Nevoia de modele

Citind cartea Domniţei Ileana, am avut ocazia să cunosc o minune de femeie creştină, cum nu m-aş fi gândit. Fiica regelui Ferdinand şi a reginei Maria s-a născut în 1909(5 ianuarie)şi a trăit în exil până în 1991, în SUA, unde se călugărise şi era stareţa unei mănăstiri ortodoxe. A fost căsătorită cu arhiducele Anton de Austria şi au avut şase copii foarte frumosi(doi băieţi şi patru fete). Se iubeau foarte mult şi au fost fericiţi, cu toate dezastrele prin care au trecut. Au tăait o vreme(8 ani) la un castel din Austria, Sonnberg, aşezat în mijlocul unei insule, într-o zona minunată. Când a început războiul, Domnita a organizat la castel un spital pentru răniţii români de pe frontul din Austria, o ajutau studenţii români şi propria familie. Apoi Hitler a ocupat Austria, iar naziştii i-au silit să plece. Ea şi copiii s-au întors în România, Principele Anton era pe front, abia mai târziu a venit şi el. Au locuit la castelul Bran, pe care il lăsase Regina Maria moştenire, deşi conditiile erau improprii. Bineînţeles că n-a putut să stea degeaba. S-a oferit voluntară la cantina din gara Braşov, pe unde treceau încontinuu trenuri cu refugiaţi din Basarabia şi înfometaţi din Moldova. Au început bombardamentele Aliaţilor. Răniţii erau din ce în ce mai mulţi. Au pus în funcţiune spitalul în Braşov, dar nu făceau faţă numărului mare de răniţi, aşa că şi-a construit propriul spital, oferind până la urma asistenţă medicală întregii zone. Reuşea să facă rost de fonduri, de hrană, de instrumente medicale. Era incredibilă. Muncea la cot cu ceilalţi, de fapt, mai mult ca toţi. A ajuns şi să opereze, la nevoie.

Au venit comuniştii, dar a reuşit să-i convingă de utilitatea activităţii lor, aşa că, până la abdicarea regelui Mihai, a funcţionat totul bine. A intervenit pentru mulţi deţinuţi şi i-a ajutat pe cei ce luptau în munţi contra regimului. A trebuit să plece împreună cu familia regală, pentru că nu i s-a mai permis să ramană. Despărţirea de toţi colaboratorii a fost sfâşietoare pentru ea, dar credinţa a salvat-o. Cartea e scrisă în 1951, aşa că nu spune ce s-a întâmplat cu ai ei şi cum a ajuns la călugărie.[evocarea d-nei Zoe Dumitrescu lămureşte lucrurile]

Sunt adânc impresionată de dragostea ei roditoare în fapte. Cred că s-a dus drept în rai! iar acum se bucură la picioarele lui Hristos şi se roagă pentru români. Pe vremea ei, oamenii de caracter erau patrioţi, spre amuzamentul generaţiei actuale(o scriu cu amar !). Principesa Ileana m-a determinat să văd, cu durere, cât de goală este viaţa mea, cum n-am făcut încă absolut nimic şi mă pierd în egoisme neroditoare, pe cât de mică şi neputincioasă e credinţa mea şi mi-e ruşine cu mine. Ştiu că nu e război şi nu poţi lucra la asemenea proporţii, dar întotdeauna există loc pentru dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, dacă reuseşti să-ţi calci în picioare ucigătorul egoism, privind şi la cei de lângă tine.