Prietene, eşti respirarea, aerul adânc din piept
când mă sufocă viaţa;
mâna ta e patul frunţii mele ostenite de visare;
privirea ta curata, zarea în care-mi sting privirea;
umărul tău, limanul lacrimilor grele;
urechea ta, ecoul şoaptelor de dor şi disperare.
Eşti mesagerul blând trimis să-mi amintească:
”Eu cu voi sunt în toate zilele, sunt până la sfârşitul veacului.”
Prietene fără de cuvânt, cel atât de aproape în depărtarea ta,
tu mă naşti cu dragostea ta,
tu eşti binecuvântatul care vii în numele Lui,
cel aşternut de El în cale ca o stâncă,
o tablă de piatră scrjelită cu vorbele:
”Nu sunt mai bună decât nimeni. Nu sunt.”
Dar El ne iubeşte aşa cum suntem, Prietene,
oricând chemându-ne să Îl iubim aşa
cum tare am vrea să nu mai fim.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu