Mai mare este puterea de a-ţi vedea păcatele decât să înviezi morţii.

«  - De ce este importantă spovedania pentru  creştin ?

 - Prin spovedanie omul devine conştient de sine, ştie care îi sunt limitele şi calităţile. La spovedanie, spunea un Sfânt Părinte, omul se află faţă în faţă cu Mama noastră, a tuturor, cu Maica Domnului, şi îi spune ce a făcut bine, ce a făcut rău şi ea îl iartă sau îl ceartă părinteşte... ! Iar un părinte, dacă recunoşti tot, dacă spui tot, te iartă, te sprijină. Sufletul nespovedit miroase urât[...] Spun Sfinţii Părinţi că mai mare este puterea de a-ţi vedea păcatele decât să înviezi morţii. De unul ca acesta se înfricoşează demonii, că poţi avea toate virtuţile, dar dacă nu ai smerenie, nu-ţi sunt de folos. Noi dacă nu trăim în Duhul nu avem cum să ne vedem păcatele, nici cum să-l iubim pe aproapele ca să nu-l mai judecam. De aceea astăzi este foarte multă dezbinare, pentru că traim numai în poftele acestei lumi şi nici nu mai conştientizăm cât de departe suntem de Evanghelie. Pentru că daca am conştientiza cu adevărat, ne-ar durea sufletul mai mult pentru bârna noastră decât pentru paiul fratelui.

Dezbinarea, invidia, arată puţina dragoste către Dumnezeu, căci daca L-aş iubi pe Dumnezeu m-ar întrista aşa de tare păcatul meu, cât de mic ar fi, încât mintea mea nu mai poate fi aţintită către greşelile fratelui. Cel ce judecă pe aproapele nu se poate îndrepta pe sine, pentru ca el este concentrat asupra greşelilor celuilalt. Când începem să ne vedem mai mult păcatele noastre decât pe ale fratelui, atunci înseamnă că am mai sporit un pic. Cel care judecă este plin de îngâmfare, pentru că el crede că faptele lui bune le-a făcut prin puterile sale, iar nu prin harul lui Dumnezeu ; unul ca acesta  dispreţuieşte ajutorul lui Dumnezeu. Dumnezeu însuşi se luptă cu cel ce-l judecă pe fratele, dându-i har şi bucurii celui ce este judecat, chiar dacă nu ar avea vreo faptă vrednică de acesta. »

"De asta are creştinul proba postului, să înveţe să se înfrâneze,

să mute atenţia de la bunătăţile materiale pe bunătăţile spirituale.  

Să deschidă poarta cerului şi a sufletului cu cheia rugăciunii."

«  - Cât de important este postul pentru evoluţia creştinului ?

 - Sfântul Vasile cel Mare zice : « Postul este cel mai bun străjer al sufletului, cel mai sigur tovarăş al  corpului, arma vitejilor, întărirea atleţilor. El alungă spiritele, îndeamnă la pietate, face a iubi înfrânarea, inspiră modestie, dă curaj în război  şi te învaţă a iubi pacea. Postul dă aripi rugăciunii pentru a se înălţa  şi a pătrunde în ceruri. Postul este sprijinul caselor, parintele sănătăţii, povăţuitorul tinerimii, podoaba bătrânilor, plăcutul tovarăş al călătorilor, amicul sigur al soţilor ». Dacă le ai pe toate acestea prin post ce-ţi mai trebuie altceva ? Dacă renunţi la post e ca şi cum te-ai dezarma singur. Dacă un tânăr învaţă de la  părinte să se abţină azi de la carne şi de la mâncăruri de dulce, mâine va învăţa sa se abţină de la droguri, de la tutun, de la alcool. Lecţia abţinerilor, a interdicţiilor care  salvează trupul şi sufletul la un moment dat, ajută pe om să treacă peste multe ispite, peste multe necazuri. Spui azi :  Ei, copilul e şcolar, nu-l postesc, ca să poată învăţa carte ! E o greşeală, carte înveţi şi dacă mănânci  fructe, legume, pâine...Ba mintea e mai  liberă, trupul e mai liber, poate să facă un efort mai mare.[...]

De asta are creştinul proba postului, să înveţe să se înfrâneze, să mute atenţia de la bunătăţile materiale pe bunătăţile spirituale. Să deschidă poarta cerului şi a sufletului cu cheia rugăciunii. Că zicea şi un Sfânt Părinte că acel care se domină pe sine îi domină şi pe ceilalţi şi o face cu înţelepciunea duhului şi a minţii. Omul  se priveşte superficial pe sine, e gata întotdeauna să cedeze primului impuls în tot ce face, fără să se sfătuiască cu îngerul său , fără să se raporteze la harul cu care a fost îndumnezeit. Oamenii care nu au încredere în ei înşişi pierd uşor şi încrederea în Dumnezeu... Iar relaţia cu Dumnezeu se stabileşte printr-o temeinică cunoaştere a sinelui, printr-o relaţie de iubire cu aproapele. Numai iubindu-l  pe aproapele îl poţi cunoaşte. Că niumeni nu se deschide spre cel de alături dacă nu simte că este iubit. Aşa şi Dumnezeu, numai dacă Îl iubeşti poţi să Îl cunoşti, se lasă văzut...

Spune, de altfel, şi Sfântul Maxim Mărturisitorul :

« Iubirea de Dumnezeu este tendinţa virtuoasă a sufletului, iar cel ce o are nu doreşte nimic din lucrurile create, mai presus de iubirea lui Dumnezeu. Cu toate acestea, este cu neputinţă să păstrezi o astfel de iubire dacă simţi cea mai mică  aplecare spre lucrurile lumeşti. Cel ce Îl iubeşte pe Dumnezeu duce o viaţă îngerească pe pământ. El posteşte, veghează, se roagă şi are tot gândul bun pentru semenul său. »

Adrian Alui Gheorghe - « Cu părintele Iustin Pârvu despre moarte, jertfă şi iubire »

La începutul Sfântului şi Marelui Post, iertaţi-mă, fraţilor şi surorilor ! Să vă însoţească îngerii Domnului pe calea binecuvântată a apropierii de Domnul, a morţii şi învierii mântuitoare cu Hristos !

Iertaţi-mă că nu găsesc nimic bun sau folositor să spun de la mine acum, ca şi altădată.  Şi nici nu este nevoie. Cei care, cu bunăvoinţă, citesc uneori aceste pagini sunt mai bine orientaţi în viaţa duhovnicească şi ştiu cu mult mai multe decât află din puţinele mele daruri, luate de la Părinţi, pentru fraţi,  mai ales ca să îndemne la citirea integrală a cărţilor înde sine şi la meditarea lăuntrică a celor citite.

Mă bucur că Domnul ne-a îngăduit tuturor să ajungem zilele Postului de acum şi  cu toată seriozitatea mă gândesc la cuvintele Sfântului Teofan Zăvorâtul: ne mai putem, oare îngădui să amânăm lucrarea mântuirii ? Mai apucăm, oare, alt Post şi mai primim o altă şansă de a ne îndrepta viaţa slăbănogită de păcat ? Vom mai avea încă răgaz să aducem roade de pocăinţă, dacă risipim şi acest timp al mântuirii ?

Deci, să îndreptăm acum, prin mila şi ajutorul lui Dumnezeu, tot ceea ce este strâmb,  şi urât, şi potrivnic voii Lui sfinte în viaţa noastră, că nu suntem noi stăpâni pe clipa ce ni s-a dat şi nici nu avem certitudinea că vom mai primi în dar de la Stăpânul şi clipa următoare, nicidecum vreme nouă de pocăinţă, când de atâtea ori am irosit-o !

Icoana :http://www.razbointrucuvant.ro/2008/04/

Mitropolitul Antonie: "ştiind...că putem în orice moment să murim... mărturisirea ne-ar fi necruţător de sinceră şi adevărată!

Despre mărturisire

1.

Adesea sunt întrebat : 

cum să te mărturiseşti ?

Răspunsul la aceasta, pe cât se poate de direct şi hotărât, este : 

mărturiseşte-te ca şi cum  acest ceas ar fi cel din urmă, ca şi cum ar  fi ultima oară aici pe pământ când  poţi aduce  pocăinţă pentru toată viaţa ta, înainte de a păşi în veşnicie şi a sta înintea judecăţii lui Dumnezeu, ca şi cum ar fi ultima clipă când poţi să arunci din spate povara unei vieţi trăite în păcat şi nedreptate, pentru a intra liber în Împărăţia lui Dumnezeu.

