„Hristos nu a venit pe pământ ca să desfiinţeze suferinţa sau să o piardă. Nu a venit nici măcar să o explice. Ci Hristos a venit ca să umple fiecare suferinţă umană cu prezenţa Sa.”
vineri, 20 martie 2009
De dor
Doamne, Tu eşti podul palmei
în care îmi culc obrazul,
căuşul palmei din care la răstimpuri
apă beau,
Tu – apa vie,
Seninul ochiului ce mă veghează,
blânda gură-amară ce mă ceartă,
iertarea care toate iartă,
iarba şi crinul, grâul, mierea şi pelinul,
Uitatul fără vină şi Străinul…
Îndepărtatul şi aproapele,
Preaplinul inimii, Viţa şi vinul,
Doamne...
Sf. Teofan : Tâlcuiri din Sfânta Scriptură
Vineri(a treia săptămână a Postului)
„Cel necuvios va cădea prin necuvioşia lui”(Pilde 11, 5). Necuvioşia este legătura incorectă cu Dumnezeu sau deplina uitare de Dumnezeu, care ţine şi de necredinţa în existenţa lui Dumnezeu, precum şi în grija pe care El o poartă de zidirea Sa. Unele suflete, strâmtorate fiind de năvala unor astfel de gânduri necuvioase, dar voind să se arate totuşi oameni de ispravă, hotărăsc aşa: „Voi fi drept, cinstit şi uman fără să mă intereseze dacă există Cineva deasupra mea Care mă priveşte, îmi impune nişte datorii şi îmi va cere socoteală”. Şi ce se întâmplă? Nu este asupra lor inecuvântarea lui Dumnezeu, pe Care nu Îl caută şi lucrarea lor nu are spor. Conştiinţa le aminteşte în fiecare zi de nedreptăţile lor, ori de faptele lor necinstite, ori de lipsa lor de omenie. Numai înaintea oamenilor reuşesc ei să pară drepţi, îndreptăţindu-se prin dibăcia limbii şi denaturarea faptelor, dar cine are conştiinţă dreaptă, acela nu are de ce să se îndreptăţească. Cei ce nu iau aminte la sine trec cu vederea şi această nepotrivire lăuntrică; cei trezvitori se descurcă într-un fel cu ea. O, de ar lua aminte cu bună credinţă vreunul dintre cei dintâi, de ar cerceta de unde vine şi cum s-o îndrepte! S-ar îndrepta mai apoi şi pe sine însuşi, ba şi pe alţii s-ar îngriji să-i aducă de partea cea bună.”
Paternitatea duhovnicească - Transmiterea învăţăturii(II)
Legătura ce se formează între cei doi are un caracter special. Mărturisea acelaşi Arhimandrit Sofronie că „prin convorbirile sale, a căror formă era destul de simplă şi prin puterea rugăciunii sale, el [Sf. Siluan] avea darul de a-şi introduce interlocutorul într-o lume cu totul aparte”, transpunând-l aievea, printr-o experienţa lăuntrică, în starea duhovnicească pe care el o trăia intens. Astfel ucenicul participă împreună cu părintele său la experienţa harului, vede prin ochii lui lumina, chiar dacă ulterior o pierde şi, poate, nu reuşeşte să transpună în viaţa sa povăţuirile părinteşti primite.
Un avă transmite în primul rând mijloacele mântuirii, iar ucenicii îl caută mai ales pentru a-l întreba ce să facă pentru a se mântui. „Stând bătrânul într-o zi de vorbă cu ucenicii săi, i-au cerut cuvânt de folos sufletesc, iar el le-a răspuns", relatează ucenicul, Părintele Ioanichie Bălan, despre Bătrânul său, Ava Paisie Olaru; „...în numele ucenicilor Sfinţiei Voastre vă cerem câteva cuvinte de folos spre mântuirea noastră” ; „Acelaşi ucenic i-a cerut cuvânt de mântuire”, povesteşte el altundeva. Ucenicul întreabă deseori:
„- Iubitul meu părinte duhovnicesc, ce cuvânt de folos spre mântuire îmi daţi şi mie, înainte de plecare?”
Iar Bătrânul răspunde:
„- Părinte Ioanichie, este timpul să pui în practică ceea ce ai scris şi ai învăţat pe alţii, că nu cel ce învaţă este mare la Dumnezeu, « ci cel ce va face şi va învăţa, acela mare se va chema în Împărăţia lui Dumnezeu.”
Accentul pus pe făptuire nu minimalizează valoarea cuvântului de folos, care este, de cele mai multe ori, impulsul faptei mântuitoare. O situaţie arhetipală în viaţa unui părinte duhovnicesc este evocată astfel de Arhim. Ioanichie :
„Odată au venit la bătrânul câţiva călugări din altă mănăstire şi i-au cerut cuvânt de mântuire.”; „ A venit odată un stareţ la bătrânul să-i ceară sfat” ;
„Adeseori veneau la chilia Părintelui Paisie mici grupuri de preoţi, călugări şi maici din mănăstiri şi credincioşi, toţi fii duhovniceşti ai bătrânului, dorind să-l vadă, să ia binecuvântare şi să-i ceară un scurt cuvânt de folos[...] După ce intrau, îi sărutau mâna şi se aşezau în genunchi lângă patul său de suferinţă. Unii îi spuneau numele, alţii îi cereau cuvânt de folos sufletesc, iar călugăriţele şi credincioşii se rugau în taină şi lăcrimau"
Bătrânii duhovniceşti nu se exprimă sofisticat, ci simplu, clar, evanghelic, pentru că înţelepciunea este simplitate şi claritate, ce derivă din puritatea cuvântului dumnezeiesc insuflat de Duhul Sfânt.Ei nu sunt autorii unor opere scrise, ordonate sistematic, ci purtătorii adevărului dumnezeiesc înscris direct pe tablele de carne ale inimii (Sf. Ap. Pavel). Despre învăţătura Părintelui Paisie Olaru, Cuviosul de la Sihla, s-au exprimat admirativ în repetate rânduri ierarhi şi teologi de prestigiu: „Învăţătura lui teologică era, deodată, simplă şi înţeleaptă, evanghelică şi practică”. (Î.P.S.Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei); „A fost un adevărat profesor de spiritualitate ortodoxă, cuvântul lui întrupându-se din faptă şi dintr-o simţire creştină nebântuită de nicio îndoială”(Î.P.S. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului); „Cuvintele lui erau pline de har şi purtau ceva din mireasma veşniciei”(P.S.Ioachim Băcăuanul).
Cuvântul unui stareţ are forţă şi credibilitate pentru că exprimă cuvântul şi voia lui Dumnezeu: „Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă” (Luca, 10, 16). E o harismă de care se bucură cei aleşi să poarte jugul cel uşor al lui Hristos şi să îndeplinească menirea dificilă şi responsabilă a duhovniciei. Părintele ieroschimonah Paisie Olaru a fost vreme de peste patruzeci de ani(1947-1990) duhovnicul obştilor monahale de la mănăstirile Sihăstria, Slatina şi Sihla, dar şi al credincioşilor mireni care căutau sprijin duhovnicesc în aceste mănăstiri nemţene de tradiţie, mai ales în epoca prigoanei comuniste şi a ateismului, când mai erau disponibili foarte puţini părinţi duhovniceşti, cei mai mulţi fiind întemniţaţi sau împiedicaţi să slujească, unii chiar trecuţi vremelnic la Domnul. Părintele Paisie Duhovnicul a fost întotdeauna pe deplin conştient de responsabilitatea pe care o implică duhovnicia şi de rolul fundamental pe care îl are ea în ortodoxie, împlinindu-şi chemarea la o paternitate spirituală înaltă ca nimeni altul.
