Tiara imperială

Principesa Ileana a moştenit de la mama sa, regina Maria, o bijuterie de valoare deosebită, o tiară cu safire şi diamante, cu adevărat regală. Ţarul Nicolae I al Rusiei a făcut-o pentru soţia sa, Prinţesa Charlotte a Prusiei, cu ocazia încoronării, în 1825. Prin strănepoata ei, bunica dinspre mamă a Prinţesei Ileana, diadema a intrat în posesia acesteia. Regina Maria, care o purtase în 1922, la încoronarea ei, apoi în timpul vizitei în America, în 1926, i-a dăruit-o fiicei sale în 1931, cu prilejul căsătoriei acesteia.

Oricine se poate întreba ce importanţă sau semnificaţie spirituală ar putea să aibă această bijuterie. Înainte de a-i da cuvântul Principesei, îmi îngădui să observ că tiara imperială este simbolul unei epoci auguste, de splendoare şi nobleţe sufletească astăzi definitiv încheiate. Înainte de a fi o amintire scumpă păstrată de la familia mamei sale, tiara Principesei Ileana este, datorită conjuncturii, o mărturie a legăturilor de familie, care în urmă cu şase-şapte decenii încă mai reprezentau mult. Şi Dumnezeu a îngăduit ca splendida tiară să devină un suport pentru familia refugiată în Argentina după înstaurarea regimului comunist în patrie, o formă prin care înaintaşii săi iluştri îi întindeau o mână de ajutor în cea mai mare cumpănă a vieţii.

În anul 1950, în condiţiile în care nu avea altă posibilitate să le asigure un viitor copiilor săi, Domniţa se vede nevoită să se despartă de această moştenire de familie, dar o face fără să ezite. Diadema este vândută şi situaţia salvată, totuşi Prinţesa resimte o tristeţe firească :

« am fost recunoscătoare în ziua în care am pierdut-o, dar m-am simţit ca o trădătoare a trecutului şi a tuturor mândrelor capete încoronate care o purtaseră. Mă întrebam dacă strămoşii mei se întorceau în morminte – şi atunci mi-am amintit că unii dintre ei de-abia dacă mai au morminte. Vi se pare ciudat ? Aşa s-a întâmplat, din cauză că revoluţionarii şi comuniştii se tem de moarte şi le distrug trupurile morţilor. Acele morminte ale eroilor care au fost altare sfinte pentru popor, mormintele conducătorilor care stau mărturie bravei istorii naţionale – toate au fost profanate. Rămăşiţele pământeşti au fost scoase din pământ şi arse, cenuşa lor răspândută în vânt, iar pământul mormintelor, astupat şi nivelat. Aşa s-ar putea să se fi întâmplat şi cu mormintele părinţilor mei, deşi când eu am fost exilată, în 1948, nu fuseseră atinse. Dar chiar şi atunci, începuseră acte de violenţă pentru care această distrugere de morminte nu e decât un simbol. Înainte de a părăsi România am vorbit despre toate acestea cu Emil Bodnaraş, pe atunci secretarul comunist al Cabinetului. L-am întrebat de ce comuniştii răspândesc calomnii, deşi ştiu că sunt false.

« Dar cred că vă daţi seama şi singură de ce », mi-a spus el calm. « Dumneavoastră şi clasa din care faceţi parte trebuie să dispăreţi. Trecutul trebuie să dispară. Aşa cum distrugem până şi cenuşa morţilor ca nimic să nu mai rămână, aşa trebuie să distrugem orice vestigiu al dragostei şi al respectului faţă de amintirea lor în inimile şi minţile oamenilor. Ceea ce mama dumneavoastră a făcut pentru popor, ceea ce dumneavoastră aţi făcut pentru oameni- trebuie mai întâi întinat şi apoi măturat.”

Acest dialog de un cinism aparte m-a determinat să amintesc aici povestea tristă a tiarei imperiale. Pentru că m-a impresionat mult drama pe care actele silinice şi profanatoare ale comuniştilor au declanşat-o în poporul român. Practic, acestui încercat popor i s-a spălat creierul în cel mai mârşav mod cu putinţă, inoculându-i-se dispreţul cel mai puternic faţă de istoria naţională, mai ales cea a vremurilor mai noi. Resentimentele faţă de Casa Regală a României, minciunile vehiculate cu ură pe seama membrilor ei, care ar merita mai mult respect, încrâncenarea cu care se păstrează tăcerea sau se minimalizează contribuţia monarhiei la modernizare României şi la stimularea valorilor umane sunt efectele întârziate şi bizare ale propagandei comuniste.

Mi-amintesc de vremea când abia ieşisem din coşmarul dictaturii, dar nu reuşeam deloc să scap de mentalitatea «materialist-dialectică şi istorică » şi de ateismul comunist. Cât de dificil a fost să refac în minte ierarhia valorilor, cea autentică, ocultată de regim. Cât de greu să accept că istoria nu începea şi nu se sfârşea cu 23 august 1944, ci existaseră epoci de glorie, prosperitate şi demnitate naţională despre care noi fusesem lăsaţi să credem că aduseseră numai nenorociri poporului român. Cumva s-a petrecut minunea şi astăzi pot privi obiectiv la epoca Regatului României. Ba chiar pot spune că admir deschis şi cu temei personalităţile care şi-au lăsat amprenta benefic asupra destinului acestui neam, cu care s-au unit real, adânc şi rodnic.

Întorcându-mă la mărturisirile Domniţei Ileana, un gând îmi spune că şi ea face parte din generaţia interbelică, a titanilor culturii române. S-a născut în acelaşi an cu Eugemn Ionescu, o personaliate recunoscută internaţional. Un dramaturg, un filosof, un istoric al religiilor – E. Ionescu, E. Cioran, M. Eliade şi o cuvioasă monahie, streaţă şu ctitor de mănăstire ! Doar patru exemple de excelenţă românească. Ea îşi încheie dureroasa meditaţie despre drama spirituală şi morală a românilor sub comunişti cu aceste cuvinte :

« Ei bine, mormintele au fost distruse. Dar rămâne de văzut dacă trecutul poate fi şters aşa de uşor şi în totalitate. Poate că va fi ca şi cu tiara mea, pierdută pentru mine într-un fel, dar încă ajutându-mă şi protejându-mă în altul. Sigur asta şi-ar fi dorit dragii mei dispăruţi pentru copiii lor - şi pentru ţara care le-a fost ca un copil iubit. Ceea ce ei ne-au lăsat moştenire, o diademă sau o tradiţie, şi-au dorit cu siguranţă să folosim spre binele nostru. Dacă formele pe care ei le-au găsit utile azi trebuie să se schimbe, pentru a se adapta vremurilor schimbătoare, avem binecuvântarea lor să le folosim cum credem, atâta timp cât scopurile noastre rămân bune şi drepte. »

În faţa acestui mod de a înţelege lucrurile eu mă înclin cu respect.

.