Opinii ale unor cititori

« Lorsque des géologues la découvrent, Agafia n'avait jamais vu d'autres humains que ses proches, le seul endroit civilisé se trouvant à plus d'une heure d'hélicoptère. Et lorsque Vassili Peskov vient lui rendre visite une première fois, Agafia refuse de composer avec la modernité, elle prie cinq heures par jour en vieux russe, la seule langue qu'elle connaisse et lorsqu'on lui parle de s'installer ailleurs elle refuse catégoriquement, si l'on insiste sur les dangers qu'elle court, elle répond : A Dieu de décider. Née en 1944..., Agafia vit toujours loin du siècle dans la sauvage solitude de la taïga. »

« Până ce geologii n-au descoperit-o, Agafia nu mai văzuse alţi oameni în afara rudelor ei. Când Vassili Peskov a vizitat-o prima oară, Agafia a refuzat dialogul cu modernitatea, ea se roagă cinci ore pe zi în vechea limbă rusă, singura pe care o cunoaşte, şi dacă i se vorbeşte de mutarea în altă parte, ea refuză categoric, iar dacă se insistă asupra pericolelor la care se expune acolo, ea răspunde : « Voia Domnului ! ». Născută în 1944, ... Agafia a trăit mereu departe de veacul acesta în singurătatea sălbatică a taigalei. »

« C'est un récit captivant et bien écrit. On comprend un peu plus la complexité de la société russe et aussi la rigidité morale de certains de ses sous-groupes. Merci de m'avoir fait découvir ce livre! » «

« Este o poveste captivantă şi bine scrisă. Înţelegem un pic mai bine complexitatea societăţii ruse şi rigiditatea morală a unor grupări ale ei. »

« L'histoire de cette famille, rapportée par le journaliste Vassili Peskov, est par certains côtés un documentaire captivant qui nous apprend l'existence de personnes dans des conditions de vie totalement improbables. On apprend pourquoi certains vieux-croyants se sont retrouvés dans cette situation, "loin du siècle" selon leurs termes, et comment ils acceptent leur sort comme celui voulu par Dieu. »

« Istoria acestei familii, relatată de jurnalistul Vassili Peskov, este în unele privinţe un documentar captivant care ne învaţă despre existenţa unor persoane în condiţii de viaţă improprii. Ni se spune de ce anumiţi credincioşi de rit vechi au ajuns în situaţia aceasta, « departe de veacul nostru », în termenii lor, şi cum îşi acceptă ei soarta, ca expresie a voii lui Dumnezeu. »

Vassili Peskov, Eremiţi în taiga

Este povestea fascinantă a şase “credincioşi vechi” care au găsit un refugiu în adâncul pădurii siberiene. Ei au întrerupt orice legătură cu civilizaţia în 1938, vieţuind într-un mod primitiv într-o zonă îndepărtată a Siberiei.N-au avut niciun fel de contact cu lumea până ce au fost descoperiţi, în 1982, de către nişte mineri care foloseau elicoptere ca să supravegheze zona aceea inaccesibilă. Unul dintre mineri i-a făcut cunoscută această descoperire jurnalistului rus Vassili Peskov, care a scris o carte despre viaţa celor şase membri ai familiei Lykov. Sunt numeroşi « fundamentalişti » printre monoteişti, creştini, evrei sau musulmani. Deseori se discută despre fundamentaliştii Bisericii Ortodoxe Ruse.

Peskov scrie că a fost o schismă mare în această bierică în secolul al XVI-lea, în parte din cauza « reinterpretării » tradiţiei ortodoxe de către ţarul Petru cel Mare. Credinţele s-au schimbat şi a devenit foarte important dintr-o dată dacă cineva îşi făcea semnul crucii cu trei sau cu două degete. Ţarul a decretat ca bărbile să fie rase. Fundamentaliştii s-au opus acestor inovaţii, de asemenea, folosirii tutunului si alcoolului, jocurilor şi cântecelor. S-au opus autorităţii statului şi legilor lui, serviciului militar, banilor şi paşapoartelor. Ca toţi fundamentaliştii..., « vechii credincioşi » sunt statornici în opoziţia lor, ca şi cum Petru cel Mare ar fi încă în viaţă. Ei urmează convingerile şefilor lor din secolul al XVI-lea, fugind şi ascunzându-se de societate. Nimeni n-a făcut-o mai bine ca familia Lykov. Peskov descrie supravieţuirea lor la limită înainte de cel de-al Doilea Război Mondial. Familia a locuit în cabane, n-a avut sare, şi-a pierdut în scurt timp uneltele de fier, care s-au stricat sau au ruginit, n-au avut chibrituri pentru a aprinde focul, au cultivat cartofi pentru hrană şi s-au bazat pe taiga pentru a-şi suplimenta alimentaţia săracă, dar şi-au menţinut simbolurile religioase şi ritualurile. N-au avut îngrijire medicală. Au fost ameninţaţi de pericolul incestului. De aceea, cei doi fraţi şi-au stabilit locuinţe separate, la 6 km depărtare de zona principală de locuit .Peskov îi numeşte Robinsoni. În 1961 aproape au fost distruşi de foamete, din cauza unei zăpezi în iunie care le-a distrus recolta. Mama Lykova a murit puţin după aceea, slăbită de foame. În anii ’80, au murit aproape toţi A rămas în viaţa fiica, Agafia. Va alege ea să se întoarcă la civilizaţie sau îşi va menţine felul de viaţă eremitic în pădure? E o carte excelentă, care priveşte în adâncul unui mod de viaţă radical diferit şi oferă o perspectivă obiectivă asupra unui grup fundamentalist.

Adaptare după articolul “Agafia, a wonderful woman”/ "Agafia – o femeie minunată" de pe blogul “Oldwoman’s books” .

