Prin voia lui Dumnezeu

Principesa Ileana, evocată de Maica Benedicta(d-na Zoe Dumitrescu- Buşulenga)

Într-un interviu luat în anul 2006(publicat în Formula As/ nr. 712), monahia Benedicta îşi aminteşte de Principesa Ileana, fiica Reginei Maria şi a Regelui Ferdinand :

« - Până în 1948, când a fost alungată din ţară întreaga familie regală, nu am trăit in preajma lor. Ascultam povestirile tatălui meu, combatant în Primul Război Mondial, care-şi pierduse braţul pe câmpul de luptă şi care imediat după război vorbise la Alba-Iulia, la sărbatorirea întregirii ţării. Abia mult mai târziu, în 67, am întâlnit-o pe Principesa Ileana - devenită Maica Alexandra - într-o mănăstire de lângă Paris. A fost un moment extraordinar. Profesorul Alain Guillermou, eminescologul francez care a tradus şi publicat opera marelui nostru poet, mă invitase să ţin o conferinţă la Sorbona, despre Eminescu şi romantismul european. [...] Odată ajunsă la Paris (aveam 47 de ani), m-am întâlnit cu distinse personalitaăţi franceze, ca şi cu câţiva români aflaţi în exil[...] Într-o zi, părintele Scrima îmi spune că mă aşteaptă o surpriză şi că trebuie să mergem undeva, în apropierea Parisului, unde voi vedea nişte lucruri interesante... Afară era o zi însorită, caldă şi veselă. M-am urcat în maşina lui, gata de drum, cu un nestăvilit sentiment de libertate. [...]am ajuns într-un mic orăşel, Bussy, unde am coborât în faţa unei clădiri frumoase, dar vetustă ca aspect. Mi se spune că este o mănăstire ortodoxă, condusă de maici bătrâne, din fosta aristocraţie rusă. Intr-una din încăperi, într-un fotoliu adânc, stătea o călugăriţă bătrâna, foarte bătrână, cred că avea peste nouăzeci de ani - care mi-a întins mâna să i-o sărut, spunându-mi: "Mere Serge!". Încremenisem. Mă aflam în faţa marii ducese a Rusiei, fugită aici cu tot neamul! Cladirea apartinea fundaţiei lor. Am stat puţin de vorba cu ea, dar drept să-ţi spun, pe subiecte destul de convenţionale. [...]După un timp, am auzit cum cineva cobora scara în goană, ca o ciută fugărită şi, când a apărut, am strigat gâtuită de emoţie: "Domniţa!". Ea a început să râdă şi mi-a spus: "Nu mai sunt domniţă, dragă, acum sunt Maica Alexandra". Rămăsesem cu gura căscata. Prin mintea mea se derulau cu o iuţeala fantastică scene, parcă demult cunoscute, oameni deveniţi amintiri. Mi-o aminteam tânără şi exuberantă, frumoasă, iubită de noi, toţi românii. Jucatoare de tenis, făcea şi yachting, fiind singura femeie din Romania care obţinuse "Brevetul de căpitan de cursă lungă". Iubitoare şi de arte, studiase sculptura cu Ion Jalea şi pictura cu Jean Al. Steriadi. Implicată cu trup şi suflet în munca socială, fusese fondatoarea şi preşedinta Asociaţiei Tinerelor Femei Creştine (Y.W.C.A.), formată din elevele marilor licee din ţară. Îmi aminteam ca prin vis de stralucita nuntă a Domniţei la Sinaia, cu principele Anton de Habsburg Toscana, din 27 iulie 1931, când eu eram doar un copil; de numeroasele întreceri sportive sau sărbatori naţionale, de la care era nelipsită; de momentele grele ale războiului, când Domniţa Ileana îmbrăcase uniforma asistentelor de Crucea Roşie, construise la Bran un spital, unde făcea de toate, de la îngrijirea bolnavilor la procurarea hranei şi la spălatul geamurilor şi al podelelor. Auzisem şi zvonurile despre întâlnirile Domniţei cu unii capi comunişti, de la care obţinea, de fiecare dată, dreptul de a trimite pachete, pentru câte cineva dintre cei care sufereau în închisori, chinuri greu de imaginat. In tot acest timp, a fost mereu aceeaşi, mereu cu surasul pe buze şi plină de curaj, gata să-i ajute pe cei din jurul său, devenită pentru noi, toţi, un personaj aproape legendar. După plecarea lor din ţara, în ianuarie 1948, veştile nu mai trecuseră dincolo de "cortina de fier", căzută greu între noi, cei din Est, şi restul lumii. Şi acum, iat-o, în faţa mea! Eram copleşită, năucită, mă simţeam strivită de acea prezenţă ce-nsemna pentru mine mai mult decât o pagina de istorie vie. Până să-mi revin, mi-a spus să mergem în chilia ei, ca să putem vorbi în linişte.

