Sf. Teofan : Tâlcuiri din Sfânta Scriptură

A patra duminică a Postului(a Sfântului Ioan Scărarul)

[Evr. 6, 13-20 ; Mc. 9, 17-31] În predica Sa despre fericiri, Domnul descrie inima vrednică de Rai(Mt. 5, 1-12). În alcătuirea ei intră : smerenia, plânsul şi zdrobirea inimii, blândeţea şi nemânierea, deplina iubire de dreptate, desăvârşita milostivire, curăţia inimii, iubirea de pace şi împăciuirea, răbdarea necazurilor, suferinţelor îndurate pe nedrept şi prigonirilor pentru credinţa şi viaţa creştinească. Doreşti raiul ? N-ai decât să fii astfel şi încă de aici vei pregusta din raiul în care ai sa intri după moarte, ca moştenitor.

Sfânta Evanghelie

« Şi i-a răspuns Lui unul din mulţime : Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Şi oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. Iar El, răspunzând lor, a zis : O, neam necredincios, până când voi fi cu voi?Până când vă voi răbda pe voi ? Aduceţi-l la Mine.

Şi l-au adus la El. Şi văzându-L pe Iisus, duhul îndată a zguduit pe copil şi, căzând la pământ, se zvârcolea spumegând.Şi l-a întrebat pe tatăl lui : Câtă vreme este de când i-a venit aceasta ? Iar el a răspuns : din pruncie. Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă ca să-l piardă. Dar de poţi ceva, ajută-l, fiindu-Ţi milă de noi.

Iar Iisus i-a zis : De poţi crede, toate îi sunt cu putinţă celui ce crede. Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi : Cred, Doamne ! Ajută necredinţei mele ! Iar Iisus, văzând că mulţimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i : Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc : ieşi din el şi sa nu mai intri în El ! Şi răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit ; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit.

Dar Iisus, apucându-l de mâna, l-a ridicat, şi el s-a sculat în picioare. Iar după ce a intrat în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte : Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim ? El le-a zis : Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post. Şi ieşind ei de acolo, strabăteau Galileea, dar El nu voia să ştie cineva, căci învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor şi-L vor ucide, iar după ce-L vor ucide, a treia zi va învia. »(Mc. 9, 17-31)

Tiara imperială

Principesa Ileana a moştenit de la mama sa, regina Maria, o bijuterie de valoare deosebită, o tiară cu safire şi diamante, cu adevărat regală. Ţarul Nicolae I al Rusiei a făcut-o pentru soţia sa, Prinţesa Charlotte a Prusiei, cu ocazia încoronării, în 1825. Prin strănepoata ei, bunica dinspre mamă a Prinţesei Ileana, diadema a intrat în posesia acesteia. Regina Maria, care o purtase în 1922, la încoronarea ei, apoi în timpul vizitei în America, în 1926, i-a dăruit-o fiicei sale în 1931, cu prilejul căsătoriei acesteia.

Oricine se poate întreba ce importanţă sau semnificaţie spirituală ar putea să aibă această bijuterie. Înainte de a-i da cuvântul Principesei, îmi îngădui să observ că tiara imperială este simbolul unei epoci auguste, de splendoare şi nobleţe sufletească astăzi definitiv încheiate. Înainte de a fi o amintire scumpă păstrată de la familia mamei sale, tiara Principesei Ileana este, datorită conjuncturii, o mărturie a legăturilor de familie, care în urmă cu şase-şapte decenii încă mai reprezentau mult. Şi Dumnezeu a îngăduit ca splendida tiară să devină un suport pentru familia refugiată în Argentina după înstaurarea regimului comunist în patrie, o formă prin care înaintaşii săi iluştri îi întindeau o mână de ajutor în cea mai mare cumpănă a vieţii.

