antonie, i-a râvnit fapta sa bună, deci, mai întâi a început şi el a petrece în locurile apropiate de satul său; şi nu numai pe acesta l-a râvnit, dar, dacă ar fi auzit că se afla cineva din cei sârguitori şi îmbunătăţiţi într-un alt loc oarecare, se ducea şi îl căuta, ca o albină înţeleaptă, ca să sugă florile şi nu se întorcea la locul său, până ce nu-l vedea pe acesta; apoi ca o merinde luând fapta bună de la dînsul, se întorcea acasă.
Petrecând acolo în acest chip, îşi iscusea mintea ca să nu se întoarcă lui lucrurile părinţilor săi, nici pe rudeniile sale să le mai pomenească; ci tot dorul şi toată sârguinţa s-o aibă spre căutarea pustniciei. Auzind că Apostolul zice: Iar cei ce nu lucrează să nu mănînce, pentru aceea lucra cu mâinile sale, din care o parte cheltuia pentru dânsul, iar cealaltă o da săracilor. Şi se ruga adeseori, auzind că liniştitorului se cade deseori a se ruga necontenit; căci atât de mult lua aminte la citire, încât nimic din cele scrise să nu rămână neînţelese de dânsul, ci toate să le ţină minte; şi astfel să i se facă mintea în loc de cărţi.
Astfel petrecând Antonie, era iubit de toţi; el se supunea celor îmbunătăţiţi, către care se ducea şi-i iubea pe toţi; apoi deprindea în sine sporirea faptei bune şi pustnicia fiecăruia; privind pe a unuia cu bucurie, urmând altuia cu rugăciunea, altuia cu nemâncarea, iar altuia cu iubirea de oameni; şi învăţa de la unul privegherea, iar de la altul cinstirea; după aceea, se minuna de unul pentru răbdare, iar de altul pentru postirea şi culcarea pe jos şi reaua pătimire, vedea blândeţea unuia şi îndelunga răbdare a altuia; în sfârşit, urma după a tuturor bună credinţă întru Hristos, şi însemna dragostea ce aveau între dânşii, unii către ceilalţi. Astfel plin de pildele faptelor bune, se întorcea la locul sihăstriei sale. Deci, adunând în sine multe de la fiecare, se sârguia să urmeze pe ale tuturor. El nu voia să se arate că întrece în fapte bune pe cei de o vârstă cu dânsul, ca astfel aceia să se bucure. Deci, toţi cei din sat iubitori de bine, pe care îi avea întru obişnuinţă, văzându-l astfel, îl numeau iubitor de Dumnezeu. Şi unii ca pe un fiu, iar alţii ca pe un frate îl salutau.
Iar urâtorul de bine şi pizmaşul diavol nu suferea văzând un tânăr cu o nevoinţă ca aceasta. Ci, cele ce a cugetat să facă, a început asupra acestuia să le aducă. Mai întâi îl supăra pe dânsul ca din nevoinţe să înceteze, aducându-i aminte de avuţii, de purtarea de grijă a surorii sale, de prietenia multora, de iubirea de argint, de iubirea de slavă, de dulceaţa desfătării şi celelalte odihne ale vieţii; şi mai pe urmă, arătându-i asprimea faptei bune şi cum că este mai mare osteneala ei. Îi punea în minte şi neputinţa trupului şi lungimea vremii, şi în scurt timp, mulţime de gânduri a ridicat în mintea lui, vrând să-l depărteze de la gândirea lui cea dreaptă.