[...]Aflată în alt corp al clădirii, chilia era la mansardă şi era îmbrăcata toată în lemn, un interior rustic, de casă tipic romanească. [...] Parfumul delicat de busuioc, mesele încărcate de icoane şi de ştergare brodate în culori vii mă făceau să mă simt intrată într-o Românie rămasă doar amintire, o lume tainică, plină de sfinţenie şi har. Cu greu mă hotăram încotro să privesc mai întâi: la ochii ei mari, de un albastru intens şi scânteietor, la haina monahală, neagră, simplă, care-i accentua nobleţea regală, sau la interiorul acela tărănesc, plin de graţie şi rafinament. Deasupra patului atârnau un crucifix splendid şi o icoana a Fecioarei Maria, ferecată-n aur şi argint. Pe noptieră, o statuetă a Sf. Benedict, cufundat în cucernică rugăciune. Erau, pesemne, amintiri de familie, "de-acasă", relicve sfinte».

« Vorbea într-o romanească fără cusur, cu vocea ei profundă, frumos timbrată şi mângâietoare. De altfel, toţi românii întâlniţi atunci în străinătate vorbeau româneşte perfect, fără pic de accent străin. Maica Alexandra ştia tot ce se întâmplase în România după alungarea lor, dar voia să afle noutăţi despre prietenele e[...]

A stăruit apoi mult timp asupra Castelului Bran, lăsat ei prin testament de Regina Maria. Mă intreba ce devenise, dacă se mai păstrase ceva din sobrietatea medievală a interioarelor, dacă mai existau piese dragi de mobilier. Am cruţat-o, ascunzându-i că multe nu mai erau ».

« În cele din urmă, mi-am luat inima-n dinţi si-am întrebat-o cum de s-a călugărit. Mi-a pomenit, în treacăt, despre divorţul de principele Anton de Habsburg Toscana, tatăl celor şase copii ai lor, şi de imediata ei căsătorie cu un oarecare doctor, Ştefan Issărescu. Mi-a povestit, apoi, cum simtea că mai păcătuise o dată, în România, când maşina în care se afla împreună cu copiii fusese urmarită de ruşi. Atunci, a uitat pentru o clipă că este creştină credincioasă şi a vrut să se otrăvească împreună cu copiii, de teamă ca aceştia să nu fie trimişi in Rusia. Traise momente tragice, dar, în cele din urmă, a reuşit să plece cu întreaga familie în străinătate, unde, în ciuda greutăţilor materiale, cu un curaj remarcabil, Domniţa a reînceput să trăiască normal.

Între timp, fata cea mare, cea mai frumoasă, Minola - cum o alinta ea -, se căsătorise cu un tânar american, era fericită şi avea doi copii. Şi cum într-o zi, cei doi soţi plecau într-o călătorie, Domniţa şi copiii i-au însoţit la aeroport. Si-au luat rămas bun, avionul a decolat şi, imediat după decolare, sub ochii lor îngroziţi, o explozie teribilă a făcut fărâme avionul şi pasagerii. "Sub ochii mei şi ai copiilor", a mai spus Domniţa, în vreme ce-şi stăpânea cu greu lacrimile[...]. "La scurt timp dupa prima nenorocire, Stefan, [băiatul cel mare, mostenitorul numelui de Habsburg] care-şi găsise o ocupaţie şi ducea o viaţă normală, a căzut de pe cal, s-a lovit la cap şi, de doi ani este în comă profundă. Atunci am înţeles că nenorocirile care mă copleşeau sunt semne venite de la Cel de Sus. M-am gândit că Dumnezeu mă cheamă în felul acesta să-mi schimb drumul şi să mă căiesc pentru viaţa de până atunci. Aşa că... m-am hotărât să mă călugăresc. »

Dar, pentru ca în Occident nu existau pe-atunci mănăstiri ortodoxe româneşti, Maica Alexandra a rămas şase ani la Bussy-en-Othe, la mănăstirea ortodoxă a maicilor ruse ».