"Toate vin de la voie"

Voinţa bună stă la temelia vieţii duhovniceşti şi este armă tare în războiul cu noi înşine, spre înnoirea firii stricate de păcat.

“Nu arunca vinovăţia păcatelor tale asupra Satanei”, îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur în Cuvântul său la prima Duminică din Postul Mare.

“...deşi Satana ne ispiteşte, el totuşi nu este vinovat în nenorocirea noastră numai dacă noi înşine vom lua seama bine asupra noastră. Cine însă este uşuratic la minte şi nu are un îndemn tare spre bine, acela cade în păcat şi se aruncă pe sine în pierzare, chiar de nu ar fi diavolul. Satana negreşit voieşte să ne piardă; eu ştiu aceasta, şi nimeni nu o tăgăduieşte. Dar să luaţi aminte la cele pe care am să le zic acum.”

Uşurătatea de minte despre se care vorbeşte în această omilie ne întoarce mereu din calea luptei cu slăbiciunile şi patimile noastre, sugerându-ne viclean că nu suntem noi vinovaţi dacă nu reuşim să ne stăpânim pornirile păcătoase, ci diavolul, el este de vină. Dar Sfântul Ioan nu ne dă voie să ne amăgim în această privinţă : cauza răului este lipsa îndemnului hotărât spre bine din noi. Am făcut oare tot ce am putut spre a mă împotrivi păcatului?

Dacă ne întrebăm « cum poate făptura, care duce la cunoştinţa lui Dumnezeu, să fie pricina necucerniciei ? Apostolul răspunde la aceasta aşa: „Ei s-au întunecat în cugetele lor şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului” (Rom. 1, 21 - 25). El aici cu niciun cuvânt nu pomeneşte de Satana, sau de vreun duh rău, ci vorbeşte numai despre făptură, care altminteri duce la cunoştinţa lui Dumnezeu. »

De ce facerea mâinilor lui Dumnezeu, atotbună s-a pervertit? De ce a devenit obiect al patimilor omului, deşi ea a fost creată pentru a ni-L revela pe Dumnezeu ? Răspunsul : prin reaua întrebuinţare ce se dă de către oameni tuturor lucrurilor firii.

“Dar cum oare s-a făcut ea pricina necucerniciei ? Nu prin ea însăşi, nici prin propria ei însuşire, ci prin lenevirea şi uşurătatea oamenilor care nu au socotit deosebirea între făptură şi Făcătorul. Vom dori oare nimicirea făpturii, când ea pentru mintea cea uşuratică a multora s-a făcut pricina răului?”

Omul nebăgător de seamă şi uşuratic, spune Sfântul, toate însuşirile bune primite în dar de la Domnul le întoarce spre rău:

« Să vorbim despre membrele noastre proprii, încă şi acestea se fac pricină a pierderii noastre, când noi suntem nebăgători de seamă şi uşuratici. Nu din sine şi prin propria lor însuşire membrele trupului nostru se fac pricină a pieirii noastre, ci prin vinovăţia noastră.

Iată, ochiul ţi s-a dat pentru ca să priveşti făptura lui Dumnezeu şi să lauzi pe Făcătorul şi Domnul. Insă dacă tu întrebuinţezi rău ochiul, atunci el se face pentru tine îndemn spre necurăţie si desfrânare.

Limba ţi s-a dat ca să lauzi şi să preamăreşti pe Domnul Dumnezeu. Iar dacă o vei întrebuinţa rău, atunci ea se face ajutătoare la hulirea lui Dumnezeu.

Mâinile ţi s-au dat ca să le întinzi către Dumnezeu întru rugăciune. Iar dacă tu nu vei fi cu priveghere asupra ta, le vei întinde şi la lăcomia averii şi la răpire.

Picioarele ţi s-au dat ca să alergi cu dânsele la lucrurile cele bune. Însă dacă tu eşti leneş şi uşuratic la minte, vei alerga cu dânsele şi la răutăţi. »

Ochii noştri nu mai contemplă frumuseţea creaţiei lui Dumnezeu, gura noastră nu-i mai înalţă doxologia şi nu-i mai imploră mila şi iertarea, mâinile şi piciorele noastre nu mai trudesc la sarcina cea uşoară a împlinirii poruncilor Lui. Le-am făcut vrăjmaşe lui Dumnezeu şi nouă înşine.

« Aşadar, vezi că celui leneş şi uşuratic la minte toate îi sunt vătămătoare. Ceea ce pentru alţii este doctoria cea mai vindecătoare, lui îi aduce moarte. Aceasta însă nu vine de la doctorie, ci de la om şi de la slăbiciunea lui. »

Slăbiciunea voinţei noastre de bine se face duşmanul nostru cel mai înverşunat.

« ...unui slab chiar Pavel poate să-i aducă vătămare, pe când pe cel tare nici Satana nu poate să-l vatăme vreodată[...] celui slab toate i se fac spre pagubă, celui tare toate spre folos, iar în păcatele noastre şi în pierderea noastră nu Satana, ci propria noastră voinţă este vinovată. Toate vin de la voie. »

Chiar dacă diavolul ne ademeneşte, de-l vom asculta, vinovăţia căderii va fi a noastră, că i-am ascultat şoapta vicleană : « dacă noi n-am păcătui cu propria noastră voinţă, nimeni n-ar putea să ne arunce în pierzare. Iară cel ce se lasă amăgit aşa lesne ca Eva, sau precum Cain, acela de dinainte trebuie să fi fost uşuratic la minte şi nu cu destulă pază asupra sa, căci Satana n-ar fi avut atâta putere dacă sufletul ar fi fost priveghetor şi cu îngrijire de mântuirea sa. »

Să ne ajute Domnul să ne întărim voia cea bună !