Fireworks

Barry Green, String of Pearls

Barry Green

Altfel de infailibilitate!

Părintele Justin Pârvu, voievodul ortodoxiei româneşti
90 de ani de vieţuire în slujba lui Hristos. Să ne trăiţi întru mulţi ani, Părinte!
de Monahia Fotini
Nu suntem nici pe departe ucenicii desăvârşiţi ai marelui duhovnic. Eu nu sunt, dar am văzut pe alţii că sunt. Nu vrem nici pe departe să facem un personaj infailibil din Părintele Justin şi nici măcar un sfânt, soartă ce numai bunul Dumnezeu o hotăreşte. Dar oare vrem să mai vedem sfinţi?
Am asistat în ultima vreme la fel şi fel de supoziţii şi judecăţi asupra staturii Părintelui Justin. Şi m-am uitat să văd: cine sunt cei ce şi-au scos binoclul şi lupa să disece în laboratorul inteligenţei lor faptele marelui duhovnic? Şi n-am văzut pe nimeni brăzdat de cărunteţe şi aspre nevoinţe, ci doar părelnici la uşa cărora credincioşii României nu prea se înghesuie, care nu s-au încumetat niciodată să guste din sarea lacrimei Părintelui Justin, vărsate pentru păcatele multora şi nici n-au ajuns vreodată la picioarele lui îngenunchiate de durere pentru un neam întreg. Da! Unii îl acuză de şovinism şi îi deranjează că prea mult vorbeşte „bătrânul aista de neam şi Eminescu”, dar să vorbească creştinii de pretutindeni dinafara hotarelor acestei ţări, care vin cu disperare să îi ceara ajutorul: cât spijin au găsit într-însul?
Nici pe departe părintele nu este şi nu are cum să fie infailibil; infailibil singur Dumnezeu este. Dar, spre ruşinea mea, am primit o lecţie de la un simplu credincios de rând, din partea căruia nu aşteptam mari descoperiri cereşti. Şi aşa, încrecând să-l conving eu că părintele Justin nu este infailibil şi poate greşi, ca om, - acela cu un glas neşovăitor, izvorât din credinţa inimii sale şi oarecum nedumerit în faţa necredinţei mele, spune: „Dar pentru mine, Părintele chiar e infailibil!” Şi stăteam şi mă gândeam ce răspuns să îi dau... şi simţeam că dacă voi încerca să distrug universul acestui credincios, distrug un suflet pentru care Hristos Şi-a vărsat Sângele pe Cruce. Dar nu numai că nu am făcut aceasta, ci zidul necredinţei mele a fost surpat de frumuseţea credinţei acestui suflet. Pentru că el avea dreptate, dar eu uitasem (că la români se practică uitarea)! Sau, din alt punct de vedere, amândoi aveam dreptate. Pentru necredinţa mea, Părintele chiar era greşelnic; pentru credinţa lui, Părintele era „infailibil”.
Am spus-o de mai multe ori şi din experienţă vorbesc – Părintele nu ştie să dea sfat decât după inima fiecăruia. Oare este vreunul din ucenicii Părintelui care să nu fi trăit această experienţă? Amară şi preadulce experienţă! Amară atunci când am gustat roadele necredinţei mele şi lam determinat pe Părinte să îmi răspundă ca om, sau mai bine zis i-am închis accesul lui Dumnezeu să îmi răspundă prin acest om; şi preadulce
„când am sărit din judecata şi cercertarea Părintelui meu ca din curvie”, făcând loc lui Dumnezeu să glăsuiască prin Părintele meu. Amară când am simţit neputinţa firii omeneşti care nu apelează la Dumnezeul ei şi preadulce când am văzut că cele cu neputinţă sunt cu adevărat cu putinţă, dar ieşind din logica acestei lumi.
De atâtea ori am fost martoră când părintele a coborât cerul pe pământ pentru mine şi minuni de tot felul se revărsau asupra mea, de la citirea celor mai mici gânduri până la tămăduirea sufletului, ...şi acum pe cine să cred?
Pe mine care am văzut minuni mari lucrând prin Părintele meu sau pe mine care am văzut greşeli lucrând prin Părintele meu, pentru necerdinţa mea?
Cred că dacă am căuta răspunsuri în nevrednicia nostră, le-am găsi pe toate.
Prin cele ce spun acum, nu îndemn pe nimeni să scrie pe garduri că Părintele Justin este infailibil, ci doar atât: să nu smintim credinţa unora din cauza necredinţei sau relei noastre credinţe. Pentru că, dacă vom da seama pentru orice cuvânt grăit în deşert, cu cât mai mult pentru un cuvânt care poate afecta credinţa unui suflet?
Poate că trăim vremurile, pentru care Părinţii au prorocit că nu vor mai fi povăţuitori desăvârşiţi, iar ucenicii vor fi nevoiţi să culeagă din faptele bune ale fiecăruia din părinţii duhovniceşti. Dar Părintele Justin nu ne-a impus niciodată să facem ascultare desăvârşită, aşa cum impun alţii cu mult mai puţin avizaţi, ci dimpotrivă. Adeseori mărturiseşte cât este de păcătos şi ne sfătuieşte să învăţăm
să stăm pe picioarele nostre, că vor veni zile când nu vom mai avea cui să-i cerem
sfatul, decât numai lui Dumnezeu. Şi dacă atunci când te duci cu credinţă în părintele tău, Dumnezeu lucrează, consider că acest părinte este unul bineplăcut Lui. Şi încă ce lucrează!... nu orice… oricum unul care a făcut proba nu poate să mai ridice nico pietricică asupra acestui om.
Aşadar, liniştiţi-vă! Nu! Părintele Justin nu este un sfânt! Dar, vă rog eu, dacă întâlniţi vreodată un sfânt, să nu-i daţi în cap!
Revista de Gandire si Traire Romaneasca ATITUDINI nr. 5
Postat de Victor Roncea

Rusia – pământ însângerat, pământ sfinţit

Din cap. Drumul crucii, în vol. Sfântul Stareţ Serafim de Viriţa de Arh. Nectarie Antonopoulos

« O dată cu căderea ţarului, petrecută în februarie 1917, a urmat o perioadă plină de tulburări şi conflicte[...] Venise vremea înfricoşătoarelor prigoane asupra credincioşilor, pe care o prorociseră mulţi sfinţi din secolul al XIX-lea. Sf. Serafim de Sarov prevestise : « Trebuie să ne rugăm. Văd venind la orizontul Rusiei nori negri şi grei Corabia Rusiei ortodoxe va trece prin furtuni...Poporul rus va suferi mari nenorociri. Nenumăraţi ruşi vor fi împrăştiaţi în toată lumea. Vor curge râuri de sânge. Viaţa va fi scurtă şi îngerii nu vor apuca să adune sufletele. Toate acestea vor fi îngăduite de Dumnezeu pentru a curăţi şi a purifica poporul rus. Să vă pregătiţi cu rugăciune şi cu pocăinţă.”

[...]Răul urla pe uriaşele întinderi ale tărâmului rus. Ura stăpânea în sufletele oamenilor. Chiar şi pietrele musteau de ură. Noua etică a urii venea să înlocuiască etica evanghelică a iubirii. Celălalt om încetase să mai fie considerat “aproapele” şi devenise “vrăjmaş”. Toţi împotriva tuturor. Războiul civil ucigător de fraţi care a urmat revoluţiei din octombrie şi a durat patru ani, a lăsat în urmă nenumărate victime, distrugeri şi tragedii nebănuite.

Biserica Rusă a intrat în cea mai grea perioadă a istoriei sale. Bisericile au fost profanate, mănăstirile închise, clericii, monahii şi credincioşii au fost izgoniţi cu asprime. Lista victimelor începuse să fie lungă.

La 31 octombrie 1917, la Tarskoe Selo, părintele Ioan Koţurov a fost omorât lângă catedrală, fiindcă a făcut litanie şi rugăciune pentru pace... A fost primul nou mucenic.

La 2 februarie 1918, în timpul tentativei înarmate de cucerire a Lavrei Sf. Alexandru Nevski din Petersburg, protoiereul Piotr Skipetrov a primit cununa muceniciei.

Pe 7 februarie 1918, în lavra Pecerska din Kiev a fost împuşcat mitropolitul Kievului, Vladimir. A fost primul arhiereu nou-mucenic.

În marţea Paştilor anului 1918 au mucenicit egumenul şi monahii Mănăstirii Sfântului Alexandru, pe râul Svir. I-au obligat mai întâi să-şi sape groapa şi după aceea i-au omorât.

La 3 iunie 1918 a fost îngropat de viu în mormântul pe care l-a săpat cu mâinile lui arhiepiscopul Permului, Andronic.

În aceeaşi perioadă, la Petersburg, au fost arestaţi patruzeci de preoţi, în ceasul când liturghiseau. Au fost conduşi la cimitirul din Smolensk şi îngropaţi de vii, cu amfiile în care erau îmbrăcaţi.

La 29 iunie 1918 l-au aruncat în râul Tura pe episcopul Tobolskului, Ermoghen, după ce mai întâi i-au legat de gât un bolovan imens, de şaizeci şi două de kilograme.

Pe 5 septembrie 1918 a fost împuşcat preotul paroh al bisericii Maicii Domnului Kazanskaia, Filozof Ornaţki, împreună cu cei doi fii ai săi. Era un om cu credinţă adâncă şi cu activitate filantropică intensă, care întemeiase multe fundaţii pentru copii.

În aceeaşi zi a mucenicit episcopul Selenkinskului, Ambrozie Gudko. L-au legat pe bătrânul cărunt de încheieturile mâinilor, iar după aceea i-au străpuns trupul cu ţepuşi de lemn.

La 5 ianuarie 1919 a mucenicit episcopul Permului şi Solikamskului, Teofan. L-au transportat pe râul îngheţat Kama, au deschis o copcă în gheaţă şi, după ce l-au torturat, l-au scufundat în râu.

La 25 ianuarie 1919 l-au executat, la Iurievsk, pe episcopul de Revelsl, Platon. Moaştele mucenicului aveau şapte răni făcute de ţepuşi de lemn şi patru găuri de gloanţe. Împreună cu el au mucenicit alţi douăzeci de credincioşi.

În acelaşi an l-au tras în ţeapă pe episcopul vicar de Novgorod, Isidor, la Samara.

În luna decembrie a anului 1919 la mănăstirea Sfântului Mitrofan l-au spânzurat de uşile împărăteşti pe episcopul Voronejului, Tihon.

În anul 1920 numărul noilor mucenici ajunsese la 10.000.

Ateii voiau cu orice chip să-i imite pe vechii prigonitori ai creştinilor, pentru a corecta “greşelile lui Nero, lui Dechie şi Diocleţian”, cum se lăudau. De aceea şi în cazul torturilor se inspirau din invenţiile vechilor prigonitori, precum arată întâmplările care urmează.

Pe profesorul Şcolii Teologice din Voronej torţionarii l-au “împărtăşit” cu cositor topit, iar în cap i-au bătut cuie de lemn...

Ieromonahilor Aristarh din Borski şi Rution le-au jupuit pielea capului...

Pe preotul Ignatie din Perm l-au arestat în ceasul Sfintei Liturghii, l-au scos afară din biserică, l-au legat de coada unui cal şi l-au târât pe drumurile oraşului...

Protopopului Nicolae Koniuhov din Ţerdinsk i-au vărsat apă pe el în gerul de afară, până ce mucenicul a devenit un sloi de gheaţă.

Pe protopopul Eugraf Plediov din Semireţie şi pe fiul său i-au ars de vii în cazanul cu aburi al unui vapor...”

Chemare la referendum

Iubiţi fii ortodocşi,

Cu multă durere asist, în ultima vreme, la ultimele pătimiri ale Creştinătăţii. Acest cip care vrea să substituie chipul lui Dumnezeu din om este un război la adresa Creştinătăţii şi a persoanei umane, în general. Războiul a început din plin şi ne-a găsit, se pare, nepregătiţi, încât deja am obosit şi suntem istoviţi de atâta confuzie şi polemică pe seama acestui subiect. Dar uităm un aspect, dragii mei. Oare Mântuitorul, când S-a rugat în grădina Ghetsimani să I se îndepărteze paharul pătimirilor, şi nu a fost ascultat, a pierdut? Oare care este biruinţa noastră? Oare nu crucea ne deschide porţile învierii? Am luptat deja până la sânge şi am simţit cuiele piroanelor încât să nu mai putem striga către Tatăl ceresc şi să renunţăm la luptă? Nu este uşor deloc, cum nici Însuşi Mântuitorului Iisus Hristos nu I-a fost. Dar ce a făcut Hristos în vremea pătimirii Sale pe cruce? A ridicat privirea către Tatăl ceresc şi a răbdat toate cu dragoste. De unde mai primea Mântuitorul putere să rabde pe cruce? Din inima iertătoare faţă de toţi cei ce L-au prigonit. Fără aceste două arme, nu putem rezista pe acest front, dragii mei: nădejdea, având ochii aţintiţi asupra Dumnezeului nostru şi dragostea faţă de toţi, şi faţă de cei ce ne prigonesc.

Inamicul a căutat prin mijloace diversioniste şi prin dezinformare să împingă la descurajare atât în forţele noastre, cât şi în viaţa politică şi cea religioasă. Bineînţeles că încrederea noastră nu vine de la nici un partid politic, ci numai de la Părintele luminilor, de unde vine toată înţelepciunea.

Reprezentanţii ţării noastre, care au căpătat voturile acestui popor prin cerşetorie şi de multe ori minciună, au trădat astăzi pe fraţii lor, dându-ne pe mâna vrăjmaşului, arma diavolului prin care se urmăreşte o înrobire atât a trupului cât şi a sufletului unei puteri străine, potrivnică Dumnezeului nostru.

Atât de mult ne iubesc conducătorii noştri, încât nu au binevoit să informeze câtuşi de puţin acest popor cu privire la introducerea cipurilor în actele noastre de identitate. Fraţi români, este totuşi identitatea noastră! Cui ne-o vindem? Ce încredere să mai avem în conducătorii noştri când ei, în timp ce noi luptam cu râvnă împotriva paşapoartelor cu cip, au votat „tacit” buletinele cu cip? Să vedem ce argumente ne vor mai oferi acum! Dacă paşaportul era un drept şi nu o obligaţie, oare buletinul tot un drept va fi? Vedeţi cât de mult ţin conducătorii noştri la părerea unui popor? Ce drepturi ne apără ei? Şi ce drepturi mai avem, de fapt?

Dacă e corect şi cinstit ceea ce se face, de ce nu se mediatizează, de ce nu se face cunoscut acestui popor? Aceste probleme capitale, de o importanţă covârşitoare, se dezbat, însă, la întuneric. Oare ce au de ascuns? Oare ce dictatură ni se mai pregăteşte de data aceasta? Port în trupul şi în sufletul meu urmele unei dictaturi comuniste, care s-a arătat ca o fiară spurcată ce nu suferea nici cuvântul Dumnezeu să îl audă. Dacă eram închişi pentru nesupunere faţă de partid, ce aveau cu credinţa noastră? Căci, să ştiţi: În închisori nimic nu-i deranja mai mult decât Dumnezeul nostru şi principalul motiv de tortură de fapt acesta era: „Mai crezi, măi, banditule, în Dumnezeu?”. Dar dacă lupta împotriva Dumnezeului nostru şi a libertăţii noastre era pe faţă, acum vin cu vicleşug, cu crucea şi icoana în mână şi cu diavolul în suflet, pentru că ei sunt vânduţi puterilor străine, banilor şi puterii de stăpânire. După ce că ne-au vândut ţara, acum să ne vândă şi identitatea noastră? Şi de ce să ne-o dăm de bună voie? Ce drepturi îşi arogă ei? Oare ce suflet au avut parlamentarii care au vândut identitatea acestui neam, pentru care şi-au vărsat sângele strămoşii noştri? De ce să o vindem de bună voie pe preţ de nimic, precum odinioară Iuda L-a vândut pe Hristos pe 30 de arginţi? Nu se ruşinează în faţa mormintelor sfinte, ale lui Ştefan cel Mare, Matei Basarab, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu şi toţi vajnicii noştri voievozi şi conducători?

Prin urmare, dintre posibilele alternative legale, îndemn poporul: Să cerem referendum! Este pământul ţării noastre, al strămoşilor noştri, care au luptat cu jertfă şi dăruire de sine ca să ne predea nouă acest testament al unei ţări creştine, libere. Avem dreptul să decidem asupra sorţii acestui pământ în care ne-am născut şi asupra acestui suflet, pe care ni l-a dat Dumnezeu şi nu omul. Aici, la mănăstirea noastră, s-au adunat în jur de patru sute de mii de semnături împotriva actelor biometrice. Oamenii vin disperaţi şi îmi cer sfatul. Să cerem de data aceasta referendum! Aşadar vom face tabele cu noi semnături, în care să cerem să ne împotrivim actelor electronice prin referendum! Să semnăm cu convingere sinceră, încercând să mai salvăm ceva din căderea în care ne aflăm. Anul acesta sunt alegeri şi campania electorală deja a început. Toate pregătirile pentru alegeri, toată maşinaţia aceasta în care se folosesc sume enorme de pe spinarea unui popor sărăcit şi minţit, nu este decât un alt scenariu pregătit după ani de cârdăşie murdară cu interese străine poporului nostru.

Cu toate că ne aflăm într-o situaţie anevoioasă, nimeni nu explică poporului - nici presa, nici televiziunea, nici predicile din faţa sfântului altar - adevărul care stă în spatele acestor lucruri. Toţi au ajuns la o tăcere asemenea unei trădări evidente, încât nu în zadar spune Psalmistul: „Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut, nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul.” (Psalmi 13:3) Împingerea acestui popor spre păgânism, spre necredinţă, şi în acelaşi timp spre pierderea identităţii lui şi înstrăinare de obiceiurile şi tradiţiile lui, cât şi înrobirea faţă de nişte concepţii străine care nu ne-au aparţinut niciodată nouă, românilor, şi nici ortodocşilor, va aduce numaidecât judecata aspră a lui Dumnezeu asupra noastră. Şi cu cât vom fi noi mai laşi, cu atât şi mustrarea va fi mai aspră.

Aşadar, fiecare creştin botezat în numele lui Iisus Hristos este dator să îşi apere credinţa cu preţul vieţii, fără să aştepte dispoziţii oficiale. Ci, temându-ne mai cu seamă de judecata lui Dumnezeu decât de a oamenilor, să facă fiecare după puterea sa tot ce îi stă în putinţă, să lupte împotriva instaurării acestui nou sistem de dictatură!

Am spus-o şi o repet: Atunci când nu va mai fi cine să apere credinţa predată de însuşi Sf. Apostol Andrei, acea credinţă e moartă, după cum moartă va fi şi soarta acelui popor. Noi am încercat, aşa nevrednici cum suntem, să păstrăm neştirbită predania Sf. Apostol Andrei, care a sfinţit cu picioarele sale pământul acestei ţări, propovăduind Evanghelia păcii. Noi altă predanie nu vom primi decât aceasta. Şi înger din cer de ar veni să ne spună că Sf. Andrei s-a înşelat când ne-a învăţat creştinismul, noi nu îl vom primi, ci ca un lepădat şi spurcat îl vom socoti. Nu osândim pe nimeni care trăieşte paşnic în credinţa lui, chiar dacă este potrivnică Evangheliei lui Hristos, ci numai pe aceia care încearcă cu neruşinare să ne schimbe nouă credinţa pecetluită cu Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dacă alţii s-au spălat pe mâini de sfânt Sângele Lui, noi binevoim mai degrabă să ne spălăm în Sângele Lui şi să ne îmbrăcăm în cămaşa Lui, în care ne-am şi botezat.

Fraţi români, nu sfâşiaţi cămaşa lui Hristos! Nu vă spălaţi de Sângele cu care El ne-a pecetluit şi ne-a făcut moşteni Împărăţiei Lui.

Ci mai degrabă să ne rugăm ca prin rănile Lui să se tămăduiască rănile noastre; prin sângele Lui să se curăţească sângele nostru; ca prin capul Lui cel aplecat pe Cruce, să se înalţe capetele noastre pălmuite de cei potrivnici; ca prin sfintele Sale mâine pironite de cei fărădelege să ne tragă şi pe noi din prăpastia pierzării, precum Însuşi a făgăduit. Aşadar nu prin forţele noastre stinse vom nădăjdui, ci în puterea Dumnezeului nostru, a Căruia este cinstea şi slava, în veci. Amin!

Arhim. Justin Pârvu, Mănăstirea Petru Vodă

1 aprilie, la prăznuirea Sf. Cuv. Maria Egipteanca

De pe site-ul Război întru cuvânt

Sf. Teofan : Tâlcuiri din Sfânta Scriptură

Joi(a cincia săptămână din Post)

“Înaintea căderii merge cugetarea la rele”(Pilde 15, 18). Asta înseamnă că dacă nu vei îngădui gânduri rele, nu ai a te teme de cădere. Şi cu toate acestea, ce lucru este mai nebăgat în seamă de oameni? Gândurile. Oamenii le îngăduie să flecărească cum şi cât vor şi nici nu se gândesc să le astâmpere, ori să le îndrepte spre îndeletniciri raţionale. Şi în învălmăşeală lăuntrică se furişeaza vrăjmaşul, strecoară în inimă răul, o amăgeşte şi o pleacă spre acest rău. Şi omul, fără să bage de seamă, se arată gata să facă răul. Nu îi rămâne decât fie să împlinească răul ascuns în inimă, fie să lupte. Nenorocirea noastră e că mai nimeni nu face alegerea aceasta din urmă, ci toţi urmează răului de parcă ar fi duşi legaţi.”