« Mi-a mărturisit că visul ei era să întemeieze în America, în Pennsylvania, o mănăstire ortodoxă de maici, unde-ar fi vrut să readucă atmosfera mănăstirilor romaneşti. Deocamdată, nu vorbise nimănui altcuiva despre nobilul ei plan şi strângea fonduri pentru a şi-l putea realiza. Stia că o aşteptă o muncă uriaşă, dar îşi jurase să nu aibă odihnă, pâna ce nu-şi va implini calea spre care se simţea îndrumată de Cel de Sus.

Se lăsase seara şi, cu mare greutate m-am despărţit de Maica Alexandra. Ştiam că o văd pentru ultima oară şi că-mi va fi greu să mai aflu veşti despre ea. Întâlnirea cu Principesa Ileana, cea de altădată, îmi redeşteptase dorul de acea Românie, ramasă definitiv, până azi, doar amintire... »

« căile Domnului rămân necunoscute şi legăturile noastre sufleteşti se fac, şi ele, după voia Lui. Obişnuiam pe-atunci ca vacanţele să mi le petrec la Mănăstirea Văratec, în casa maicuţei Benedicta Braga, una din cele mai distinse monahii ale Văratecului, unde mă invita prietena mea Valeria Sadoveanu [...] Ne întâlneam acolo cu fetele lui Sadoveanu, cu surorile Cămărăşescu, cu Lili Teodoreanu, şi toţi la un loc formam o familie... Dar într-o zi, maica Benedicta a primit din partea Patriarhului Justinian un ordin cu totul surprinzător. La cererea Principesei Ileana (Maica Alexandra), patriarhia o desemnase pe maica Benedicta Braga să-i dea ajutor la mănăstirea nou înfiinţată în America, numita "Noul Văratec", cu hramul "Schimbarea la faţă". Maica Benedicta avea doua licenţe, în teologie şi în biologie, şi se specializase în muzica psaltică. Bună organizatoare, ea înfiinţase muzeul de la Mănăstirea Văratec, unde era şi ghid. Maica Benedicta a acceptat supusă porunca, dar şi indurerata, că urma să-şi părăsească chinovia. Era chinuită de povestea fratelui ei, preotul Roman Braga, de care nu mai ştia mare lucru. Părintele fusese arestat şi aruncat în cea mai cumplită închisoare din Romania, cea de la Piteşti, unde suferise chinuri groaznice. După ce a ieşit din închisoare, părintele Roman fusese trimis în Brazilia, la Matto Groso, de Patriarhul Justinian, care voia să-l scape de urmărirea securităţii. Acolo însă n-a putut suporta clima şi se dusese în America, la părintele Trifa. Când a auzit maica Benedicta că fratele ei se afla în America, n-a mai stat pe gânduri şi a plecat însoţită de două măicuţe de la Văratec, Apolinaria şi Gabriela,[...]. Şi astfel, prin rugămintea Maicii Alexandra, care nu le ştiuse povestea, dar care fusese instrumentul voinţei divine, cei doi fraţi s-au revăzut după ani grei de despărţire. Şi divinitatea a mai lucrat încă o dată. Nu mult dupa ce se călugărise, Maica Alexandra a avut marea bucurie să vadă că fiul ei, Ştefan, se însănătoşise deplin. Încurajată, astfel, pe drumul ei, în septembrie 1990, în ciuda bolii sale de inima, Maica Alexandra a revenit in Romania cu ajutoare pentru copiii orfani. A fost la Bran, s-a întâlnit cu o parte din localnicii care nu o putuseră uita şi unde s-a simţit, în sfârşit, "acasa". La câteva luni după întoarcerea la mănăstirea din Ellwood City, întemeiată de ea, Maica Alexandra a trecut în lumea drepţilor, pe 21 ianuarie 1991, cu sentimentul datoriei implinite. [...]

Mormântul Domniţei Ileana este străjuit de o troiţă cioplită în lemn de un român. Şi cel mai scump tezaur purtat cu sine în pribegie, caseta cu pământ românesc cules de la Bran chiar de ea, se afla astăzi în Catedrala Bisericii Episcopale din New York, în Capela dedicată cultului ortodox. Stă sub icoana văzută de mine la Bussy, în chilia Maicii Alexandra, daruită de Regina Maria "celei mai iubite fiice" a ei. Pe o plăcuţă de bronz ce poartă vechea stemă a României, sunt încrustate cuvintele: "În memoria părinţilor mei, Regele Ferdinand şi Regina Maria, precum şi a tuturor celor care s-au sacrificat pentru ţară. Aici se găseşte o particică de pământ românesc liber!".