În anul 1950, în condiţiile în care nu avea altă posibilitate să le asigure un viitor copiilor săi, Domniţa se vede nevoită să se despartă de această moştenire de familie, dar o face fără să ezite. Diadema este vândută şi situaţia salvată, totuşi Prinţesa resimte o tristeţe firească :

« am fost recunoscătoare în ziua în care am pierdut-o, dar m-am simţit ca o trădătoare a trecutului şi a tuturor mândrelor capete încoronate care o purtaseră. Mă întrebam dacă strămoşii mei se întorceau în morminte – şi atunci mi-am amintit că unii dintre ei de-abia dacă mai au morminte. Vi se pare ciudat ? Aşa s-a întâmplat, din cauză că revoluţionarii şi comuniştii se tem de moarte şi le distrug trupurile morţilor. Acele morminte ale eroilor care au fost altare sfinte pentru popor, mormintele conducătorilor care stau mărturie bravei istorii naţionale – toate au fost profanate. Rămăşiţele pământeşti au fost scoase din pământ şi arse, cenuşa lor răspândută în vânt, iar pământul mormintelor, astupat şi nivelat. Aşa s-ar putea să se fi întâmplat şi cu mormintele părinţilor mei, deşi când eu am fost exilată, în 1948, nu fuseseră atinse. Dar chiar şi atunci, începuseră acte de violenţă pentru care această distrugere de morminte nu e decât un simbol. Înainte de a părăsi România am vorbit despre toate acestea cu Emil Bodnaraş, pe atunci secretarul comunist al Cabinetului. L-am întrebat de ce comuniştii răspândesc calomnii, deşi ştiu că sunt false.

« Dar cred că vă daţi seama şi singură de ce », mi-a spus el calm. « Dumneavoastră şi clasa din care faceţi parte trebuie să dispăreţi. Trecutul trebuie să dispară. Aşa cum distrugem până şi cenuşa morţilor ca nimic să nu mai rămână, aşa trebuie să distrugem orice vestigiu al dragostei şi al respectului faţă de amintirea lor în inimile şi minţile oamenilor. Ceea ce mama dumneavoastră a făcut pentru popor, ceea ce dumneavoastră aţi făcut pentru oameni- trebuie mai întâi întinat şi apoi măturat.”

Acest dialog de un cinism aparte m-a determinat să amintesc aici povestea tristă a tiarei imperiale. Pentru că m-a impresionat mult drama pe care actele silinice şi profanatoare ale comuniştilor au declanşat-o în poporul român. Practic, acestui încercat popor i s-a spălat creierul în cel mai mârşav mod cu putinţă, inoculându-i-se dispreţul cel mai puternic faţă de istoria naţională, mai ales cea a vremurilor mai noi. Resentimentele faţă de Casa Regală a României, minciunile vehiculate cu ură pe seama membrilor ei, care ar merita mai mult respect, încrâncenarea cu care se păstrează tăcerea sau se minimalizează contribuţia monarhiei la modernizare României şi la stimularea valorilor umane sunt efectele întârziate şi bizare ale propagandei comuniste.

Mi-amintesc de vremea când abia ieşisem din coşmarul dictaturii, dar nu reuşeam deloc să scap de mentalitatea «materialist-dialectică şi istorică » şi de ateismul comunist. Cât de dificil a fost să refac în minte ierarhia valorilor, cea autentică, ocultată de regim. Cât de greu să accept că istoria nu începea şi nu se sfârşea cu 23 august 1944, ci existaseră epoci de glorie, prosperitate şi demnitate naţională despre care noi fusesem lăsaţi să credem că aduseseră numai nenorociri poporului român. Cumva s-a petrecut minunea şi astăzi pot privi obiectiv la epoca Regatului României. Ba chiar pot spune că admir deschis şi cu temei personalităţile care şi-au lăsat amprenta benefic asupra destinului acestui neam, cu care s-au unit real, adânc şi rodnic.

Întorcându-mă la mărturisirile Domniţei Ileana, un gând îmi spune că şi ea face parte din generaţia interbelică, a titanilor culturii române. S-a născut în acelaşi an cu Eugemn Ionescu, o personaliate recunoscută internaţional. Un dramaturg, un filosof, un istoric al religiilor – E. Ionescu, E. Cioran, M. Eliade şi o cuvioasă monahie, streaţă şu ctitor de mănăstire ! Doar patru exemple de excelenţă românească. Ea îşi încheie dureroasa meditaţie despre drama spirituală şi morală a românilor sub comunişti cu aceste cuvinte :

« Ei bine, mormintele au fost distruse. Dar rămâne de văzut dacă trecutul poate fi şters aşa de uşor şi în totalitate. Poate că va fi ca şi cu tiara mea, pierdută pentru mine într-un fel, dar încă ajutându-mă şi protejându-mă în altul. Sigur asta şi-ar fi dorit dragii mei dispăruţi pentru copiii lor - şi pentru ţara care le-a fost ca un copil iubit. Ceea ce ei ne-au lăsat moştenire, o diademă sau o tradiţie, şi-au dorit cu siguranţă să folosim spre binele nostru. Dacă formele pe care ei le-au găsit utile azi trebuie să se schimbe, pentru a se adapta vremurilor schimbătoare, avem binecuvântarea lor să le folosim cum credem, atâta timp cât scopurile noastre rămân bune şi drepte. »

În faţa acestui mod de a înţelege lucrurile eu mă înclin cu respect.

