„Daţi-mi duhovnici buni şi buni şi voi schimba faţa lumii.”
(Sfântul Filaret al Moscovei)
„Fericit este cel ce păzeşte supunerea şi sfaturile Bătrânului. El ţine în mâinile sale mărgăritarul de mult preţ, a aflat comoara despre care se spune în Sfânta Evanghelie şi va deveni bogat în Cer.”(Stareţul Efrem Filotheitul)
Învăţătura unui bătrân(avva, gheron, stareţ) de felul Părintelui Paisie comportă două dimensiuni: viaţa exemplară şi cuvântul de folos, împărtăşit cu generozitate, ucenicilor şi fiilor săi duhovniceşti, în primul rând, dar şi altor suflete care îi solicită sfatul şi ajutorul spiritual, deoarece el cugetă evanghelic: „Pe cel ce vine la mine nu-l voi scoate afară”(In 6, 37). Urmate şi puse în practică, ele deschid larg calea mântuirii, oferind jaloanele călăuzitoare spre unirea cu Hristos în Duhul Sfânt. Învăţatura aceasta nu este nicio clipă teorie moartă, ci trăire vie a adevărului creştin, care te poartă la teologia autentică pe calea rugăciunii. După cuvântul Sf. Siluan Atonitul, adaptare a apoftegmei lui Evagrie Ponticul, „Dacă eşti teolog, rugăciunea ta e curată; dacă rugăciunea ta e curată, eşti teolog.” Aşa a intrat în istoria creştinismului Sfântul Simeon Noul Teolog, care: „...n-a studiat Teologia la vreo Universitate, ci în monahism, în ascultare absolută şi credinţă faţă de părintele său duhovnicesc”, beneficiind de paternitatea duhovnicească a bătrânului Simeon Evlavis, a cărui sfinţenie şi-a pus amprenta definitiv asupra ucenicului. „Plecând de aici, a primit drept răsplată întreaga Teologie a Duhului Sfânt. De aceea , toate cele teologhisite de el au fost primite în totalitate de către teologii academicieni, pentru că era teologie desăvârşită, cu toate că în multe locuri nu puteau să pătrundă sensul teologic pe care îl simţise el. Putea să se exprime teologic, dar adâncimea şi mărimea cunoaşterii teologiei lui nu putea fi cuprinsă în cărţi.”
Viaţa oricărui părinte duhovnicesc adevărat se întemeiază pe rugăciunea inimii, iar esenţa învăţăturii lui este îndemnul permanent la rugăciune, pentru a o deprinde, în cele din urmă, şi ucenicii. „Întreaga învăţătură a duhovnicului nu este nimic altceva decât o punere în practică, o tălmăcire, o simplificare a poruncilor lui Hristos. De aceea, Sfinţii Părinţi ne spun: „ Cel ce ia seama la poruncile duhovnicului, împlineşte poruncile lui Hristos.”
În tradiţia ortodoxă, Bătrânul este cel care exercită o paternitatea spirituală rodnică în numele lui Dumnezeu-Tatăl, născând fii şi ucenici şi crescându-i pentru viaţa în Hristos; după cuvântul Sf.Ap. Pavel, el „suferă durerile naşterii, până când Hristos ia chip” în cei încredinţaţi lui, călăuzindu-i la asemănarea cu El , oferindu-se cu smerenie ca model de existenţă creştină („...ce-au văzut bun la mine să urmeze şi ei; iar ce-au văzut rău, să mă ierte”) şi împărtăşindu-le permanent harul pe care l-a dobândit, cu mila lui Dumnezeu, prin nevoinţele sale ascunse. Bogat în harisme, Bătrânul se dăruieşte în primul rând pe sine, iar „adevărata învăţatură constă în a împărtăşi ceea ce eşti, ceea ce ai, nu ceea ce ştii.”Modelul paternităţii duhovniceşti este Hristos, prin darul euharistic, prin continua şi totala jertfire de sine. Iar cel ce naşte şi hrăneşte omul duhovnicesc în noi este expresia vie a paternităţii divine, a dragostei şi a blândeţii, simultan materne şi paterne, a lui Dumnezeu.