„Duhovnicia este cea mai grea ascultare din viaţa de mânăstire. De duhovnic depinde mântuirea sau osânda fiecărui suflet care îi este încredinţat. [...] Mare răspundere are un duhovnic şi de aceea el se mântuieşte mult mai greu decât un călugăr sau un mirean. Ca duhovnic al Mânăstirii Sihăstria am avut şi multe bucurii duhovniceşti , dar şi ispite şi uneori dezamăgiri.[...]. Cât am reuşit, pe câţi am dobândit sau pe câţi i-am pierdut, ştie numai singur Dumnezeu. Un lucru numai ştiu, că pentru toţi pe care i-am avut la mărturisire şi i-am povăţuit, voi da socoteală în faţa judecăţii lui Hristos.”
Având o conştiinţă clară a menirii duhovnicului în Biserica lui Hristos, el „a dezvoltat o paternitate spirituală plină de blândeţe, iertare şi bucurie în Duhul Sfânt, comparabilă cu cea a Sfântului Serafim de Sarov”(P.S.Irineu Slătineanul).Pentru Părintele Paisie, duhovnicul este persoană căreia Dumnezeu i-a dat mai mulţi talanţi şi care trebuie să trudească din greu pe ogorul duhovniciei pentru a-i spori şi a-L mulţumi pe Stăpânul său cel exigent. Cunoscând mai bine Sfânta Scriptură, cuvântul lui Dumnezeu care trebuie împlinit, el are răspunderea cea mai mare: „Aici se împlineşte cuvântul Sfintei Evanghelii care zice: « Cui i s-a dat mult, mult i se va cere, iar cui puţin i s-a dat, puţin i se va cere ».El este mai ales purtator al harului, prin care lucrează Duhul Sfânt asupra fiilor duhovniceşti: „ ...el este lumină pentru ceilalţi şi poartă în el darul Duhului Sfânt[...]este harul asupra lui şi poate să lecuiască sufletele oamenilor.”
Comparaţia cu Sfântul Serafim revine în discursul mai multor personalităţi care au beneficiat direct de paternitatea Bătrânului sihastru, edificându-se duhovniceşte prin rugăciunea şi învăţătura sa, deoarece atât Sfântul Serafim, cât şi Cuviosul Paisie s-au înscris în aceeaşi tradiţie răsăriteană în care „...duhovnicul, părintele duhovnicesc, a avut un rol deosebit de important[...]Deşi nu fac parte în mod necesar din ierarhia superioară bisericească sau lumească, marii duhovnici sunt cei la care merg pentru sfat şi spovadă patriarhi şi domnitori, cei aflaţi în fruntea ierarhiilor amintite. În accepţiunea strictă, părintele duhovnicesc, stareţul sau gheronda nu este în mod necesar numai preotul căruia îi mărturiseşti păcatele şi prin care primeşti iertarea păcatelor. El înseamnă mai mult. Este cu adevărat un părinte, un tată, după chipul Tatălui Ceresc.El face pe om să se nască din nou, să se nască în Hristos. Duhovnicul întruchipează pe Tatăl cel Ceresc şi săvârseşte lucrare asemănatoare Acestuia”(Pr.Prof. Dr. Constantin Coman). Pentru spiritualitatea răsăriteană, esenţial este a asculta de cineva, de acei bineplăcuţi ai lui Dumnezeu, capabili să-l readucă pe om la starea de normalitate pierdută prin păcat, la iubirea de Dumnezeu şi de semeni, prin Taina Spovedaniei, a căinţei şi a iertării. „...duhovnicul este calea cea mai apropiată şi mai sigură de a ajunge la Dumnezeu[...]este cel prin care vorbeşte Dumnezeu, prin care te primeşte, te iartă, te îmbrăţişează.”
Scopul vieţii creştinului conştient este de a face voia lui Dumnezeu, de vreme ce mântuirea sa depinde de măsura în care se supune voii Lui, „căci intrând în curentul acestei voinţe omul e introdus în viaţa veşnică şi dumnezeiască”. Cunoaşterea directă a voii lui Dumnezeu nu este posibilă pentru omul căzut, a cărui raţiune este întunecată de patimi. Prin rugăciune el nu mai poate accede la cunoaştere: „Majoritatea oamenilor nu aud glasul lui Dumnezeu în inima lor, nu-l înţeleg, şi urmează glasul patimilor din sufletul lor care acoperă cu gălăgia lor glasul discret al lui Dumnezeu.” Numai un om despătimit, care practică rugăciunea neîncetată, având atenţia fixată în inimă, aude în sine, fără echivoc, acest glas, toţi ceilalţi, spune Arhimandritul Sofronie, trebuie să-i asculte pe cei ce, curaţindu-se de patimi, conlucrează cu harul.
Citatele sunt extrase din :
1. Părintele Paisie Duhovnicul, lucrare îngrijită de Arhimandritul Ioanichie Bălan, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1993.
2. Părintele Paisie Olaru- Povăţuitor spre poarta Raiului, Editura Trinitas, Iaşi, 2005.
3. Sofronie, Arhimandritul, Viaţa şi învăţăturile Stareţului Siluan, Editura Deisis, Sibiu, 1999.
Koinonia
Prietene, eşti respirarea, aerul adânc din piept
când mă sufocă viaţa;
mâna ta e patul frunţii mele ostenite de visare;
privirea ta curata, zarea în care-mi sting privirea;
umărul tău, limanul lacrimilor grele;
urechea ta, ecoul şoaptelor de dor şi disperare.
Eşti mesagerul blând trimis să-mi amintească:
”Eu cu voi sunt în toate zilele, sunt până la sfârşitul veacului.”
Prietene fără de cuvânt, cel atât de aproape în depărtarea ta,
tu mă naşti cu dragostea ta,
tu eşti binecuvântatul care vii în numele Lui,
cel aşternut de El în cale ca o stâncă,
o tablă de piatră scrjelită cu vorbele:
”Nu sunt mai bună decât nimeni. Nu sunt.”
Dar El ne iubeşte aşa cum suntem, Prietene,
oricând chemându-ne să Îl iubim aşa
cum tare am vrea să nu mai fim.
De pe blogul Domnului Claudiu Târziu: O minune săvârşită de sfinţii mărturisitori de la Aiud
Joi, 19 martie 2009, ora 22.00, la Teatrul Luceafărul din Iaşi a avut loc conferinţa „Noul Babel european şi prigoana împotriva creştinilor”, susţinută de ieroschimonahul Hrisostom Manolescu şi scriitorul Danion Vasile. Sala – de 500 de locuri – a fost arhiplină, mulţi stând în picioare. S-a vorbit despre direcţiile în care Uniunea Europeană prigoneşte credinţa ortodoxă (cerând intrarea femeilor în Sfântul Munte Athos, scoaterea orelor de religie din şcoli, promovarea ecumenismului prin controversata Chartă ecumenică, adoptarea legislaţiei privitoare la drepturile homosexualilor, dezincriminarea incestului, introducerea actelor biometrice cu microcip). Spre sfârşitul conferinţei s-a făcut referire la cinstirea mărturisitorilor ortodocşi anticomunişti, modele de rezistenţă creştină pentru vremurile noastre.
După conferinţă, credincioşii s-au putut închina la moaştele unor mărturisitori ortodocşi din temniţa Aiudului, aflate într-o răcliţă adusă de Danion Vasile (au putut săruta o parte din craniul unui mărturisitor, dăruită de părintele Justin Pârvu. Sub această părticică se află şi părticele din moaştele altor patru mărturisitori, trei dintre acestea fiind primite de la Aiud de părintele Serafim de la Mănăstirea Căşiel).
La 10-15 minute după ce mulţimea de credincioşi a început să se închine la sfintele moaşte, s-a întâmplat o minune: părintele Hrisostom, care ţinea răcliţa în mână, a observat următoarele: „Înclinând puţin răcliţa, am simţit un lichid uleios curgându-mi pe degete. Concomitent am simţit o puternică mireasmă, ca mai apoi, privind la osemintele din răcliţă, să constatat că deasupra moaştelor se afla o impresionantă cantitate de mir, circa două trei linguriţe. Surprins peste fire, le-am arătat credincioşilor racla cu mir. Unii dintre cei care sărutaseră deja moaştele s-au întors uimiţi, mărturisind că, cu puţin timp înainte, în raclă sfintele moaşte se aflau uscate. Pe dată creştinii s-au strâns în jurul răcliţei, din care se vedea cum izvorăşte mirul. Mulţi dintre cei de faţă au fotografiat sau filmat racla cu mirul.”
Ca semn de mulţumire pentru milostivirea arătată de Dumnezeu prin sfinţii Săi, poporul a cerut să se facă o rugăciune către sfinţii închisorilor. Părintele Hrisostom a citit Acatistul Noului Mărturisitor Valeriu Gafencu şi Rugăciunea de proslăvire a noilor mărturisitori. În timp ce creştinii se rugau, din raclă, o dată cu înmulţirea mirului s-au răspândit valuri de mireasmă, fapt simţit de mulţi dintre cei de faţă, fără a se fi consultat între ei. Anunţăm pe cei sceptici că mirosul emanat de mirul osemintelor întrecea ca intensitate şi ca obişnuitul miros al mirului de la pangare. Danion Vasile a spus: „Mi se pare că e mai mir decât mirul obişnuit, mirosul era de mir dar şi de altceva, mai profund…” „E chiar greu de spus cum era mirosul, era nepământesc. Nimic n-ar fi de ajuns pentru a descrie mirosul, e greu de exprimat în cuvinte. Mireasma era îmbătătoare”, a spus o credincioasă.
Câteva zeci de credincioşi, rămaşi până după ora 23.00, când s-a terminat citirea acatistului, au ţinut să întărească prin semnătură – pe liste făcute ad-hoc – cele petrecute. La sfârşit au venit să se închine la această slăvită minune doi părinţi cunoscuţi ai vremii noastre – ieroschimonahul Ioan de la Rarău şi părintele Mihail Popescu de la Piatra Neamţ, împreună cu un grup de credincioşi veniţi de la altă conferinţă. Ei au fost impresionaţi de cele întâmplate, închinându-se cu multă evlavie.
Credem că această minune vine în sprijinul canonizării sfinţilor din închisori şi al rezistenţei împotriva apostaziei şi desfrâului promovat de Uniunea Europeană, dovedindu-se un argument care spulberă îndoielile privitoare la sfinţenia mărturisitorilor secolului XX.
Se cuvine ca poporul drept-slăvitor, în frunte cu întâi-stătătorii Bisericii, să ia aminte la acest semn dumnezeiesc, sporind evlavia faţă de mărturisitorii ultimei prigoane”.
„Maxim intuia perfect starea de lucru. De altfel, mulţi o intuiau, dar el o şi prezenta cu toate virgulele, cu tot înţelesul ei. Despre el a spus cineva, de mare competenţă, că e singurul care ar putea fi patriarhul ţării. Eu, care l-am cunoscut de tânăr, am încuviinţat.” Părintele Arsenie Papacioc (mărturie din volumul îngrijit de monahul Moise: Sfântul închisorilor - mărturii despre Valeriu Gafencu).
Câteva secvenţe, nu foarte clare, pot fi vizionate pe http://moldovamare.wordpress.com/ sau descărcate de pe http://s4.transfer.ro/storage/transfer_ro-738e3c0595.zip . În zilele care vin vom posta materiale de claritate mai mare.
După conferinţă, credincioşii s-au putut închina la moaştele unor mărturisitori ortodocşi din temniţa Aiudului, aflate într-o răcliţă adusă de Danion Vasile (au putut săruta o parte din craniul unui mărturisitor, dăruită de părintele Justin Pârvu. Sub această părticică se află şi părticele din moaştele altor patru mărturisitori, trei dintre acestea fiind primite de la Aiud de părintele Serafim de la Mănăstirea Căşiel).
La 10-15 minute după ce mulţimea de credincioşi a început să se închine la sfintele moaşte, s-a întâmplat o minune: părintele Hrisostom, care ţinea răcliţa în mână, a observat următoarele: „Înclinând puţin răcliţa, am simţit un lichid uleios curgându-mi pe degete. Concomitent am simţit o puternică mireasmă, ca mai apoi, privind la osemintele din răcliţă, să constatat că deasupra moaştelor se afla o impresionantă cantitate de mir, circa două trei linguriţe. Surprins peste fire, le-am arătat credincioşilor racla cu mir. Unii dintre cei care sărutaseră deja moaştele s-au întors uimiţi, mărturisind că, cu puţin timp înainte, în raclă sfintele moaşte se aflau uscate. Pe dată creştinii s-au strâns în jurul răcliţei, din care se vedea cum izvorăşte mirul. Mulţi dintre cei de faţă au fotografiat sau filmat racla cu mirul.”
Ca semn de mulţumire pentru milostivirea arătată de Dumnezeu prin sfinţii Săi, poporul a cerut să se facă o rugăciune către sfinţii închisorilor. Părintele Hrisostom a citit Acatistul Noului Mărturisitor Valeriu Gafencu şi Rugăciunea de proslăvire a noilor mărturisitori. În timp ce creştinii se rugau, din raclă, o dată cu înmulţirea mirului s-au răspândit valuri de mireasmă, fapt simţit de mulţi dintre cei de faţă, fără a se fi consultat între ei. Anunţăm pe cei sceptici că mirosul emanat de mirul osemintelor întrecea ca intensitate şi ca obişnuitul miros al mirului de la pangare. Danion Vasile a spus: „Mi se pare că e mai mir decât mirul obişnuit, mirosul era de mir dar şi de altceva, mai profund…” „E chiar greu de spus cum era mirosul, era nepământesc. Nimic n-ar fi de ajuns pentru a descrie mirosul, e greu de exprimat în cuvinte. Mireasma era îmbătătoare”, a spus o credincioasă.
Câteva zeci de credincioşi, rămaşi până după ora 23.00, când s-a terminat citirea acatistului, au ţinut să întărească prin semnătură – pe liste făcute ad-hoc – cele petrecute. La sfârşit au venit să se închine la această slăvită minune doi părinţi cunoscuţi ai vremii noastre – ieroschimonahul Ioan de la Rarău şi părintele Mihail Popescu de la Piatra Neamţ, împreună cu un grup de credincioşi veniţi de la altă conferinţă. Ei au fost impresionaţi de cele întâmplate, închinându-se cu multă evlavie.
Credem că această minune vine în sprijinul canonizării sfinţilor din închisori şi al rezistenţei împotriva apostaziei şi desfrâului promovat de Uniunea Europeană, dovedindu-se un argument care spulberă îndoielile privitoare la sfinţenia mărturisitorilor secolului XX.
Se cuvine ca poporul drept-slăvitor, în frunte cu întâi-stătătorii Bisericii, să ia aminte la acest semn dumnezeiesc, sporind evlavia faţă de mărturisitorii ultimei prigoane”.
„Maxim intuia perfect starea de lucru. De altfel, mulţi o intuiau, dar el o şi prezenta cu toate virgulele, cu tot înţelesul ei. Despre el a spus cineva, de mare competenţă, că e singurul care ar putea fi patriarhul ţării. Eu, care l-am cunoscut de tânăr, am încuviinţat.” Părintele Arsenie Papacioc (mărturie din volumul îngrijit de monahul Moise: Sfântul închisorilor - mărturii despre Valeriu Gafencu).
Câteva secvenţe, nu foarte clare, pot fi vizionate pe http://moldovamare.wordpress.com/ sau descărcate de pe http://s4.transfer.ro/storage/transfer_ro-738e3c0595.zip . În zilele care vin vom posta materiale de claritate mai mare.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