.

Nevoia de modele

Citind cartea Domniţei Ileana, am avut ocazia să cunosc o minune de femeie creştină, cum nu m-aş fi gândit. Fiica regelui Ferdinand şi a reginei Maria s-a născut în 1909(5 ianuarie)şi a trăit în exil până în 1991, în SUA, unde se călugărise şi era stareţa unei mănăstiri ortodoxe. A fost căsătorită cu arhiducele Anton de Austria şi au avut şase copii foarte frumosi(doi băieţi şi patru fete). Se iubeau foarte mult şi au fost fericiţi, cu toate dezastrele prin care au trecut. Au tăait o vreme(8 ani) la un castel din Austria, Sonnberg, aşezat în mijlocul unei insule, într-o zona minunată. Când a început războiul, Domnita a organizat la castel un spital pentru răniţii români de pe frontul din Austria, o ajutau studenţii români şi propria familie. Apoi Hitler a ocupat Austria, iar naziştii i-au silit să plece. Ea şi copiii s-au întors în România, Principele Anton era pe front, abia mai târziu a venit şi el. Au locuit la castelul Bran, pe care il lăsase Regina Maria moştenire, deşi conditiile erau improprii. Bineînţeles că n-a putut să stea degeaba. S-a oferit voluntară la cantina din gara Braşov, pe unde treceau încontinuu trenuri cu refugiaţi din Basarabia şi înfometaţi din Moldova. Au început bombardamentele Aliaţilor. Răniţii erau din ce în ce mai mulţi. Au pus în funcţiune spitalul în Braşov, dar nu făceau faţă numărului mare de răniţi, aşa că şi-a construit propriul spital, oferind până la urma asistenţă medicală întregii zone. Reuşea să facă rost de fonduri, de hrană, de instrumente medicale. Era incredibilă. Muncea la cot cu ceilalţi, de fapt, mai mult ca toţi. A ajuns şi să opereze, la nevoie.

Au venit comuniştii, dar a reuşit să-i convingă de utilitatea activităţii lor, aşa că, până la abdicarea regelui Mihai, a funcţionat totul bine. A intervenit pentru mulţi deţinuţi şi i-a ajutat pe cei ce luptau în munţi contra regimului. A trebuit să plece împreună cu familia regală, pentru că nu i s-a mai permis să ramană. Despărţirea de toţi colaboratorii a fost sfâşietoare pentru ea, dar credinţa a salvat-o. Cartea e scrisă în 1951, aşa că nu spune ce s-a întâmplat cu ai ei şi cum a ajuns la călugărie.[evocarea d-nei Zoe Dumitrescu lămureşte lucrurile]

Sunt adânc impresionată de dragostea ei roditoare în fapte. Cred că s-a dus drept în rai! iar acum se bucură la picioarele lui Hristos şi se roagă pentru români. Pe vremea ei, oamenii de caracter erau patrioţi, spre amuzamentul generaţiei actuale(o scriu cu amar !). Principesa Ileana m-a determinat să văd, cu durere, cât de goală este viaţa mea, cum n-am făcut încă absolut nimic şi mă pierd în egoisme neroditoare, pe cât de mică şi neputincioasă e credinţa mea şi mi-e ruşine cu mine. Ştiu că nu e război şi nu poţi lucra la asemenea proporţii, dar întotdeauna există loc pentru dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, dacă reuseşti să-ţi calci în picioare ucigătorul egoism, privind şi la cei de lângă tine.