Dar vrăjmaşul s-a văzut slăbind în scopul lui şi mai ales biruindu-se de tăria lui Antonie, răsturnându-se de marea lui credinţă, şi căzând jos prin rugăciunile acestuia cele dese; dar, bizuindu-se pe armele sale cele necurate, adică plăcerile trupeşti şi cu aceasta fălindu-se asupra celor tineri, s-a apropiat de tânărul Antonie. Atunci, noaptea tulburându-l pe el, iar ziua atât de mult supărându-l, chiar cei ce-l vedeau simţeau lupta ce era între amândoi. Căci acela îi punea în minte gânduri întinate, iar el cu rugăciunile le răsturna pe acestea; când vrăjmaşul îl momea, el socotind ruşinea, cu credinţa, cu rugăciunile şi cu postirile îşi îngrădea trupul; însă diavolul ca o femeie a voit să se închipuiască noaptea, şi în tot chipul să-l urmeze şi să-l amăgească pe Antonie. Dar el de Hristos aducându-şi aminte şi de bunurile date oamenilor printr-Însul, stingea cărbunii înşelăciunii celui rău.
După aceea, vrăjmaşul îi punea în minte plăcerea dezmierdării; iar el asemănându-se celui mânios şi scârbit, de îngrozirea focului şi de durerea viermelui îşi aducea aminte, şi pe acestea punându-le împotrivă, rămânea neatins. Toate acestea se făceau spre ruşinarea vrăjmaşului, căci cel ce a socotit să se facă asemenea lui Dumnezeu, de un tânăr acum se batjocorea; cel ce se fălea asupra trupului şi a sângelui, de un om ce purta trup se răsturna. Căci îi ajuta Domnul, Care a purtat trup pentru noi şi trupului i-a dat biruinţa asupra diavolului; întrucât fiecare din cei ce cu adevărat se nevoiesc, poate zice cu Apostolul: Nu eu, ci darul lui Dumnezeu care este cu mine. Deci, mai pe urmă, dacă n-a putut necuratul să biruiască pe Antonie nici prin aceasta, ci încă se vedea împins afară şi scos din inima lui , scrâşnind din dinţi, cu nălucirea s-a arătat lui, ca un copil negru. Apoi, deşi căzut, încă prin gânduri mai năvălea asupra lui; în urmă a ieşit afară vicleanul şi glas omenesc scoţând, zicea:
"Pe mulţi am amăgit şi prea mulţi am surpat şi, precum asupra multora am năvălit, astfel şi asupra ta, dar în zadar, că am slăbit".
Antonie l-a întrebat:
Cine eşti tu, care grăieşti unele ca acestea către mine?".
Acela îndată a răspuns, cu glasuri jalnice:
"Eu sunt care am primit sarcina prinderii trupului şi duhul desfrânării mă numesc: pe câţi voiesc să fie înţelepţi, i-am amăgit; pe câţi i-am momit cu plăceri, i-am plecat mie; eu sunt cel pentru care şi proorocul mustră pe cei ce au căzut, zicând: de duhul desfrânării v-aţi amăgit; căci prin mine aceia s-au împiedicat. Eu sunt care de multe ori te-am supărat şi de atîtea ori am fost răsturnat de tine".
Antonie mulţumind Domnului şi îmbărbătându-se, a zis către dânsul:
"Deci, prea mult eşti defăimat; pentru că dacă eşti negru cu mintea şi neputincios ca un copil, nici o grijă nu am de tine de aici înainte; căci Domnul îmi este ajutor şi eu voi privi asupra vrăjmaşilor mei".
Acestea auzind negrul acela, îndată a fugit, temându-se de cuvintele lui Antonie şi, înfricoşându-se, nu mai îndrăznea să se apropie de bărbatul acesta. Aceasta a fost cea dintâi luptă a lui Antonie asupra diavolului, dar mai vârtos era ajutorul Mântuitorului; şi această faptă de Domnul s-a isprăvit, Care a osândit păcatul în trupul Său, ca îndreptarea legii să se împlinească întru noi, care nu umblăm după trup, ci după duh.