Dacă am gândi aşa despre mărturisire, înainte de a ne înfăţişa la ea, ştiind – nu doar imaginându-ne, ci ştiind cu tărie – că putem în orice moment să murim, atunci nu ne-am mai pune atâtea întrebări deşarte; mărturisirea ne-ar fi necruţător de sinceră şi adevărată; ar fi directă; nu ne-am strădui să ocolim cuvintele ce ne umilesc, ne înjosesc; le-am pronunţa cu toată duritatea adevărului. Nu ne-am gândi la ceea ce trebuie să spunem sau să nu spunem; am spune tot ce, în conştiinţa noastră apare ca nedreptate, ca păcat:  tot ceea ce face nevrednici  de demnitatea noastră umană, de numele  de creştin. Nu am avea nici sentimentul că ar trebui să ne protejăm evitând unele cuvinte dure, necruţătoare; nu ne-am mai întreba dacă trebuie să spunem una sau alta, pentru am şti cu ce poţi intra în veşnicie şi cu ce nu poţi...

Iată cum trebuie să ne mărturisim; este simplu, cumplit de simplu; însă nu o facem, pentru că ne este teamă de această simplă, necruţătoare sinceritate faţă de Dumnezeu şi de faţă de oameni. 

***

Atunci, aproape două mii de ani în urmă, El a venit pe pământ, a trăit printre noi, a fost unul dintre noi ; Mântuitorul, El a venit să ne caute, să ne dea speranţă, să ne încredinţeze de dragostea lui Dumnezeu, să ne încredinţeze că totul este posibil, numai să credem în El şi în noi înşine...

Acum va veni timpul când El va sta iarăşi în faţa noastră – sau în ceasul nostru din urmă, sau în ceasul judecăţii din urmă. Şi atunci se va înfăţisa răstignit, cu mâinile şi picioarele pironite în cuie, cu fruntea rănită de spini, iar noi vom privi la El şi vom vedea că e răstignit deoarece noi am păcătuit ; El a murit deoarece noi am meritat condamnare la moarte, pentru că noi am fost vrednici de osândă veşnică din partea lui Dumnezeu.

El a venit la noi, a fost unul dintere noi a trăit şi a murit pentru noi. Ce vom putea spune atunci ? Judecata nu va consta în faptul că El ne va judeca ; judecata va fi să-L vedem pe Cel pe Care noi L-am ucis prin păcatul nostru şi Care stă acum în faţa noastră cu toată dragostea Sa. Iată, pentru a preveni această groază trebuie să stăm  la fiecare mărturisire ca şi cum am fi în cel din urmă ceas, ultima clipă de nădejde înainte de a vedea aceasta.

Mitropolitul Antonie, “Despre credinţă şi îndoială”, Editura Cathisma, Bucureşti, 2009

Grija de multe(Descurajarea)

„Atâta timp cât ne împotrivim cu îndrăzneală, nicicum nu vom pieri.

Pentru că Dumnezeu în chip nevăzut Se află lângă noi şi ne ajută tainic.

 Dacă pierim cu duhul, noi singuri

deschidem porţile sufletelor noastre vrăjmaşului.

Grija de multe este predare de bună voie.”

În al doilea rând, Sfântul Efrem ne previne asupra duhului grijii de multe. Ce este grija de multe? Sfântul Nil  Sinaitul răspunde:

„Grija de multe este o istovire a sufletului”.

Ea este o stare de plictiseală, tristeţe, apăsare duhovnicească, o împuţinare a inimii însoţită uneori de o mare scârbă. Grija de multe este înainte mergătoare a deznădejdii. Aşa cum zilele de toamnă  întunecate şi ceţoase sunt  prevestitoare ale iernii, tot astfel grija de multe cea de nebiruit , dacă prinde putere, conduce către deznădejdea cea ucigătoare. Orice stare întunecată este primejdioasă pentru suflet. În întuneric şi în ceaţă, lupul se apropie cel mai  uşor de stână. În mijlocul grijii de multe , vrăjmaşul mântuirii noastre năvăleşte cu foarte mare izbândă. „Sufletul care este descurajat(de grija de multe) – continuă Sfântul Nil Sinaitul – nu va  sta cu bărbăţie împotriva ispitei.”  De aceea Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc mereu să ne păzim în chip deosebit şi cu multă stăruinţă  de duhul grijii de multe. Ei ne însufleţesc cu încredinţarea că Dumnezeul nostru este bun, iubitor de oameni şi Atotputernic, fiind întotdeauna pregătit să ne ajute în lupta noastră împotriva  năvălirilor celui rău.

După Sfântul Ioan Gură de Aur, „grija de multe exagerată este mai vătămătoare decât orice acţiune demonică, pentru că şi demonul, atunci când stăpâneşte pe cineva, îl stăpâneşte prin grija de multe. Dacă nimiceşti grija de multe, nici demonul nu va putea să-ţi pricinuiască ceva vătămător.”

Noi avem marea datorie de a ne păzi de vrăjmaşul demon. Diavolii ne asaltează din toate părţile: dintr-o parte năvălesc cu ispitele trupeşti, din cealaltă cu lăcomia şi îmbuibarea pântecelui. Din al treilea loc cu  slava deşartă şi ura, din al cincilea cu nehotărârea şi răcirea cea întru credinţă, din al şaselea cu diferite neplăceri din partea oamenilor celor răi şi  altele asemenea. Din toate părţile ne pândesc diavolii –aceşti vrăjmaşi ai sufletului nostru. Noi trebuie să ne îmbărbătăm, dacă dorim să ne luptăm cu izbândă. Dacă vom cădea în descurajare, suntem pierduţi!

Un oraş poate să reziste şi unui asalt de lungă durată. Însă dacă se răceşte în el duhul de luptă, va fi sortit pieirii. Dacă rabdă cu bărbăţie muncile asaltului şi se împotriveşte cu eroism, el poate să se aştepte la ajutorul cel din afară, prin care îi va pune pe fugă pe vrăjmaşi. Însă dacă se descurajează, dacă se predă în mâinile vrăjmaşilor, devine el însuşi pricină de a fi jefuit şi ruinat.

Tot astfel este şi viaţa duhovnicească. Atâta timp cât ne împotrivim cu îndrăzneală, nicicum nu vom pieri. Pentru că Dumnezeu în chip nevăzut Se află lângă noi şi ne ajută tainic. Dacă pierim cu duhul, noi singuri deschidem porţile sufletelor noastre vrăjmaşului. Grija de multe este predare de bună voie.

 Nimeni dintre aceia care au stat fără preget de strajă şi au apărat cetatea sufletului lor de vrăjmaşii demoni nu a căzut sub stăpânirea lor. Un oraş chiar de se împotriveşte, poate să nu primească ajutor din afară, dacă Dumnezeu a hotărât să-l pedepsească pentru mulţimea nelegiuirilor lui. Însă sufletul, oricât de păcătos ar fi, fără tăgadă va primi ajutor; ajunge numai să nu se descurajeze(să cadă în grija de multe) şi cu bărbăţie să se lupte cu vrăjmaşii săi. Dacă el doreşte din toata inima să se izbăvească de demoni, Dumnezeu va înfăptui aceasta. Căci El nu doreşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă nelegiuitul de la calea lui cea rea şi să fie viu(vezi Iezechiel 33, 11). Întreaga taină a mântuirii  constă în dorinţa noastră puternică şi în hotărârea fermă de a ne mântui. Din partea lui Dumnezeu totul este înfăptuit şi ceea ce este necesar  pentru mântuirea noastră se va face. Chestiunea constă  doar într-un singur fapt: dacă noi săvârşim cele necesare mântuirii noastre. Căci Dumnezeu mântuieşte pe aceia care însetează după mântuire şi care se nevoiesc să o capete.

În Psaltire, chiar Duhul Sfânt a mărturisit cu tărie  şi cu limpezime aceasta. Acolo citim:

Aproape este Domnul de toţi cei ce-L cheamă pe El, de toţi cei ce-L cheamă pe El întru adevăr, voia celor ce se tem de El o va face şi rugăciunea lor o va auzi şi îi va mântui pe dânşii(Psalmul 144, 18-19).