Despre rugăciune

Fragmente din cartea principesei Ileana : « Trăiesc din nou »

« între viaţa ascetică, adică viaţa în care predomină acţiunea umană, şi viata mistică, adică viaţa în care predomină acţiunile lui Dumnezeu, este aceeaşi diferenţă ca între a vâsli şi a pluti într-o barca ; vâsla este efortul ascetului, pânza este pasivitatea misticului care se desfăşoară pentru a prinde briza divină »

« Rugăciunea lui Iisus este miezul rugăciunii mistice; ea poate fi folosită de oricine, în orice moment[...] Intâi, retrage-te într-un loc liniştit : « Veniţi numai voi înşiva deosebi, în loc pustiu, şi odihniţi-vă puţin »(Marcu 6, 31) ; « Şi râvniţi ca să trăiţi în linişte »(1Tes.4, 11), apoi, roagă-te în taină - singur şi în tăcere. »

« În taină » ar trebui înţeles aşa cum este el utilizat în Biblie: de pildă, Iisus ne spune să dăm de pomană în taină - să nu lăsăm mâna stângă să ştie ce face cea dreaptă. Să nu fim ostentativi în practicarea religiei, nici să nu ne fălim. « Singur » înseamnă să ne separăm de lumea din jur şi de influenţele ce ne-ar tulbura. De fapt, când ne rugăm, avem mai multă tovărăşie ca niciodată..., « având împrejurul nostru atâta nor de mărturii »(Evrei 12, 1). Martori sunt toţi cei ce se roagă : îngeri, arhangheli, sfinţi şi păcătoşi, morţii şi viii. În rugăciune, mai ales în Rugăciunea lui Iisus, devenim cât se poate de conştienţi de apartenenţa noastră la trupul viu al lui Iisus. « In tăcere » presupune să nu rostim rugăciunea cu voce tare. Nici măcar să nu medităm asupra cuvintelor; le folosim doar pentru a ajunge, dincolo de ele, la esenţa însăşi. »(385)

« Această rugăciune ar trebui repetată în tăcere, fără grabă, profund. Fiecare gând ar trebui să se concentreze pe Iisus, uitând toate celelalte, bucurii şi necazuri deopotrivă. Orice gând rătăcit, fie el şi bun şi pios, poate deveni un obstacol.

Când îmbrăţişezi o persoană iubită, nu te gândeşti cum şi de ce o iubeşti - ştii doar că iubeşti din toată inima. La fel se întâmplă şi când Îl strângem spiritual pe Iisus Hristos la inima noastră. Dacă dăm atenţie profunzimii şi calităţii iubirii noastre înseamnă că suntem preocupaţi mai degrabă de propriile noastre reacţii decât să ne oferim cu entuziasm şi fără rezerve lui Iisus. Gândeşte rugăciunea în timp ce inspiri şi expiri ; calmează-ţi atât mintea cât şi trupul, folosind bătaia inimii ca ritm. Nu căuta cuvinte, ci continuă să repeţi rugăciunea,sau doar numele lui Iisus, cu dragoste şi adoraţie. Asta e TOT ! Curios - în atât de puţin ai mai mult decât totul !

E bine să ai ore regulate de rugăciune şi să te retragi oricând poţi in aceeaşi cameră sau în acelaşi loc, dacă e posibil, în faţa unei icoane. Icoana este înzestrată cu prezenţa obiectivă a Celui zugrăvit, ajutând astfel foarte mult în invocaţie. Călugării şi măicuţele ortodoxe socotesc că folosirea mătaniilor îi ajută să-şi păstreze atenţia focalizată. Sau poate veţi considera că este mai bine să închideţi încet ochii, concentrându-vă spre universul lăuntric.

Rugăciunea lui Iisus...este un mijloc de a pune tot ce avem în inima pentru Dumnezeu şi oameni deopotrivă la picioarele lui Iisus. Este o cale de comuniune cu Dumnezeu şi cu toţi cei ce se roagă. »(386)

Prin voia lui Dumnezeu

Principesa Ileana, evocată de Maica Benedicta(d-na Zoe Dumitrescu- Buşulenga)

Într-un interviu luat în anul 2006(publicat în Formula As/ nr. 712), monahia Benedicta îşi aminteşte de Principesa Ileana, fiica Reginei Maria şi a Regelui Ferdinand :

