KOINONIA: Paternitatea duhovnicească - Transmiterea învăţăturii(II)

vineri, 20 martie 2009

Paternitatea duhovnicească - Transmiterea învăţăturii(II)

Legătura ce se formează între cei doi are un caracter special. Mărturisea acelaşi Arhimandrit Sofronie că „prin convorbirile sale, a căror formă era destul de simplă şi prin puterea rugăciunii sale, el [Sf. Siluan] avea darul de a-şi introduce interlocutorul într-o lume cu totul aparte”, transpunând-l aievea, printr-o experienţa lăuntrică, în starea duhovnicească pe care el o trăia intens. Astfel ucenicul participă împreună cu părintele său la experienţa harului, vede prin ochii lui lumina, chiar dacă ulterior o pierde şi, poate, nu reuşeşte să transpună în viaţa sa povăţuirile părinteşti primite.

Un avă transmite în primul rând mijloacele mântuirii, iar ucenicii îl caută mai ales pentru a-l întreba ce să facă pentru a se mântui. „Stând bătrânul într-o zi de vorbă cu ucenicii săi, i-au cerut cuvânt de folos sufletesc, iar el le-a răspuns", relatează ucenicul, Părintele Ioanichie Bălan, despre Bătrânul său, Ava Paisie Olaru; „...în numele ucenicilor Sfinţiei Voastre vă cerem câteva cuvinte de folos spre mântuirea noastră” ; „Acelaşi ucenic i-a cerut cuvânt de mântuire”, povesteşte el altundeva. Ucenicul întreabă deseori:

„- Iubitul meu părinte duhovnicesc, ce cuvânt de folos spre mântuire îmi daţi şi mie, înainte de plecare?”

Iar Bătrânul răspunde:

„- Părinte Ioanichie, este timpul să pui în practică ceea ce ai scris şi ai învăţat pe alţii, că nu cel ce învaţă este mare la Dumnezeu, « ci cel ce va face şi va învăţa, acela mare se va chema în Împărăţia lui Dumnezeu.”

Accentul pus pe făptuire nu minimalizează valoarea cuvântului de folos, care este, de cele mai multe ori, impulsul faptei mântuitoare. O situaţie arhetipală în viaţa unui părinte duhovnicesc este evocată astfel de Arhim. Ioanichie :

„Odată au venit la bătrânul câţiva călugări din altă mănăstire şi i-au cerut cuvânt de mântuire.”; „ A venit odată un stareţ la bătrânul să-i ceară sfat” ;

„Adeseori veneau la chilia Părintelui Paisie mici grupuri de preoţi, călugări şi maici din mănăstiri şi credincioşi, toţi fii duhovniceşti ai bătrânului, dorind să-l vadă, să ia binecuvântare şi să-i ceară un scurt cuvânt de folos[...] După ce intrau, îi sărutau mâna şi se aşezau în genunchi lângă patul său de suferinţă. Unii îi spuneau numele, alţii îi cereau cuvânt de folos sufletesc, iar călugăriţele şi credincioşii se rugau în taină şi lăcrimau"

Bătrânii duhovniceşti nu se exprimă sofisticat, ci simplu, clar, evanghelic, pentru că înţelepciunea este simplitate şi claritate, ce derivă din puritatea cuvântului dumnezeiesc insuflat de Duhul Sfânt.Ei nu sunt autorii unor opere scrise, ordonate sistematic, ci purtătorii adevărului dumnezeiesc înscris direct pe tablele de carne ale inimii (Sf. Ap. Pavel). Despre învăţătura Părintelui Paisie Olaru, Cuviosul de la Sihla, s-au exprimat admirativ în repetate rânduri ierarhi şi teologi de prestigiu: „Învăţătura lui teologică era, deodată, simplă şi înţeleaptă, evanghelică şi practică”. (Î.P.S.Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei); „A fost un adevărat profesor de spiritualitate ortodoxă, cuvântul lui întrupându-se din faptă şi dintr-o simţire creştină nebântuită de nicio îndoială”(Î.P.S. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului); „Cuvintele lui erau pline de har şi purtau ceva din mireasma veşniciei”(P.S.Ioachim Băcăuanul).

Cuvântul unui stareţ are forţă şi credibilitate pentru că exprimă cuvântul şi voia lui Dumnezeu: „Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă” (Luca, 10, 16). E o harismă de care se bucură cei aleşi să poarte jugul cel uşor al lui Hristos şi să îndeplinească menirea dificilă şi responsabilă a duhovniciei. Părintele ieroschimonah Paisie Olaru a fost vreme de peste patruzeci de ani(1947-1990) duhovnicul obştilor monahale de la mănăstirile Sihăstria, Slatina şi Sihla, dar şi al credincioşilor mireni care căutau sprijin duhovnicesc în aceste mănăstiri nemţene de tradiţie, mai ales în epoca prigoanei comuniste şi a ateismului, când mai erau disponibili foarte puţini părinţi duhovniceşti, cei mai mulţi fiind întemniţaţi sau împiedicaţi să slujească, unii chiar trecuţi vremelnic la Domnul. Părintele Paisie Duhovnicul a fost întotdeauna pe deplin conştient de responsabilitatea pe care o implică duhovnicia şi de rolul fundamental pe care îl are ea în ortodoxie, împlinindu-şi chemarea la o paternitate spirituală înaltă ca nimeni altul.