 Dacă iubeşti pe Domnul şi cu rugăciune fierbinte ziua şi noaptea strigi către El, poate El să nu te izbăvească de asalturile diavolului(vezi I Ioan 3, 8), Dumnezeu a trimis pe Unul -Născut Fiul  Său, Care din  dragoste pentru mântuirea noastră a murit pe Cruce! Cum este cu putinţă ca să-ţi refuze ajutorul, când El însuşi jinduieşte să ţi-l dea  şi aşteaptă numai să strigi din toată inima către El?  Pentru cei ce  nădăjduiesc cu adevărat în Domnul sunt potrivite  cuvintele Psalmistului: Ridicat-am ochii mei la munţi de unde va veni ajutorul meu. Ajutorul meu de la Domnul, Cel Ce a făcut cerul şi pământul. Nu va lăsa să se clatine piciorul tău, nici nu va dormita Cel Ce te păzeşte... Domnul te va păzi  pe tine de tot răul; păzi-va sufletul tău. Domnul va păzi intrarea ta şi ieşirea ta de acum şi până în veac(Psalmul 120).

...”atâta timp cât ne împotrivim , noi vom fi nebiruiţi. Putem fi răniţi,

căci aceasta este greu de evitat de orice luptător.

 Se poate chiar pentru puţină vreme chiar să cădem.

Însă, dacă ne ridicăm, Dumnezeu nu va socoti căderea

noastră ca un păcat de neiertat.”

 Despre mulţi plăcuţi ai lui Dumnezeu se cunoaşte că, la cruntele năvăliri ale demonilor, când lor li se părea că Dumnezeu îi părăsise, tocmai atunci – în momentul cel mai critic – El intervenea în mod direct şi li se descoperea că în toată vremea luptei lor pline de bărbăţie  a fost neîncetat lângă ei, bucurându-Se de împotrivirea lor şi ajutându-i  în chip nevăzut. El ne ajută şi nouă când ne împotrivim demonilor şi numai atunci Se retrage de la noi, când începem singuri să facem în conştiinţa noastră compromisuri  ticăloase cu vrăjmaşii demoni, în ciuda sincerelor noastre relaţii cu Dumnezeu. Iar dacă Dumnezeu nu se amestecă în lupta noastră mai vădit, aceasta se întâmplă ca să vadă El  cât suntem noi de tari în bine şi până unde Îi suntem Lui credincioşi, până unde ne vom păzi cu sinceritate sufletele de demoni şi dacă nu cumva ne aliem tainic cu aceştia.

Fiecare dintre noi trebuie să ia aminte: demonii nu au putere să ne biruiască decât dacă noi singuri ne predăm lor. Ei pot doar să ne ispitească şi nimic mai mult! Şi chiar şi atunci când ne ispitesc ne sunt folositori, deoarece devin pricină a slăvitei noastre încununări dacă ne împotrivim lor până la capăt. Căci atâta timp cât ne împotrivim , noi vom fi nebiruiţi. Putem fi răniţi, căci aceasta este greu de evitat de orice luptător. Se poate chiar pentru puţină vreme chiar să cădem. Însă, dacă ne ridicăm, Dumnezeu nu va socoti căderea noastră ca un păcat de neiertat. Asemenea sunt „căderile” celui drept, despre care s-a spus: Căci dacă cel drept cade de şapte ori şi tot se scoală...(Pilde 24, 16). Dacă însă cădem în îngrijorarea de multe, dacă ne pierdem bărbăţia, această stare va deveni foarte primejdioasă. Demonii tocmai o astfel de atitudine aşteaptă – să arătam slăbiciune şi sa pierim cu sufletul – ca să ne lovească. Ei devin puternici prin slăbiciunea noastră.

Veţi spune însă: „Ce om nu este slab? Cum poate  el să se lupte cu demonii cei puternici?” – Da, vom recunoaşte cu toţii că suntem slabi, şi încă foarte slabi, Însă puterea noastră este Hristos!... Căci câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat(Galateni 3, 27). Iar a te îmbrăca în Hristos înseamnă să primeşti armura lui Hristos şi, prin urmare,  să dobândeşti puteri.  Asaltat de demoni, un astfel de om  nu va fi rănit. Căci demonii ies la luptă împotriva  omului şi văd înaintea lor pe neaşteptate pe Hristos şi armele Lui, dintre care cele mai puternice sunt credinţa şi smerenia. Ei năvălesc cu neruşinare, însă nu pot să facă nimic împotriva sufletului smerit care crede în Dumnezeu. Unor astfel de suflete Însuşi Sfântul Duh le ajută, cum este scris: ...Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre(Romani 8, 26) Astfel că nu noi ne luptăm  şi biruim pe demon, ci Însuşi Dumnezeu-Tatăl întu noi, Însuşi Hristos, în Care ne-am îmbrăcat prin harul Botezului, Însuşi Duhul Sfânt, Care ne face de neînfrânt! Toate le pot întru Hristos, Cel Care mă întăreşte(Filipeni 4, 13)

Arhimandritul Serafim Alexiev - Izbăvirea de păcate – Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Editura Sophia, Bucureşti, 2008.

"...ceea ce a fost cu neputinţă alchimiştilor întotdeauna a fost şi este cu putinţă chiar şi pentru cei mai simpli creştini ortodocşi "(IV)

„Suflete al meu, suflete al meu, scoală-te! Pentru ce dormi?

Sfârşitul se apropie!...”

„...râvna creştinilor de a duce o viaţă plăcută lui Dumnezeu  este atât de  scăzută, că arareori cineva îşi mai mobilizează sufletul  spre o nevoinţă activă, spre a săvârşi fapte bune, spre a arăta dragoste jertfelnică şi rareori  cineva se mai hotărăşte pe deplin  a urî  bunurile pământeşti, liniştea lui vremelnică şi plăcerile lui egoiste, ca să se dedea la o nemiloasă  luptă  cu propriile patimi şi să înceapă în chip hotărât dezrădăcinarea lor. Această sfântă luptă cu sine însuşi, atât de caracteristică primilor creştini, a devenit străină moştenitorilor lor nevrednici din zilele noastre.”

Există oameni  trândavi atât cu trupul, cât şi cu duhul. Ei sunt vrednici de mare plângere. Mai există şi oameni care cu trupul se ostenesc foarte mult, iar cu duhul nicidecum. Ei dobândesc  bunuri numai în această viaţă, neglijându-şi pe deplin sufletul. Nici unul dintre aceştia nu este necredincios. Dimpotrivă, recunosc că există Dumnezeu, însă El le este străin în fiecare ceas. În loc să aibă în permanenţă pe Dumnezeu în minţile lor, ei trăiesc neîncetat în forfota pământească. Diavolul a lăsat o perdea peste  ochii lor cei duhovniceşti, ca să nu vadă ce-i aşteaptă după moarte. El îi stăpâneşte prin problemele de zi cu zi şi prin necontenite griji. Acesta i-a îmbătat cu opiumul zăpăcelii pământeşti, ca să nu ia seama la pieirea lor. Şi, iată, aceşti oameni toată ziua o închină istovitoarelor forfoteli pământeşti, iar seara, frânţi de oboseală, fie ascultă la radio, fie privesc la televizor până târziu, astfel că nu le mai rămâne vreme pentru  vreo rugăciune.  În cel mai fericit caz ei se închină numai şi se culcă. Aceasta se numeşte lene duhovnicească. O, opreşte-te, frate, opreşte-te, soro, pentru zece minute înaintea icoanelor  din casă, mulţumeşte Domnului pentru ziua care a trecut, cere ocrotire pentru timpul nopţii şi binecuvântare şi milă pentru  ziua ce va urma! Cât de mult îţi dăruie Domnul! Afieroseşte-I şi tu  Lui măcar câteva minute pe zi! Aceasta este  pentru tine extrem de  important! Dându-I Lui  fie şi câteva minute din viaţa ta, în realitate tu nu Lui, ci ţie îţi foloseşti! Acesta este cel mai minunat lucru în credinţa noastră: că atunci când Domnul îţi dă, şi atunci când tu Îi dai, tot tu te îmbogăţeşti!.

Să nu petrecem în lenevire duhovnicească şi în zadarnică visare viaţa noastră! Viaţa pământească este o mare comoară, un preţios capital, cu care putem să cumpărăm fericirea cea veşnică. Închipuiţi-vă că am fi foarte, foarte tineri şi că Dumnezeu ne-a hărăzit să trăim, de pildă, mai bine de o sută de ani! Închipuiţi-vă, de asemenea, că El ne-ar conduce într-o grădină minunată, în care există îngropate multe comori, spunându-ne că doar un singur ceas ne este îngăduit să  petrecem în această grădină, ca să adunăm pe parcursul acestui singur ceas oricâtă bogăţie şi mijloace de trai dorim pentru suta de ani de viaţă ce ne stă înainte. Dacă noi am avea fericirea să fim găzduiţi într-o asemenea grădină minunată doar pentru un ceas, ce am face?  Ne-am culca şi am dormi oare sub un pom? Ne-am plimba oare fără de grijă pe  aleile acesteia? Am pierde vremea fără a face nimic, privind la frumuseţile ei?  Am visa la lucruri nemaipomenite? Nu am lua, dimpotrivă, târnăcopul şi ne-am apuca de lucru cu înfiorare, spre a căuta comorile îngropate, şi nu am folosi oare cu cât mai multă înţelepciune fiecare minut, ştiind că peste un ceas vom fi rechemaţi  din grădină şi că fiecare va ieşi  din ea cu cele pe care a reuşit să le adune vreme de un ceas?

Viaţa noastră pământească este acea grădină. Noi suntem îngăduiţi în ea doar pentru o anume vreme. Ceea ce reuşim să adunăm în această vreme în grădina vieţii, cu acelea va trebui să trăim în veşnicie. Cât de rău acţionează duhovniceşte cei leneşi! Ei se dedau, împotriva propriilor interese, la somn duhovnicesc, la visare păcătoasă, la trândăvie nesocotită. Şi în fiecare moment pot să fie chemaţi din această viaţă. Cu ce se vor arăta ei atunci înaintea lui Dumnezeu?

Cântările şi rugăciunile din Postul Mare ne îndeamnă să ne pocăim de nepăsarea noastră de până atunci: „Suflete al meu, suflete al meu, scoală-te! Pentru ce dormi? Sfârşitul se apropie!...”

Aceste cântări ne cheamă să o rupem cu orice păcat săvârşit până în acel  moment şi să ne îmbogăţim cu comoara virtuţilor. Însă cum să ne îmbogăţim în virtuţi? Două sunt modurile în acest caz: ori să ne nevoim de bunăvoie şi să ne silim pe noi înşine să înfăptuim binele, ori să răbdăm  răul care, fără de voia noastră, ni se întâmplă în vremea ispitei, pentru a-l preface în virtute.

Despre primul caz, pe care-l vom numi activ, nu găsim necesar să vorbim mai cu amănuntul aici, căci tocmai acesta va fi motivul nostru principal în examinarea virtuţilor. Cu cea mai mare părere de rău constatăm că râvna creştinilor de a duce o viaţă plăcută lui Dumnezeu  este atât de  scăzută, că arareori cineva îşi mai mobilizează sufletul  spre o nevoinţă activă, spre a săvârşi fapte bune, spre a arăta dragoste jertfelnică şi rareori  cineva se mai hotărăşte pe deplin  a urî  bunurile pământeşti, liniştea lui vremelnică şi plăcerile lui egoiste, ca să se dedea la o nemiloasă  luptă  cu propriile patimi şi să înceapă în chip hotărât dezrădăcinarea lor. Această sfântă luptă cu sine însuşi, atât de caracteristică primilor creştini, a devenit străină moştenitorilor lor nevrednici din zilele noastre.

Dacă nu suntem însă în stare să ne mântuim în primul chip, să alegem pe cel de-al doilea, pasiv, care constă în faptul de a ne smeri şi de a răbda necazurile care ne cuprind în ciuda voii noastre.

 Alchimiştii din Evul Mediu aveau un vis – să afle „piatra filozofală”, cu ajutorul căreia, prin atingerea de metalele nepreţioase , să le prefacă în aur. Dar în zadar şi-au bătut ei capul – „piatra filozofală” a rămas un vis neîmplinit. Însă ceea ce a fost cu neputinţă alchimiştilor întotdeauna a fost şi este cu putinţă chiar şi pentru cei mai simpli creştini ortodocşi care năzuiesc spre Dumnezeu; care  cu sinceritate  însetează după mântuire. Ei au prefăcut şi prefac totul în aur prin „piatra filozofală dată nouă de Hristos. Această „piatră filozofală” se numeşte smerenie şi răbdare.

Ce înseamnă cuvintele Mântuitorului: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor!”(Matei 5, 3)? Ele  se tâlcuiesc: fericiţi sunt aceia care pe toate în viaţă le primesc  cu smerenie: şi bucuriile, şi necazurile, şi izbânzile, şi neizbânzile; şi cele plăcute, şi  ofensele; şi dragostea, şi ura; şi cele bune, şi răutăţile! Prin smerenia lor, ei se îmbogăţesc şi dobândesc Împărăţia cea veşnică a bucuriei.

Ce înseamnă şi celelalte cuvinte ale lui Hristos: Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre(Luca 21, 19)? Ele se tâlcuiesc astfel: creştini, voi puteţi să dobândiţi „piatra filozofală”, cu ajutorul căreia metalele cele nepreţioase, care sunt păcatele străine: răutatea, mânia, necazurile, pagubele, nedreptăţile şi alte asemenea se prefac în aur curat, şi anume în virtuţi  duhovniceşti, cum sunt: iertarea ofenselor, nerăzbunarea, biruirea răului prin bine, blândeţea, suportarea blândă a diferitelor observaţii, nedreptăţi şi întristări pentru Dumnezeu.

 Smerenia şi răbdarea  prefac cu adevărat totul în aur duhovnicesc. Dacă ai fost necăjit, rabdă – şi vei preface ofensa în aur! Dacă ai fost păgubit, suportă – şi vei preface paguba în aur! Dacă ai fost ispitit cu ceva, biruie ispita prin rugăciune – şi vei preface ispita în aur! Dacă eşti cuprins de boală, supune-te  Proniei dumnezeieşti, suportă greutatea bolii fără cârtire – şi vei preface durerea în aur! Aceasta este iubirea  de osteneală duhovnicească.

Iată, astfel trebuie să ne ostenim întotdeauna în grădina vieţii duhovniceşti şi mai cu seamă în Postul Mare! Atunci vom ieşi  din această viaţă cu bogate izbânzi duhovniceşti. Cine este certat cu cineva şi nu vrea să-l ierte, acela este leneş. El nu vrea să prefacă jignirile în aur. Cine este în stare să postească şi nu doreşte este leneş duhovniceşte. Acela nu doreşte să prefacă ispitirea mâncării de dulce în aur. Cel ce este păgubit material şi nu doreşte să suporte  aceasta cu blândeţe, acela este plin de lenevire duhovnicească. El nu doreşte să prefacă paguba în aur.

Orice ispită, orice tentaţie cât de mică poate fi prefăcută în aur duhovnicesc curat, pe calea smereniei, înfrânării şi răbdării. Sfinţii au dovedit aceasta de mii de ori. E nevoie doar de iubire de osteneală duhovnicească. Sufletul celui iubitor de osteneală luminează asemenea securii ce străluceşte când este pusă la lucru. Lenevirea este rugina duhului. Mai bine este să te toceşti decât să rugineşti. Căci daca te toceşti poţi să te ascuţi din nou. Însă dacă rugineşti,  pe de-a-ntregul vei pieri. Rugina înseamnă moarte.

Doamne, duhul trândăviei nu mi-l da mie!...

Arhimandritul Serafim Alexiev - Izbăvirea de păcate – Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Editura Sophia, Bucureşti, 2008.

Mintea celui trândav este atelier al diavolilor...”(III)

„Celor care nu se ostenesc şi-şi petrec  viaţa lor în lenevie, trândăvia lor le naşte gânduri rele, iar gândurile rele duc către fapte rele."

Trândăvia(Capitolul 3)

Pe primul loc între păcate, Sfântul Efrem aşează trândăvia. Oricine ştie ce este trândăvia – starea de zădărnicie. Când duhul zădărniciei – starea sufletească de lenevire şi de trândăvie – cuprinde sufletul, diavolul se foloseşte de această lipsă de ocupaţie cu lucruri folositoare a omului ca să-i îndrepte gândurile către rău. Nu în zadar în popor se spune că lenea este maica tuturor păcatelor. Cel ce nu are nimic de lucru începe să săvârşească ceea ce nu  trebuie. Că multă răutate a învăţat(pe am) lenevirea(Isus Sirah 33, 32) – citim în Sfânta Scriptură.

Trândăvia se manifestă  atât trupeşte, cât şi duhovniceşte. Trândăvia trupească se manifestă prin a irosi această vreme de aur fără a face nimic, în plăceri deşarte, în băutură, jucând table ori cărţi, ori în nesăvârşirea unei munci folositoare; iar trândăvia duhovnicească constă în faptul de a pierde vremea noastră de pocăinţă cu săvârşirea diferitelor păcate. Dacă lenea trupească ne îndepărtează de unirea cu lucrurile bogăţiei materiale, lenea duhovnicească conduce de-a dreptul către îmbogăţirea în vicii.

Trândăviei i-au fost adresate asprele cuvinte ale  Sfântului Apostol Pavel: Dacă cineva nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce!(II Tesaloniceni 3, 10). Leacul împotriva trândăviei este munca. Osteneala trupească este folositoare existenţei noastre fizice, iar osteneala duhovnicească este  de neapărată importanţă duhovnicească după dreptar şi pentru veşnica noastră mântuire.

 Postul cel Mare este o perioadă deosebit de prielnică pentru lupta cu lenevirea. Aceasta este perioada vlăguirii păcatului în trup şi a silirii de sine spre a pune bun început duhovnicesc. Nicicând omul nu poate să se zidească cu atâta binecuvântare ca în perioada Postului Mare. Cântările de umilinţă din biserici deşteaptă sufletul din somnul păcatelor, îndemnându-l către pocăinţă, aducându-i aminte de înfricoşătoarele  pedepse pentru păcate, aprinzând în el dorinţa de a se îndrepta; îl însufleţesc către înălţimi şi-l avântă către o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu. Într-un cuvânt, rugăciunile bisericeşti din Postul Mare îl predispun pe om  către nevoinţa duhovnicească. Şi, chiar numai pe aceasta dacă o dobândim, este deja un mare câştig pe drumul îndreptării de sine. Numai osteneala duhovnicească ne poate îmbogăţi cu nepreţuitele comori ale virtuţilor. Într-adevăr, fără ajutorul harului dumnezeiesc nu se poate obţine nimic bun, dar nici fără contribuţia noastră Dumnezeu nu poate să ne „bage pe gât” ceva bun. Dacă asemănăm harul lui Dumnezeu cu  ploaia, fără de care sămânţa de grâu nu ar putea nici să încolţească, nici să răsară şi nici să dea rod, atunci trebuie să asemănăm munca omenească cu ogorul de arat şi de semănat, fără de care nu este cu putinţă să nădăjduim într-o bună recoltă.

Ştiind că osteneala duhovnicească ne îmbogăţeşte în virtuţi şi ne apropie de Dumnezeu, diavolul ne insuflă lenea – ce pare la prima vedere un lucru foarte nevinovat şi nevătămător. Şezi, căci nimic rău nu faci! Ce păcat este în asta? Nu este oare aceasta, în orice caz, mult mai bine decât a săvârşi nelegiuiri?  Astfel gândesc mulţi oameni, însă ei  nu au dreptate. Nesăvârşind nimic, tu deja săvârşeşti păcatul, pentru că încalci porunca cea dintâi a lui Dumnezeu – porunca de a munci – dată lui Adam în Rai chiar mai înainte de a porunca de a se păzi să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului. În Biblie citim că Dumnezeu a poruncit lui Adam, îndată după crearea lui, să se ostenească, lucrând şi păzind grădina Edenului( vezi Facerea 2, 15[„Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească.”])

Celor care nu se ostenesc şi-şi petrec  viaţa lor în lenevie, trândăvia lor le naşte gânduri rele, iar gândurile rele duc către fapte rele. Mintea celui trândav este atelier al diavolilor, în care se făuresc planurile viitoarelor căderi ale celui leneş  şi în care omul singur îşi împleteşte laţurile viciilor  cu care, mai devreme sau mai târziu se va înfăşura. Nu întâmplător lenea este enumerată printre  cele şapte păcate de moarte. De la nevoitorii egipteni de demult ne-a rămas  o înţeleaptă apoftegmă:

„Monahul care lucrează este ispitit de un singur demon, iar cel care pierde vremea în zadar este înconjurat de o mulţime fără de număr de demoni”.

Nu din nelucrare oare mulţi oameni cad în grele păcate înaintea lui Dumnezeu? Începând cu grăirea în deşert, rod al cugetării deşarte, ei se dedau vorbăriei fără rost, la privirea curioasă către păcate străine, şi astfel  îşi neglijează propriul suflet. Cineva poate să întrebe: „Dar ce să fac, când am terminat lucrul şi mă odihnesc? În timpul odihnei vorbesc cu colegii. Oare aceasta este păcat?”  Nu, nu este păcat dacă vorbiţi despre lucruri nevinovate, şi cu atât mai mult dacă vorbiţi lucruri de folos. Însă oare acestea sunt convorbirile voastre? Este posibil să începeţi cu teme lipsite de păcat, dar din cuvânt în cuvânt ajungeţi la  convorbiri necuviincioase. Fiecare urmăreşte să iasă în evidenţă cu vreo glumă. După glumă se trece la povestiri lipsite de curăţie. De acolo se sare la subiecte primejdioase curăţiei. După aceea, încep îndată bârfirile despre cineva care nu este prezent şi se ajunge, de la cele mai nevinovate discuţii, la cele mai grele păcate.

Dar cum să ne ferim de toate acestea? Trăim în mijlocul oamenilor – nu putem să nu vorbim cu ei, nici să nu împărtăşim gânduri şi impresii! Gânduri şi impresii pot fi împărtăşite, însă numai în sens ziditor. Nestăpânindu-se omul de la asemenea împărtăşiri „fără vătămare”, poate să meargă în iad.  Şi de acolo nu vor putea să-l izbăvească prietenii lui, din pricina cărora el a păcătuit când a glumit şi când a osândit. Aşa că este mai bine ca în timpul odihnei să nu te dedai deşertăciunii, din care se va naşte păcatul. Ci odihna ostenelii trupeşti umple-o cu lucrul cel duhovnicesc şi prin aceasta te vei îndepărta de orice păcat. Însă lucrarea duhovnicească stă în rugăciune. Cea  mai potrivită în asemenea cazuri este Rugăciunea  lui Iisus:

„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”.

Iar dacă prietenii tăi, observând că te îndepărtezi de ei, încep să râdă de tine,  şi să te batjocorească, nu te tulbura! Mai bine să suporţi batjocura falşilor prieteni decât, pentru josnicia de a plăcea oamenilor, să săvârşeşti păcate înaintea lui Dumnezeu. Niciunde în Scriptură Dumnezeu nu ne îngăduie, pentru plăcerea oamenilor, să păcătuim. Când te îndeletniceşti cu virtutea, iar cei necuraţi observă şi râd pe faţă de tine, atunci îngerii în chip nevăzut se bucură de tine. Preferă să fii în părtăşie cu Dumnezeu decât, făcând pe placul oamenilor, să fii în părtăşie cu diavolul. Către cea din urmă părtăşie te conduc grăirea deşartă, grăirea de lucruri necurate şi grăirea de rău. Dacă doreşti să fii credincios lui Dumnezeu şi cucernic, dispreţuieşte părerile oamenilor cele pervertite şi cugetă la dumnezeiasca învăţătură, exprimată atât de bine de cuvintele Sf. Ap. Iacov:

„Dacă cineva socoteşte că e cucernic, dar nu îşi ţine limba în frâu, ci îşi amăgeşte inima , cucernicia acestuia este zadarnică. Cucernicia curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl este aceasta: ...să  ne păzim pe noi fără de pată din partea lumii(Iacov 1, 26-27).

Arhimandritul Serafim Alexiev - Izbăvirea de păcate – Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Editura Sophia, Bucureşti, 2008.

„Încă din flăcările acestei vieţi să începem necruţătoarea luptă cu patimile!”(II)

„Tragedia robului constă, însă, în faptul că, şi de are voie liberă, e ca şi cum n-ar avea-o pentru că este dator să împlinească voia stăpânului său”

Având în vedere toate acestea, Sfântul Efrem începe rugăciunea lui cu o îndreptare a atenţiei noastre către micile păcate spre a ne feri de cele mari. Nimeni nu s-a născut criminal. Şi cei mai mari răufăcători şi-au început răutăţile lor de obicei cu mici greşeli. Oricare dintre noi cunoaşte din experienţă că în copilărie a săvârşit păcate mărunte, „nevinovate”, la care semenii cu bunătate au zâmbit, însă de la care mai pe urmă omul a trecut către nelegiuiri din ce în ce mai mari. Învăţămintele extrase  din diverse experienţe ne arată că drumul către  crimă este aşternut cu dalele mici ale deprinderilor păcatelor mărunte.

Dacă repeţi un păcat mărunt, tu lucrezi în sinea ta deprinderea de a păcătui, iar dacă păcătuieşti permanent, toceşti simţul tău moral şi te deprinzi cu răul. Şi, dacă te deprinzi cu răul, acesta îţi devine a doua ta natură. Atunci fie că doreşti, fie că nu, deja nu mai poţi să trăieşti fără păcat. Tu i te supui lui ca un rob, după cuvintele Mântuitorului: Oricine săvârşeşte păcatul este rob păcatului(Ioan 8, 34). Tragedia robului constă, însă, în faptul că, şi de are voie liberă, e ca şi cum n-ar avea-o pentru că este dator să împlinească voia stăpânului său.

 Vrednică de plâns este starea robilor  păcatelor! Ei sunt nefericiţi şi aici, iar după moarte vor fi şi mai nefericiţi. Pentru că deşi trupul prin care şi-au satisfăcut patimile moare, sufletul cu care a fost strâns unit este nemuritor. El merge în veşnicie  cu acele patimi, dar şi cu însuşirile  lui integre.  Setea patimilor vieţii lui pământeşti rămâne setea lui şi în viaţa veşnică. Şi aceasta este cea mai mare nenorocire a sa. El este vrednic de plâns pentru că nu a lucrat în sine în această viaţă  nici simţământul bucuriilor  cereşti, nici năzuinţa spre unirea cu Dumnezeu , nici dorinţa către curăţie, virtutea, smerenia şi facerea de bine, care bucură sufletul după această viaţă, ci s-a legat cu hotărâre  de înclinaţiile lui cele păcătoase,  care şi aici îl chinuieşte, azvârlindu-l în multe plăceri înşelătoare, şi după viaţa aceasta îl vor munci necontenit, istovitor. El va duce cu sine setea patimilor sale şi nu va mai avea cu ce să le satisfacă. Aceasta este pedeapsa iadului pentru toţi care nu se luptă cu patimile lor aici şi nu arată stăruinţă în a le dezrădăcina din ei cu ajutorul dumnezeiescului har.[...]

Trupul a murit, s-a despărţit de suflet, însă acesta simte patimile lui. Ele îl irită şi îl supără. El doreşte să le mulţumească, însă una ca aceasta nu  este cu putinţă – trupul îi lipseşte! Zace în pământ! Şi chiar când va învia, la a Două Venire, el va fi astfel croit, că nu va mai satisface patimile păcătosului său suflet, care se va chinui, chemând mângâierile acestor patimi. Ele cu atât mai mult îl vor chinui, cu cât nu vor putea fi satisfăcute.

Fericit este acela care, încă din această viaţă, şi-a retezat de la trupul său patimile păcătoase prin post, rugăciune, răbdare şi înfrânare! Atunci trupul devine una cu sufletul. Nu îl mai supără cu dorinţe neplăcute lui Dumnezeu. El se dezobişnuieşte de aceste necurate mângâieri, şi de aceea  nici după moarte nu simte coşmarurile nesatisfacerii patimilor. Dimpotrivă, supunând şi trupul înaltelor lui năzuinţe, după moarte el zboară fericit spre înălţimi, aşteptând cu bucurie învierea cea de obşte, când şi trupul reînnoit va deveni părtaş la veşnicele  şi nesecatele bucurii îngereşti.

Sfântul Ioan de Kronstadt, cugetând la modul cum patimile chinuie sufletul şi după moarte, scrie:

„Iubitorule de desfătări, către ce-ţi vei îndrepta  dragostea ta cea păcătoasă după moarte, când acolo nu mai sunt astfel de îndulciri, iar locul lor va fi luat de o sărăcie desăvârşit de amară? Cu ce  se va hrăni sufletul tău cel  nepieritor?

Iubitorule de arginţi, spre ce-ţi vei îndrepta dragostea inimii tale, când moartea te va lipsi de  cele ale tale, şi de îndulcirea de bani, şi de diferite alte comori? Sufletului îi vor fi inutile acestea; atunci îi vor fi chiar potrivnice... pentru că l-au îndepărtat şi l-au lipsit de comoara lui cea nepieritoare – Dumnezeu!

Mândrule iubitor de cinstire, care ai însetat după onoruri şi cinstiri şi ai iubit lumea mai mult decât orice! Spre ce-ţi vei îndrepta dragostea ta, când moartea îţi va smulge toate onorurile şi te va  arăta fără nicio slăvire şi plin de ruşine? Care vor fi atunci hrana şi viaţa duhului nepieritor, care s-a îndepărtat de Dumnezeu pentru cinstirile deşarte ale acestei lumi şi s-a divinizat pe sine, asemenea închinătorilor la idoli?”

 De nedescris ca fi atunci scârba acelui creştin care, după moartea sa, se va afla  lipsit de plăcerile pământeşti, fără să fi lucrat întru sine simţirea celor cereşti. De aceea nu este lipsit de importanţă ca încă din flăcările acestei vieţi să începem necruţătoarea  luptă cu patimile, care sunt îndreptate spre desfătările păcătoase pământeşti, cu scopul de a tămădui sufletul de acestea. Fericiţi vom fi dacă nu ne vom arăta împovăraţi de ele în veacul ce va să vie, pentru că acolo nu va mai fi lecuire, ci doar răsplătire! Cel ce încă de aici, când are vreme de îndreptare, nu se căieşte, acolo, în veşnicie, în zadar se va căi!. Iar acela care foloseşte  scurta vreme a acestei vieţi pentru pocăinţă fierbinte va fi fericit în veacul viitor.

Sfânta Biserică ne cheamă în timpul Postului Mare să intrăm în bolniţa duhovnicească a Sfintelor Păresimi, ca să ieşim din ea împrospătaţi haric, întăriţi duhovniceşte şi lecuiţi sufleteşte, ca să petrecem timpul vieţii care ne-a mai rămas în netulburată pace şi nevoinţă plăcută lui Dumnezeu, păzindu-ne înaintea Lui atât de păcatele cele mari, cât şi de cele mici.

Arhimandritul Serafim Alexiev - Izbăvirea de păcate – Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Editura Sophia, Bucureşti, 2008.

Praf în văzduhul inimii(I)

„Nu întâmplător Sfânta Biserică a ales perioada Postului Mare ca cea mai potrivită vreme de îndeletnicire cu rugăciunea Sfântului Efrem. Aceasta este vreme de luptă cu păcatele şi de deprindere a virtuţilor. Dacă dorim să ne folosim de perioada Postului Mare pentru curăţirea noastră duhovnicească şi pentru harica îmbogăţire, trebuie să învăţăm pe de rost rugăciunea Sfântului Efrem Sirul şi, închinându-ne până la pământ, să ne pătrundem, rugându-ne, de puterea cuvintelor.

Şi ce ne îndeamnă aceste cuvinte?”

Rugăciunea de izbăvire din unele păcate

(Capitolul 2)

Când nu este întru totul pervertit, omul urăşte păcatul. Dar el simte că nu este în stare singur să o ducă la bun  sfârşit cu acesta.  Fără dumnezeiescul ajutor nimeni nu a devenit din păcătos drept. De aceea şi în rugăciunea Sfântului Efrem, pe care o examinăm acum, suntem povăţuiţi să cerem lui Dumnezeu izbăvirea de păcate:

„Doamne..., duhul(adică starea sufletească) trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie!”

Dintr-o mulţime de păcate, Sfântul Efrem a ales doar câteva, şi la prima vedere, nu pe cele mai importante. De ce una ca aceasta? Înseamnă oare că nu suntem datori să luptăm şi cu celelalte păcate? – Cu siguranţă nu! Tot păcatul rupe de Dumnezeu, de aceea noi suntem datori să dezrădăcinăm orice nelegiuire din sufletele noastre. Trebuie să începem însă cu cele mai mici, căci acestea nasc pe cele mari. Pe cât de este de greu să dezrădăcinezi un copac care a crescut uriaş, tot la fel de greu este să izbândeşti  faţă de o patimă adânc înrădăcinată în sufletul tău. Dacă doreşti să nu mai fie în tine păcate pierzătoare cu rădăcini adânci, dezrădăcinează din inima ta şi cele mai mărunte vinişoare ale viitorilor copaci uriaşi ai răutăţii. Căci la început, după ce au încolţit din sămânţă, vinişoarele lesne sunt smulse, însă, dacă prind rădăcini mai adânci, nu poţi să le mai smulgi.

Cât priveşte marile păcate, nimeni nu poate să nege că ele înalţă un sinistru zid despărţitor între noi şi Dumnezeu. Însă păcatele cele mărunte sunt dispreţuite de mulţi ca fiind de mică importanţă şi inofensive. Unii chiar le socotesc ca îngăduite! Se întâmplă să meargă credinciosul  cu asemenea păcate la vreun duhovnic şi să audă[...]: „Aceasta nu este păcat. Spune ceva mai substanţial!”. Fireşte, creştinul va pleca de la un asemenea duhovnic nemulţumit. El simte că păcatele lui mărunte, fără de număr, asemenea firelor de praf, s-au îngreunat ca o sarcină apăsătoare în sufletul lui şi la fiecare suflare a unui vânt potrivnic se ridică asemenea unui nor, înlăuntrul inimii, murdărind atmosfera ei duhovnicească, asfixiind pe creştin, nelăsându-l să mai respire.

Păcatele cele mici deschid calea celor mari.  Astfel, de pildă, din trândăvie se naşte rătăcirea fără niciun rost. Din aceasta – căutarea distracţiilor, iar de aici – beţia; iar din beţie – desfrâul şi violenţa, iar violenţa conduce către bătaie, până la lovituri sângeroase şi chiar ucidere. Prin urmare, „păcatul mărunt” al trândăviei devine pricină de săvârşire a păcatelor de moarte.

Grija de multe naşte iritarea, iar iritarea – deprimare, iar deprimarea – indiferenţă faţă de credinţă. Indiferenţa faţă de credinţă conduce apoi către ateism. Ateismul(necredinţa) este pricină a slăbirii duhovniceşti. Din ultima se nasc diferite alte înclinări pătimaşe şi mai cu seamă setea de plăceri. Această sete de plăceri păcătoase conduce la deplina cădere, şi  de la ea până la deznădejde nu mai există decât un singur pas.

Iubirea de stăpânire este legată de slava deşartă şi de mândrie. Iubitorul de  stăpânire cel mândru, chiar de ar fi cel mai însemnat om din lume, prin întreaga nesupunere a dorinţelor lui se dedă la mânie. Din mânie se naşte ura. Iar ura naşte relaţii pline de vrajbă. De aici se ajunge la certuri neîncetate, însoţite de osândiri şi  răzbunări.  Şi toate acestea îngroapă dragostea şi conduc către moartea cea duhovnicească.

Grăirea deşartă goleşte sufletul şi omoară orice vieţuire după duh. Starea duhovnicească odată sfârşită pune pe fugă rugăciunea. Fără rugăciune, omul pierde legătura cu Dumnezeu. Lipsa legăturii cu Dumnezeu conduce la apropierea de diavol. Iar părtăşia cu diavolul învaţă pe om la toate păcatele posibile. Şi cele inspirate de diavolul sunt căi ale iadului.

Iată deci că nu sunt lipsite  de importanţă păcatele mărunte la chip, dacă de ele atârnă nu doar comportarea omului aici, pe pământ, ci şi veşnica lui stare de dincolo, de după moarte. [...] Păcatele cele mici sunt asemenea firelor de nisip, care adunate însă în traistă, prin mulţimea lor, pot să ajungă la greutatea unei pietre de moară, ce poate să-l scufunde pe om(vezi Matei 18, 6).

Arhimandritul Serafim Alexiev - Izbăvirea de păcate – Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Editura Sophia, Bucureşti, 2008.

Călătoria Postului

1. Canonul cel Mare
Rostul Postului este să ne treacă de la o stare spirituală la alta. Mulţi îl înţeleg doar ca obligaţie religioasă anuală, chiar şi preoţii. De aceea autorul susţine că „Reconsiderarea liturgică şi duhovnicească a Postului este una din cele mai urgente cerinţe” La începutul Postului, „Marele Canon al Sfântului Andrei Criteanul” este citit la Vecernia Mare, în serile primelor 4 zile ale Postului. Acest canon este, în opinia lui Schmemann, „ca o plângere de pocăinţă, care ne vorbeşte despre proporţiile şi adâncimea păcatului, tulburând sufletul cu jale, căinţă şi nădejde”, în care sunt tratate mari teme biblice (Adam şi Eva, Raiul, căderea în păcat, Noe şi Potopul, David, Pământul făgăduinţei, Hristos si Biserica), alternativ cu mărturisirea păcatului şi cu pocăinţa. Canonul e personalizat, se adresează fiecăruia dintre noi, cei ce trăim drama căderii:
„De unde voi începe a plânge faptele vieţii mele ticăloase? Ce începere voi pune, Hristoase, tânguirii de acum?
Istoria căderii omului în păcat e istoria mea. Eu am pierdut toate darurile, eu mi-am întinat haina trupului, eu mi-am întunecat frumuseţea sufletului. Fiecare suflet omenesc trăieşte aceeaşi dramă,aceleaşi dileme fundamentale; exemplele scripturistice nu sunt simple parabole, ci un stimulent al pocăinţei. Omul modern, care a pierdut înţelesul păcatului, e incapabil de o adevărată mărturisire a păcatelor; mediul cultural în care trăim exclude noţiunea de păcat şi neagă vocaţia spirituală înaltă a omului, Îl neagă pe Dumnezeu şi gândeşte viaţa numai în termenii bunurilor materiale. Chiar şi atunci când îşi mărturiseşte păcatele, el nu mai face pocăinţa, ci înşiruie formal încălcările unor reguli formale, aşteptând de la religie un tratament terapeutic, menit să-l facă din nou fericit. Or pocăinţa e cu totul altceva; e cutremurarea omului care înţelege ca şi-a pângărit chipul slavei celei de negrăit ce i-a fost dat; e părere de rău profundă, dorinţă de reîntoarcere, credinţa în iubirea şi milostivirea lui Dumnezeu.
Rolul Canonului e să ne descopere păcatul şi să ne conducă la pocăinţă; ni-l descoperă concret în istoria biblică, în spaţiul căreia pocăinţa redevine posibilă; pentru a fi ascultat cum se cuvine, Canonul cel Mare presupune cunoaşterea Sfintei Scripturi şi meditaţia asupra înţelesurilor lui.

2. Sâmbetele Postului Mare
Postul Mare a fost comparat de Sfinţii Părinţi cu rătăcirea de 40 de ani a poporului ales în pustiu. Având ca finalitate Paştele, ţara făgăduită, Postul are la sfârşitul fiecărei săptămâni un popas special: cele 2 zile „euharistice”, Sâmbăta şi Duminica.
Sâmbătă nu e o zi de post, ci de sărbătoare (Facere 2,3), deşi mulţi consideră că Sabatul a fost transferat Duminica în creştinism; ea rămâne mereu a7-a zi, binecuvântată şi sfinţită de Dumnezeu, ca zi în care s-a desăvârşit creaţia lumii, iar Creatorul s-a bucurat de „bunătatea” ei; ziua odihnei, a bucuriei pentru roadele muncii. Dar în Hristos toate se transcend, El dă lumii Împărăţia, care nu e din lumea aceasta şi în care e odihna desăvârşită. Lumea noastră e sub puterea celui rău de la cădere, iar calea mântuirii nu e prin progres, ci prin Cruce, Moarte şi Înviere. Creştinul trebuie să-şi transforme viaţa într-o pregătire pentru Împărăţie. Paradoxal, Împărăţia e în mijlocul nostru, dar „va să vie”; „Hristos a venit ca noi să-L putem aştepta pe El”. Sabatul devine astfel ziua aşteptării, ziua dinainte de Ziua Domnului: plinindu-şi lucrarea Sa, El s-a odihnit în mormânt, iar în prima zi după Sabat a înviat şi prima zi a noii Creaţii a început. Timpul lumii acesteia, în adâncimea sa mistică, a devenit Sabat. Aşa se explică locul unic al Sâmbetei în tradiţia liturgică, caracterul ei dublu de zi de sărbătoare şi de moarte: sărbătoare pentru că Hristos a înfrânt moartea şi a instaurat Împărăţia, moarte deoarece în moartea lui Hristos lumea a murit, iar mântuirea şi transfigurarea ei sunt dincolo de mormânt. Sâmbetele anului liturgic îşi dobândesc înţelesul de la Sâmbăta lui Lazăr, a cărui înviere e vestirea şi încredinţarea învierii de obşte, şi din Sfânta şi Marea Sâmbătă a Paştelui, când moartea a devenit puntea spre viaţa cea nouă. Ele se referă la ostenelile Postului în legătură cu plinirea viitoare. Pe de o parte, e o zi euharistică, de sărbătoare, iar pe de altă parte e o escală făcută cu scopul de a medita asupra ţintei acestei călătorii. Pericopele „Apostolului” alese din Epistola către Evrei accentuează tipologia istoriei mântuirii , a peregrinării , făgăduinţa unui Răscumpărător şi credinţa în cele ce vor veni.
Prima pericopă, Evrei 1, 1-12, ne face să trăim încă ziua de „astăzi”, dar sfârşitul e aproape. În a doua Sâmbătă suntem îndemnaţi să luăm seama să nu ne îndepărtăm de Dumnezeul cel viu, „căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, numai dacă vom păstra temeinic, până la urmă, începutul stării noastre în El…” (Evrei 3, 12-16); în cea de-a 3-a, primim îndemnul la răbdare, căci lupta e dificilă; a 4-a, prin Evrei 6, 9-12, ne arată armele: credinţa, nădejdea şi dragostea.
„Timpul se scurge încet, aşteptările devin mai stăruitoare, încredinţarea mai bucuroasă. Acesta este tonul Apostolului pentru cea de-a cincia Sâmbătă (Evrei 9, 24-28)”.
Ultimul Apostol înainte de Sâmbăta lui Lazăr face trecerea de la timpul aşteptării la timpul plinirii.
Pericopele evanghelice din Sâmbetele Postului sunt alese din Evanghelia Sf. Ap. Marcu: prima Îl prezintă pe Hristos nesocotind interdicţiile Sabatului evreiesc („Sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru Sâmbătă. Astfel că Fiul Omului este Domn şi al Sâmbetei”); a doua Sâmbătă auzim că Mântuitorul îl curăţa pe lepros; restaurarea omului a început; în cea de-a treia, El „mănâncă cu vameşii şi cu păcătoşii”; în cea de-a patra ni se spune că Hristos pe toate le-a făcut bine „pe surzi îi face să audă şi pe muţi să vorbească”; în a cincia Petru mărturiseşte : „Tu eşti Hristosul”.
Tema secundară a morţii se concretizează în pomenirea obştească a celor adormiţi (Sâmbăta a 2-a, a 3-a şi a 4-a), prilej de redescoperire a lumii acesteia ca muribundă şi moartă. Şi noi şi lumea suntem condamnaţi la moarte aici pentru a pătrunde în viaţa dincolo. Dar culoarea morţii e albul pentru un creştin adevărat, care ştie semnificaţia ei:
„Strălucirea Sâmbetei lui Lazăr şi pacea luminoasă a Sfintei şi Marii Sâmbete sunt acelea care constituie înţelesul morţii creştine şi al rugăciunilor noastre pentru cei morţi”.

3. Duminicile Postului Mare
Fiecare din ele are două teme, două înţelesuri. În prima Duminică se prăznuieşte „biruinţa ortodoxiei”, restabilirea cultului icoanelor(843), legătura cu Postul Mare fiind una istorică; la fel, în a doua, a Sf. Grigorie Palama, impunerea învăţăturilor sale fiind considerată „ a doua biruinţă a ortodoxiei”.
Adânc integrate în Postul Paştelui sunt următoarele două Duminici, când se pomenesc Sf. Ioan Scărarul şi Sf. Maria Egipteanca, mesagerii ascetismului creştin, unul prin scrieri, altul prin viată, cu scopul de a încuraja strădaniile ascetice ale credincioşilor.
Pericopele biblice ne descoperă cea de-a doua temă duminicală; ele constituiau o parte integrantă în cateheza creştină timpurie, sintetizând pregătirea catehumenului pentru taina pascală a Botezului. Viaţa nouă promisă el o accepta prin credinţă, asemenea oamenilor Vechiului Testament, care n-au primit făgăduinţa, „pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun ” ( Evrei 12, 2 ); catehumenului i se promite, prin pericopa de la Ioan 1, 43-51, că va vedea zorii veacului celui nou, împlinirea celor făgăduite, dacă va avea credinţă, pocăinţă şi dor de vremuri noi, de mântuire.
Pericopa celei de-a doua Duminici (Marcu 2, 1-12) slăbănogul coborât prin acoperiş e icoana acestei dorinţe. În cea de-a treia Duminică apare tema Sfintei Cruci (Marcu 8, 34-9, 1). Începe să ni se descopere sensul jertfei lui Hristos prin pericopele din Apostol, iar prin cele din Evanghelia Sf. Marcu se vestesc pătimirea cea de bună voie a lui Hristos pentru noi şi Învierea Sa.
Chiar dacă astăzi Postul Paştelui nu mai are rolul de pregătire pentru Botez, sensul catehetic nu s-a perimat:
„Oare nu avem nevoie în viaţa noastră - care este o depărtare permanentă de Hristos şi de Împărăţia Sa – de această călătorie anuală , înapoi către rădăcinile adânci ale credinţei noastre creştine?”
4. Înjumătăţirea Postului: Sfânta Cruce
A treia Duminică a Postului, „Închinarea Sfintei Cruci”, e precedată de aducerea solemnă a Crucii în mijlocul bisericii, unde va rămâne toată săptămâna. Tema Sfintei Cruci e tratată în termeni de biruinţă şi bucurie; irmoasele sunt luate din slujba pascală („Ziua Învierii”, iar Canonul e o parafrază a Canonului Paştelui. E Înjumătăţirea Postului şi osteneala se face simţită, dar şi razele Paştelui cresc în strălucire. Postul e crucea noastră pe care suntem răstigniţi, dar crucea care ne mântuieşte e cea a lui Hristos! Acest sens e explicat în Sinaxarul Duminicii Sfintei Cruci: Ea ne sprijină şi ne mângâie de amărăciunea Postului; ca să fim slăviţi cu Hristos trebuie să răbdăm crucea; ca un copac întâlnit în mijlocul unei călătorii obositoare, crucea Lui ne odihneşte pentru restul drumului; Ea e steag de biruinţă trimis de împărat oştirii sale. Ca pomul vieţii în Rai, Crucea ne aminteşte lăcomia lui Adam, dar şi înlăturarea osândei lui. Întăriţi şi liniştiţi, putem începe a doua parte a Postului.
În cea de-a patra Duminică accentul se mută pe faptele ce s-au făcut pentru mântuirea noastră. La Utrenia din Joia săptămânii a 5-a auzim din nou Canonul Sf. Andrei Criteanul ca un fel de rezumat al pocăinţei şi împlinire a ei. De acum îi urmărim pe ucenici suind la Ierusalim în urma lui Iisus, Care va fi răstignit, dar după trei zile va învia. De acum trebuie să ne împropriem taina Crucii şi a Învierii.

5. Pe drumul către Betania şi Ierusalim
A şasea săptămână, a Stâlpărilor, e un îndemn să-L urmăm pe Hristos; centrul atenţiei e Lazăr, boala, moartea sa , mâhnirea rudelor sale şi răspunsul lui Hristos, iar scopul, o contemplare a viitoarei întâlniri cu moartea, a lui Lazăr şi lui Iisus.
Autorul include în acest context o explicaţie a sensului liturgic al adverbului „astăzi”: fiecare slujbă a Bisericii e comemorare şi aducere aminte de Hristos, o aducere în prezent a Persoanei şi a faptelor Sale; ori de câte ori Îl pomenim, El este aici, în Biserică:
„Biserica este mai întâi de toate darul şi puterea acelei amintiri care transformă faptele trecutului în evenimente veşnic pline de înţeles”.
Prăznuirea liturgică e o re-intrare a Bisericii în eveniment. Nu trebuie nici raţionalizat, nici sentimentalizat praznicul. Una e să explicăm că învierea lui Lazăr era spre „încredinţarea învierii de obşte”, alta să prăznuim această apropiere între viaţă si moarte, să vedem şi să simţim cu toată fiinţa evenimentul:
„Prăznuirea acestui „astăzi” al Bisericii este vremea când un fapt istoric devine eveniment pentru noi, pentru mine, o putere în viaţa mea, o aducere aminte, o bucurie”.
Învierea lui Lazăr e prăznuită spre sfârşitul Postului, împreună cu Duminica Floriilor fiind „începutul Crucii”. Postul e pregătire pentru Paşti dacă efortul fizic şi duhovnicesc ţinteşte spre participarea noastră la acest astăzi al Învierii lui Hristos şi nu spre o moralitate abstractă sau o îmbunătăţire personală, cum greşit se înţelege.
În ultima săptămână a Postului timpul se măsoară după evenimentul din Betania şi Ierusalim, lumea exterioară devine uşor ireală, iar realitatea se desfăşoară acum în Biserică, în aşteptarea şi înainte prăznuirea Învierii.
Notă: Citatele sunt extrase din volumul „Postul cel Mare” de Alexander Schmemann.