« - Până în 1948, când a fost alungată din ţară întreaga familie regală, nu am trăit in preajma lor. Ascultam povestirile tatălui meu, combatant în Primul Război Mondial, care-şi pierduse braţul pe câmpul de luptă şi care imediat după război vorbise la Alba-Iulia, la sărbatorirea întregirii ţării. Abia mult mai târziu, în 67, am întâlnit-o pe Principesa Ileana - devenită Maica Alexandra - într-o mănăstire de lângă Paris. A fost un moment extraordinar. Profesorul Alain Guillermou, eminescologul francez care a tradus şi publicat opera marelui nostru poet, mă invitase să ţin o conferinţă la Sorbona, despre Eminescu şi romantismul european. [...] Odată ajunsă la Paris (aveam 47 de ani), m-am întâlnit cu distinse personalitaăţi franceze, ca şi cu câţiva români aflaţi în exil[...] Într-o zi, părintele Scrima îmi spune că mă aşteaptă o surpriză şi că trebuie să mergem undeva, în apropierea Parisului, unde voi vedea nişte lucruri interesante... Afară era o zi însorită, caldă şi veselă. M-am urcat în maşina lui, gata de drum, cu un nestăvilit sentiment de libertate. [...]am ajuns într-un mic orăşel, Bussy, unde am coborât în faţa unei clădiri frumoase, dar vetustă ca aspect. Mi se spune că este o mănăstire ortodoxă, condusă de maici bătrâne, din fosta aristocraţie rusă. Intr-una din încăperi, într-un fotoliu adânc, stătea o călugăriţă bătrâna, foarte bătrână, cred că avea peste nouăzeci de ani - care mi-a întins mâna să i-o sărut, spunându-mi: "Mere Serge!". Încremenisem. Mă aflam în faţa marii ducese a Rusiei, fugită aici cu tot neamul! Cladirea apartinea fundaţiei lor. Am stat puţin de vorba cu ea, dar drept să-ţi spun, pe subiecte destul de convenţionale. [...]După un timp, am auzit cum cineva cobora scara în goană, ca o ciută fugărită şi, când a apărut, am strigat gâtuită de emoţie: "Domniţa!". Ea a început să râdă şi mi-a spus: "Nu mai sunt domniţă, dragă, acum sunt Maica Alexandra". Rămăsesem cu gura căscata. Prin mintea mea se derulau cu o iuţeala fantastică scene, parcă demult cunoscute, oameni deveniţi amintiri. Mi-o aminteam tânără şi exuberantă, frumoasă, iubită de noi, toţi românii. Jucatoare de tenis, făcea şi yachting, fiind singura femeie din Romania care obţinuse "Brevetul de căpitan de cursă lungă". Iubitoare şi de arte, studiase sculptura cu Ion Jalea şi pictura cu Jean Al. Steriadi. Implicată cu trup şi suflet în munca socială, fusese fondatoarea şi preşedinta Asociaţiei Tinerelor Femei Creştine (Y.W.C.A.), formată din elevele marilor licee din ţară. Îmi aminteam ca prin vis de stralucita nuntă a Domniţei la Sinaia, cu principele Anton de Habsburg Toscana, din 27 iulie 1931, când eu eram doar un copil; de numeroasele întreceri sportive sau sărbatori naţionale, de la care era nelipsită; de momentele grele ale războiului, când Domniţa Ileana îmbrăcase uniforma asistentelor de Crucea Roşie, construise la Bran un spital, unde făcea de toate, de la îngrijirea bolnavilor la procurarea hranei şi la spălatul geamurilor şi al podelelor. Auzisem şi zvonurile despre întâlnirile Domniţei cu unii capi comunişti, de la care obţinea, de fiecare dată, dreptul de a trimite pachete, pentru câte cineva dintre cei care sufereau în închisori, chinuri greu de imaginat. In tot acest timp, a fost mereu aceeaşi, mereu cu surasul pe buze şi plină de curaj, gata să-i ajute pe cei din jurul său, devenită pentru noi, toţi, un personaj aproape legendar. După plecarea lor din ţara, în ianuarie 1948, veştile nu mai trecuseră dincolo de "cortina de fier", căzută greu între noi, cei din Est, şi restul lumii. Şi acum, iat-o, în faţa mea! Eram copleşită, năucită, mă simţeam strivită de acea prezenţă ce-nsemna pentru mine mai mult decât o pagina de istorie vie. Până să-mi revin, mi-a spus să mergem în chilia ei, ca să putem vorbi în linişte.