„Duhovnicia este cea mai grea ascultare din viaţa de mânăstire. De duhovnic depinde mântuirea sau osânda fiecărui suflet care îi este încredinţat. [...] Mare răspundere are un duhovnic şi de aceea el se mântuieşte mult mai greu decât un călugăr sau un mirean. Ca duhovnic al Mânăstirii Sihăstria am avut şi multe bucurii duhovniceşti , dar şi ispite şi uneori dezamăgiri.[...]. Cât am reuşit, pe câţi am dobândit sau pe câţi i-am pierdut, ştie numai singur Dumnezeu. Un lucru numai ştiu, că pentru toţi pe care i-am avut la mărturisire şi i-am povăţuit, voi da socoteală în faţa judecăţii lui Hristos.”

Având o conştiinţă clară a menirii duhovnicului în Biserica lui Hristos, el „a dezvoltat o paternitate spirituală plină de blândeţe, iertare şi bucurie în Duhul Sfânt, comparabilă cu cea a Sfântului Serafim de Sarov”(P.S.Irineu Slătineanul).Pentru Părintele Paisie, duhovnicul este persoană căreia Dumnezeu i-a dat mai mulţi talanţi şi care trebuie să trudească din greu pe ogorul duhovniciei pentru a-i spori şi a-L mulţumi pe Stăpânul său cel exigent. Cunoscând mai bine Sfânta Scriptură, cuvântul lui Dumnezeu care trebuie împlinit, el are răspunderea cea mai mare: „Aici se împlineşte cuvântul Sfintei Evanghelii care zice: « Cui i s-a dat mult, mult i se va cere, iar cui puţin i s-a dat, puţin i se va cere ».El este mai ales purtator al harului, prin care lucrează Duhul Sfânt asupra fiilor duhovniceşti: „ ...el este lumină pentru ceilalţi şi poartă în el darul Duhului Sfânt[...]este harul asupra lui şi poate să lecuiască sufletele oamenilor.”

Comparaţia cu Sfântul Serafim revine în discursul mai multor personalităţi care au beneficiat direct de paternitatea Bătrânului sihastru, edificându-se duhovniceşte prin rugăciunea şi învăţătura sa, deoarece atât Sfântul Serafim, cât şi Cuviosul Paisie s-au înscris în aceeaşi tradiţie răsăriteană în care „...duhovnicul, părintele duhovnicesc, a avut un rol deosebit de important[...]Deşi nu fac parte în mod necesar din ierarhia superioară bisericească sau lumească, marii duhovnici sunt cei la care merg pentru sfat şi spovadă patriarhi şi domnitori, cei aflaţi în fruntea ierarhiilor amintite. În accepţiunea strictă, părintele duhovnicesc, stareţul sau gheronda nu este în mod necesar numai preotul căruia îi mărturiseşti păcatele şi prin care primeşti iertarea păcatelor. El înseamnă mai mult. Este cu adevărat un părinte, un tată, după chipul Tatălui Ceresc.El face pe om să se nască din nou, să se nască în Hristos. Duhovnicul întruchipează pe Tatăl cel Ceresc şi săvârseşte lucrare asemănatoare Acestuia”(Pr.Prof. Dr. Constantin Coman). Pentru spiritualitatea răsăriteană, esenţial este a asculta de cineva, de acei bineplăcuţi ai lui Dumnezeu, capabili să-l readucă pe om la starea de normalitate pierdută prin păcat, la iubirea de Dumnezeu şi de semeni, prin Taina Spovedaniei, a căinţei şi a iertării. „...duhovnicul este calea cea mai apropiată şi mai sigură de a ajunge la Dumnezeu[...]este cel prin care vorbeşte Dumnezeu, prin care te primeşte, te iartă, te îmbrăţişează.”

Scopul vieţii creştinului conştient este de a face voia lui Dumnezeu, de vreme ce mântuirea sa depinde de măsura în care se supune voii Lui, „căci intrând în curentul acestei voinţe omul e introdus în viaţa veşnică şi dumnezeiască”. Cunoaşterea directă a voii lui Dumnezeu nu este posibilă pentru omul căzut, a cărui raţiune este întunecată de patimi. Prin rugăciune el nu mai poate accede la cunoaştere: „Majoritatea oamenilor nu aud glasul lui Dumnezeu în inima lor, nu-l înţeleg, şi urmează glasul patimilor din sufletul lor care acoperă cu gălăgia lor glasul discret al lui Dumnezeu.” Numai un om despătimit, care practică rugăciunea neîncetată, având atenţia fixată în inimă, aude în sine, fără echivoc, acest glas, toţi ceilalţi, spune Arhimandritul Sofronie, trebuie să-i asculte pe cei ce, curaţindu-se de patimi, conlucrează cu harul.