Cu toate acestea, nici Antonie, după ce a căzut diavolul şi s-a biruit, nu se lenevea şi nu se trecea pe sine cu vederea; şi nici vrăjmaşul, iarăşi ca un biruit, nu înceta de a-l bîntui, căci înconjura iarăşi ca un leu, căutând o pricină asupra lui. Antonie, învăţând din Scripturi că sunt multe meşteşugirile vrăjmaşului, neîncetat avea nevoinţă, gândindu-se că, deşi n-a putut să-i amăgească inima lui cu dulceaţa trupului, dar negreşit îl va ispiti momindu-l prin altă meşteşugire, că diavolul este foarte iubitor de păcat.
Deci, s-a hotărît ca să se obişnuiască cu mai aspre petreceri. Şi mulţi se minunau de nevoinţa lui cea mare pe care o săvârşea; dar el cu înlesnire suferea osteneala, căci având osârdia sufletului, lucra într-însul deprinderea bună, încât cea mai mică pricină de nevoinţă dacă ar fi avut de la alţii, arăta multă sârguinţă. Căci priveghea atât de mult, încât de multe ori toată noaptea o petrecea fără somn; şi aceasta nu o dată, ci de multe ori făcând-o, era de mirare la mulţi. Apoi mânca o dată pe zi, după apusul soarelui, uneori şi după două zile; ba de multe ori şi după patru zile se împărtăşea de hrană, iar hrana lui era pâine şi sare şi băutura era numai apă; căci pentru carne şi pentru vin, de prisos este a grăi, când nici la ceilalţi sârguitori de acest fel nu se afla.
Pentru somn se îndestula cu o rogojină, apoi mai de multe ori se culca chiar pe pământ. Şi se ferea de a se unge cu untdelemn, zicând că se cuvine celor tineri să aibă mai multă sârguinţă spre pustnicie şi să nu caute cele ce trândăvesc trupul, ci să-l obişnuiască cu ostenelile, gândind totdeauna la graiul Apostolului: Când sunt slab, atunci sunt puternic. Căci zicea: "Atunci este tare virtutea sufletului, când dulceţile trupului vor slăbi".
Şi era gândul lui acesta cu adevărat preaslăvit, căci nu voia cu vremea să măsoare calea faptei bune, nici sihăstria cea pentru dânsa, ci numai cu dorinţa şi cu voinţa; căci el nu pomenea vremea trecută, ci în fiecare zi socotea că acum a pus început de pustnicie şi mai mare osteneală avea pentru sporire, zicând adeseori în sine graiul Apostolului: Cele din urmă uitându-le şi la cele dinainte întinzându-ne. Aducându-ne aminte şi de cuvîntul proorocului Ilie, care zice: Viu este Domnul, Căruia i-am stat eu înainte astăzi. Deci, zicând el "astăzi" nu măsura cea trecută, ci ca şi cum ar fi început în fiecare zi, se sârguia în felul acesta, precum se cuvine a se arăta lui Dumnezeu, curat cu inima şi gata a se supune voii Lui şi nimănui altuia. El zicea în sine:
"Se cade sihastrului ca petrecerea marelui Ilie s-o aibă pururea ca oglindă în viaţa sa".
Deci, aşa vieţuind Antonie, s-a dus la nişte morminte, care erau departe de sat, şi poruncind unuia dintre cunoscuţii săi, ca după mai multe zile să-i aducă pâine, a intrat într-unul din morminte, apoi a închis uşile, rămânând acolo singur. Vrăjmaşul nesuferind, ba încă temându-se să nu umple de sihăstrii pustia, venind la dânsul într-o noapte, cu mulţime de diavoli, atât de mult l-au zdrobit cu bătăile, încât din pricina rănilor zăcea jos fără glas. Astfel că bătăile de la oameni nu puteau să-i pricinuiască cândva vreo muncă asemănătoare.