[...]Aflată în alt corp al clădirii, chilia era la mansardă şi era îmbrăcata toată în lemn, un interior rustic, de casă tipic romanească. [...] Parfumul delicat de busuioc, mesele încărcate de icoane şi de ştergare brodate în culori vii mă făceau să mă simt intrată într-o Românie rămasă doar amintire, o lume tainică, plină de sfinţenie şi har. Cu greu mă hotăram încotro să privesc mai întâi: la ochii ei mari, de un albastru intens şi scânteietor, la haina monahală, neagră, simplă, care-i accentua nobleţea regală, sau la interiorul acela tărănesc, plin de graţie şi rafinament. Deasupra patului atârnau un crucifix splendid şi o icoana a Fecioarei Maria, ferecată-n aur şi argint. Pe noptieră, o statuetă a Sf. Benedict, cufundat în cucernică rugăciune. Erau, pesemne, amintiri de familie, "de-acasă", relicve sfinte».

« Vorbea într-o romanească fără cusur, cu vocea ei profundă, frumos timbrată şi mângâietoare. De altfel, toţi românii întâlniţi atunci în străinătate vorbeau româneşte perfect, fără pic de accent străin. Maica Alexandra ştia tot ce se întâmplase în România după alungarea lor, dar voia să afle noutăţi despre prietenele e[...]

A stăruit apoi mult timp asupra Castelului Bran, lăsat ei prin testament de Regina Maria. Mă intreba ce devenise, dacă se mai păstrase ceva din sobrietatea medievală a interioarelor, dacă mai existau piese dragi de mobilier. Am cruţat-o, ascunzându-i că multe nu mai erau ».

« În cele din urmă, mi-am luat inima-n dinţi si-am întrebat-o cum de s-a călugărit. Mi-a pomenit, în treacăt, despre divorţul de principele Anton de Habsburg Toscana, tatăl celor şase copii ai lor, şi de imediata ei căsătorie cu un oarecare doctor, Ştefan Issărescu. Mi-a povestit, apoi, cum simtea că mai păcătuise o dată, în România, când maşina în care se afla împreună cu copiii fusese urmarită de ruşi. Atunci, a uitat pentru o clipă că este creştină credincioasă şi a vrut să se otrăvească împreună cu copiii, de teamă ca aceştia să nu fie trimişi in Rusia. Traise momente tragice, dar, în cele din urmă, a reuşit să plece cu întreaga familie în străinătate, unde, în ciuda greutăţilor materiale, cu un curaj remarcabil, Domniţa a reînceput să trăiască normal.

Între timp, fata cea mare, cea mai frumoasă, Minola - cum o alinta ea -, se căsătorise cu un tânar american, era fericită şi avea doi copii. Şi cum într-o zi, cei doi soţi plecau într-o călătorie, Domniţa şi copiii i-au însoţit la aeroport. Si-au luat rămas bun, avionul a decolat şi, imediat după decolare, sub ochii lor îngroziţi, o explozie teribilă a făcut fărâme avionul şi pasagerii. "Sub ochii mei şi ai copiilor", a mai spus Domniţa, în vreme ce-şi stăpânea cu greu lacrimile[...]. "La scurt timp dupa prima nenorocire, Stefan, [băiatul cel mare, mostenitorul numelui de Habsburg] care-şi găsise o ocupaţie şi ducea o viaţă normală, a căzut de pe cal, s-a lovit la cap şi, de doi ani este în comă profundă. Atunci am înţeles că nenorocirile care mă copleşeau sunt semne venite de la Cel de Sus. M-am gândit că Dumnezeu mă cheamă în felul acesta să-mi schimb drumul şi să mă căiesc pentru viaţa de până atunci. Aşa că... m-am hotărât să mă călugăresc. »

Dar, pentru ca în Occident nu existau pe-atunci mănăstiri ortodoxe româneşti, Maica Alexandra a rămas şase ani la Bussy-en-Othe, la mănăstirea ortodoxă a maicilor ruse ».

« Mi-a mărturisit că visul ei era să întemeieze în America, în Pennsylvania, o mănăstire ortodoxă de maici, unde-ar fi vrut să readucă atmosfera mănăstirilor romaneşti. Deocamdată, nu vorbise nimănui altcuiva despre nobilul ei plan şi strângea fonduri pentru a şi-l putea realiza. Stia că o aşteptă o muncă uriaşă, dar îşi jurase să nu aibă odihnă, pâna ce nu-şi va implini calea spre care se simţea îndrumată de Cel de Sus.

Se lăsase seara şi, cu mare greutate m-am despărţit de Maica Alexandra. Ştiam că o văd pentru ultima oară şi că-mi va fi greu să mai aflu veşti despre ea. Întâlnirea cu Principesa Ileana, cea de altădată, îmi redeşteptase dorul de acea Românie, ramasă definitiv, până azi, doar amintire... »

« căile Domnului rămân necunoscute şi legăturile noastre sufleteşti se fac, şi ele, după voia Lui. Obişnuiam pe-atunci ca vacanţele să mi le petrec la Mănăstirea Văratec, în casa maicuţei Benedicta Braga, una din cele mai distinse monahii ale Văratecului, unde mă invita prietena mea Valeria Sadoveanu [...] Ne întâlneam acolo cu fetele lui Sadoveanu, cu surorile Cămărăşescu, cu Lili Teodoreanu, şi toţi la un loc formam o familie... Dar într-o zi, maica Benedicta a primit din partea Patriarhului Justinian un ordin cu totul surprinzător. La cererea Principesei Ileana (Maica Alexandra), patriarhia o desemnase pe maica Benedicta Braga să-i dea ajutor la mănăstirea nou înfiinţată în America, numita "Noul Văratec", cu hramul "Schimbarea la faţă". Maica Benedicta avea doua licenţe, în teologie şi în biologie, şi se specializase în muzica psaltică. Bună organizatoare, ea înfiinţase muzeul de la Mănăstirea Văratec, unde era şi ghid. Maica Benedicta a acceptat supusă porunca, dar şi indurerata, că urma să-şi părăsească chinovia. Era chinuită de povestea fratelui ei, preotul Roman Braga, de care nu mai ştia mare lucru. Părintele fusese arestat şi aruncat în cea mai cumplită închisoare din Romania, cea de la Piteşti, unde suferise chinuri groaznice. După ce a ieşit din închisoare, părintele Roman fusese trimis în Brazilia, la Matto Groso, de Patriarhul Justinian, care voia să-l scape de urmărirea securităţii. Acolo însă n-a putut suporta clima şi se dusese în America, la părintele Trifa. Când a auzit maica Benedicta că fratele ei se afla în America, n-a mai stat pe gânduri şi a plecat însoţită de două măicuţe de la Văratec, Apolinaria şi Gabriela,[...]. Şi astfel, prin rugămintea Maicii Alexandra, care nu le ştiuse povestea, dar care fusese instrumentul voinţei divine, cei doi fraţi s-au revăzut după ani grei de despărţire. Şi divinitatea a mai lucrat încă o dată. Nu mult dupa ce se călugărise, Maica Alexandra a avut marea bucurie să vadă că fiul ei, Ştefan, se însănătoşise deplin. Încurajată, astfel, pe drumul ei, în septembrie 1990, în ciuda bolii sale de inima, Maica Alexandra a revenit in Romania cu ajutoare pentru copiii orfani. A fost la Bran, s-a întâlnit cu o parte din localnicii care nu o putuseră uita şi unde s-a simţit, în sfârşit, "acasa". La câteva luni după întoarcerea la mănăstirea din Ellwood City, întemeiată de ea, Maica Alexandra a trecut în lumea drepţilor, pe 21 ianuarie 1991, cu sentimentul datoriei implinite. [...]

Mormântul Domniţei Ileana este străjuit de o troiţă cioplită în lemn de un român. Şi cel mai scump tezaur purtat cu sine în pribegie, caseta cu pământ românesc cules de la Bran chiar de ea, se afla astăzi în Catedrala Bisericii Episcopale din New York, în Capela dedicată cultului ortodox. Stă sub icoana văzută de mine la Bussy, în chilia Maicii Alexandra, daruită de Regina Maria "celei mai iubite fiice" a ei. Pe o plăcuţă de bronz ce poartă vechea stemă a României, sunt încrustate cuvintele: "În memoria părinţilor mei, Regele Ferdinand şi Regina Maria, precum şi a tuturor celor care s-au sacrificat pentru ţară. Aici se găseşte o particică de pământ românesc liber!".