Paternitatea duhovnicească implică menţinerea în Tradiţia Bisericii prin predania vie, iar învăţătura pe care Bătrânul o transmite ucenicilor săi are un caracter eminamente practic, servindu-le acestora la aplicarea cuvântului evanghelic în viaţa lor, al cărei scop suprem este mântuirea, strict dependentă de dobândirea harului încă în această viaţa. Supunerea necondiţionată a voinţei ucenicilor la voinţa Bătrânului, dispoziţia filială, se justifică prin conştiinţa că lucrarea propriei mântuiri nu se poare săvârşi decât sub călăuzirea unei persoane duhovniceşti, a unui martor viu al credinţei şi purtător al Tradiţiei, capabil să transmită: „cuvinte despre adevăr, cuvinte vii şi seminţe de viaţă”, tocmai pentru că reprezintă paternitatea autentică în Biserică. Relaţia duhovnic – ucenic este capitală şi se bazează pe dragoste duhovnicească reciprocă, râvnind totdeauna binele veşnic al celui iubit.
„Cel dintâi cuvânt al ucenicului către duhovnicul lui este: « Iartă-mă, Părinte, şi nu mă uita la sfânta rugăciune », iar al duhovnicului către ucenic este: « Dumnezeu să te ierte, fiule, şi să ne vedem la Rai ! »”, spunea Părintele Paisie Olaru..Atât duhovnicul, cât şi ucenicul se roagă pururea cu dragoste unul pentru mântuirea celuilalt. Protos. Justin Pârvu, care i-a fost ucenic Bătrânului Paisie de la Sihla, păstrându-i cu pietate memoria, confirmă acest adevăr:
„Relaţia dintre ucenic şi duhovnic este foarte puternică şi în numele ei se pot face multe minuni. Însă nu este suficient ca povăţuitorul să fie cercat, ci să fie şi în acelaşi duh cu ucenicul.”
Despre părintele său duhovnicesc, Protos. Justin îşi aminteşte smerenia şi dragostea lui faţa de aproapele, pe care, de altfel, le-a moştenit şi ucenicul, mărturisind apoi: „Era de o căldură şi tandreţe sufletească rar întâlnite. Părintele Paisie era neîncetat neobosit cu oamenii, încât uita de sineşi”, ceea ce se poate oricând confirma, pentru că există o « probă » vie, Părintele Justin însuşi, la fel de dăruit semenilor cum a fost şi părintele său. Prin astfel de fii duhovniceşti, « în acelaşi duh » cu el, învăţătura şi modelul de viaţă paisian au rămas întregi, încorporate şi roditoare.
Amintindu-şi cu dragoste de Sfântul Siluan Atonitul, părintele său duhovnicesc, Arhimandritul Sofronie mărturiseşte că a primit învăţătura acestuia cu deplină încredere; vieţuind alături de el şi solicitându-i sfatul şi ajutorul în funcţie de nevoile sale de ucenic, nu s-a îndoit nicio clipă de ortodoxia ei: „Când i mă adresam pentru a-i pune întrebări, sau pur şi simplu îl ascultam, aveam conştiinţa că vorbele sale veneau dintr-o experienţa dată de sus. Într-o anumită măsură, mă comportam faţă de el aşa cum lumea creştină se comportă faţă de Sfânta Scriptură, care ne vorbeşte despre adevăruri ca despre nişte fapte cunoscute şi indiscutabile.” Desigur că încărcătura harică a cuvintelor stareţului era cea care îl încredinţa pe ucenic de adevărul învăţaturii acestuia. Arhimandritul observă că Sf. Siluan nu transmitea o învăţătură care era rezultatul reflecţiei sale individuale, ci o învăţatură izvorâtă din experienţa sa reală: „o autentică cunoaştere preceda cuvintele sale, dându-le caracterul unei mărturii veridice privitoare la realităţile lumii duhovniceşti.”
Întemeierea învăţăturii unui stareţ pe trăirea personală a lui Hristos devine garanţia absolută, în mintea unui ucenic sincer şi râvnitor cu duhul, că a găsit călăuza căutată pe calea mântuirii. Chiar dacă unii şi-au exprimat temerea că nu mai sunt în prezent astfel de bătrâni îmbunătăţiţi, Părintele Paisie, optimist, ne asigură că: „Are Dumnezeu încă destui aleşi necunoscuţi, care pot să călăuzească suflete pe calea mântuirii”. Nu se îndoia că paternitatea duhovnicească nu poate fi întreruptă şi îi încuraja pe cei ce nu aveau încă un duhovnic: „Să caute cu credinţă şi vor găsi şi să ceară de la Dumnezeu cu rugăciune şi lacrimi şi le va da. Că nu începe, nici se sfârşeşte lumea cu noi.”