Însă cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu - căci nu trece cu vederea Domnul pe cei ce nădăjduiesc spre El -, a doua zi a venit cunoscutul lui, aducându-i pâine şi, deschizând uşa, îl văzu zăcând pe pământ, jos, ca un mort; apoi, ridicându-l, l-a dus în biserica satului şi l-a pus la pământ. Mulţi din rudenii şi cei din sat şedeau lângă Antonie, ca lângă un mort. Iar la miezul nopţii, Antonie venindu-şi în simţire, văzu pe toţi dormind, numai pe cunoscutul lui priveghind; deci a făcut semn să vină la dânsul, şi l-a rugat să-l ridice iarăşi şi să-l ducă la mormânt, nedeşteptând pe nimeni. Atunci a fost dus de bărbatul acela şi după obicei uşa închizându-se, rămase iarăşi singur înăuntru, dar nu putea sta pentru rănile cele de la diavoli. Deci, zăcând, se ruga şi după rugăciune zicea cu mare glas:
"Aici sunt, eu, Antonie, nu fug de bătăile voastre, că măcar de-mi veţi face şi mai multe, nimic nu mă va despărţi de dragostea lui Hristos". Apoi cânta: De s-ar rândui asupra mea tabără, nu se va înfricoşa inima mea.
Deci nevoitorul lui Hristos, astfel cugeta şi se ruga. Iar urâtorul de bine şi pizmaşul vrăjmaş, mirându-se că după bătăi a îndrăznit a veni iarăşi în locul său, adunându-şi câinii săi, a zis către dânşii: "Dacă nici cu duhul desfrânării, nici cu bătăile nu l-am slăbit pe acesta, ci încă se şi semeţeşte împotriva noastră, ia să năvălim într-alt fel asupra lui", căci cu înlesnire îi este diavolului a afla diferite chipuri de răutate.
Antonie fiind muncit şi împins de ele, simţea cumplită durere trupească, dar fără tulburare veghind cu sufletul, suspina pentru durerea trupului, dar trezindu-se cu mintea, ca şi cum batjocorindu-i, zicea: "Dacă ar fi fost oarecare putere întru voi, ajungea chiar numai unul dintre voi să vină; iar de vreme ce v-a slăbănogit Domnul, pentru aceasta în zadar vă ispitiţi cu mulţimea a mă înfricoşa. Semnul neputinţei voastre este că v-aţi făcut în chipul fiarelor celor necuvântătoare". Apoi, îndrăznind iarăşi zicea către dânşii: "Dacă puteţi şi aţi luat stăpânire asupra mea, nu zăboviţi, ci năvăliţi asupră-mi, iar dacă nu puteţi, pentru ce vă trudiţi în zadar? Pecetea noastră şi zidul de întemeiere este nădejdea cea întru Domnul nostru". Deci, mult ispitindu-l diavolii, scrâşneau asupra lui cu dinţii, însă mai vârtos pe ei se batjocoreau, iar nu pe Antonie.
Dar Domnul nici întru această ispită n-a uitat pătimirea lui Antonie, ci a venit spre sprijinirea lui. Căci căutând în sus, a văzut acoperământul desfăcându-se şi oarecare raze de lumină pogorându-se către dânsul. Şi diavolii numaidecât s-au făcut nevăzuţi, iar durerea trupului îndată i-a încetat şi locuinţa iarăşi îi era întreagă. Antonie simţind sprijinirea, răsufla şi se uşura de dureri, apoi se ruga vedeniei ce se arătase lui, zicând:
"Unde ai fost Preadulce Hristoase? Pentru ce dintru început nu Te-ai arătat ca să uşurezi durerile mele?"
Şi glas s-a făcut către dânsul:
"Antonie, aici eram, şi aşteptam să văd nevoinţa ta; deci, de vreme ce ai răbdat şi nu te-au biruit, de acum îţi voi fi ţie de-a pururea ajutor şi te voi face să fii renumit pretutindeni".
După ce le-a auzit acestea, sculându-se, s-a rugat şi atât de mult s-a întărit, încât simţea că acum are mai multă putere în trupul său, ca mai înainte. Şi era atunci aproape de 35 de ani, iar de aici înainte sporind şi mai sârguitor, s-a făcut întru cinstirea lui Dumnezeu.
***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu