Ortodoxia pentru postmodernişti : redescoperirea tradiţiei

Despre batjocorirea lumii.

nebunia întru Hristos

Motto: Zis-a iarǎşi: "Sau fugind fugi de oameni, sau batjocoreşte lumea şi pe oameni, fǎcându-te pe tine nebun la cele mai multe." Avva Or, 14, Patericul egiptean

A crede ceva sau pe cineva înseamnǎ a considera o idee sau spusele cuiva adevǎrate, reprezentând o decizie cognitivǎ; a crede în ceva sau în cineva nu mai este doar un act cognitiv, ci presupune şi asumarea unei concepţii despre lume şi viaţǎ şi impune unitatea între gândire, voinţǎ şi acţiune. A-ţi asuma credinţa în dumnezeul unei religii este echivalent, la un prim nivel, cu împǎrtǎşirea valorilor acelei religii, iar, în plan existenţial, cu adoptarea unui stil de viaţǎ, în spiritul acelor valori, care sǎ dea seamǎ de legile sau poruncile divine.

Se spunea despre dânsul, că au venit unii la el să se judece; iar bătrânul se făcea nebun. Şi iată, o femeie zicea către vecina ei: "Acest bătrân este nebun". Şi a auzit-o pe ea bătrânul şi chemând-o, îi zice: "Câte osteneli am făcut eu prin pustii, ca să câştig nebunia aceasta şi pentru tine să o prăpădesc astăzi pe ea? Nu!" (avva Ammona, 9 - Patericul egiptean)

A auzit odată stăpânul locului despre avva Moise şi s-a dus la Schit ca să-l vadă. Şi i-au vestit unii bătrânului de aceasta. Atunci s-a sculat să fugă în luncă; dar pe cale l-a întâlnit dregătorul (neştiind că este el) şi i-a zis: "Spune, bătrânule, unde este chilia lui avva Moise?" Le-a zis lor avva: "Ce voiţi de la dânsul? Căci este om nebun." Şi venind stăpânul locului la biserică, a zis către clerici: "Eu auzind cele despre avva Moise, m-am pogorât să-l văd. Şi, iată, ne-am întâlnit cu un bătrân care se ducea în Egipt şi i-am zis lui: unde este chilia lui avva Moise? Şi ne-a zis: ce voiţi de la dânsul? Nebun este." Deci auzind clericii, s-au mâhnit zicând: "Oare cine este bătrânul care a grăit acestea despre sfânt?" Iar ei au zis: "Un bătrân purtând haine vechi, înalt şi negricios." Atunci au zis: "El este avva Moise. Şi pentru ca să nu se întâlnească cu voi, v-a zis acestea." Şi mult folosindu-se stăpânul, s-a dus. (avva Moise, 8 - Patericul egiptean).

În creştinismul timpuriu şi în cel ortodox, stilul de viaţǎ care nu conduce doar la trǎirea lui Dumnezeu în inimǎ, ci şi la "şederea de-a dreapta Tatǎlui în viaţa veacului ce va sǎ vie", comportǎ douǎ idei: pe de o parte, practicarea virtuţilor creştine - credinţa, nǎdejdea şi dragostea, iar pe de cealaltǎ, asceza, prezentatǎ metaforic de Apostolul Pavel ca viaţa atletului care impune trupului temperare şi asprime (Corinteni, 9, 24). Vǎzutǎ în mod negativ şi de jos, asceza este rǎzboiul nevǎzut, permanent, fǎrǎ odihnǎ, în mod pozitiv şi de sus, ea este iluminare, stare harismaticǎ, scrie Paul Evdokimov. De aceea, pentru început, ascetul vizeazǎ cunoaşterea de sine, în sensul vederii propriei realitǎţi, prin cercetarea inimii şi are ca rezultat smerirea - "cel care-şi vede pǎcatul mai mare decât cel ce învie morţii" (Sfântul Antonie cel Mare). Apoi, el va acţiona ca sǎ înlǎtureze rǎul - pǎcatul vine de sus, se sǎvârşeşte în spirit şi abia dupǎ aceea se exprimǎ psihic şi trupeşte. Astfel, asceza nu este atât o conduitǎ existenţialǎ care urmǎreşte perfecţionarea moralǎ prin controlul instinctelor şi distanţarea de plǎceri, aşa cum era înţeleasǎ în Antichitate, cât o tǎiere a voii, manifestatǎ atât la nivelul trupului, prin paza simţurilor, aşa cum afirmǎ Sfântul Nicodim Aghiorâtul, cât şi la nivelul sufletului, prin paza minţii şi a inimii - ocolirea faptelor ce pot cauza cǎderi.

Nebunia întru Hristos este o formǎ rarǎ de ascezǎ şi adesea contestatǎ în tradiţia Bisericii. Ipoteza ei este întâlnitǎ pentru prima oarǎ la Sf. Pavel, în Epistola Întâi cǎtre Corinteni, şi are la bazǎ neconcordonţa între înţelepciunea lui Dumnezeu şi cea a oamenilor - definitǎ prin raportare la "înţelepciunea" oamenilor, la raţiunea lipsitǎ de credinţǎ, învǎţǎtura lui Hristos este "nebunie" : Hristos nu m-a trimis ca să botez, ci să binevestesc, dar nu cu înţelepciunea cuvântului, ca să nu rămână zadarnică crucea lui Hristos. Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Căci scris este: "Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o". Unde este înţeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia? Căci de vreme ce întru înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii. Fiindcă şi iudeii cer semne, iar elinii caută înţelepciune, însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie. Dar pentru cei chemaţi, şi iudei şi elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Pentru că fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înţeleaptă decât înţelepciunea lor şi ceea ce se pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu, mai puternică decât tăria oamenilor. (1 Corinteni 1, 17-25).

Nebunul întru Hristos este creştinul care, printr-un act de simulare, denunţǎ pseudo-înţelepciunea şi pseudo-valorile lumii, el îşi asumǎ sarcina de a se lupta cu rǎul din lume şi din sine, precum şi cu predispoziţia de a se mǎri pe sine, iar pentru aceasta adoptǎ un stil de viaţǎ cu totul neobişnuit, în postura cuiva lipsit de toate facultǎţile mintale, acceptând sǎ devinǎ obiectul ridiculizǎrii celorlaţi. Scopul sǎu este dublu: pe de o parte, în plan personal, lucreazǎ continuu cu sine, în vederea curǎţirii inimii şi cu speranţa trǎirii în inimǎ a lui Dumnezeu, exerciţiul sǎu fiind o permanentǎ amintire a morţii; pe de altǎ parte, gesturile şi acţiunile sale simbolice, replicile sale conoteazǎ interesul şi grija pentru celǎlalt, cǎruia ar dori sǎ-i împǎrtǎşeascǎ Adevǎrul.

Nebunii întru Hristos sunt, de obicei, cǎlugari ce "coboarǎ" în lume, în societatea "creştinǎ", faptele lor fiind, în plan imediat, "absurde", "smintite", "nebuneşti", dar sunt dublate întotdeauna de intenţia de a atrage atenţia asupra patimilor şi de a aminti de realitatea şi adevǎrul ascunse în spatele aparenţelor acestei lumi. Nebunul, încalcǎ posturile[1], intrǎ în cârciumi, în case de toleranţǎ, el trǎieşte lângǎ oamenii cu cel mai prost renume, lângǎ prostituate, hoţi, cerşetori şi, aparent, se adapteazǎ vieţii lor. Totuşi, le dezvǎluie adevǎrul mântuirii într-un fel cât mai accesibil nivelului lor spiritual, prin gesturi paradoxale, glume, acte absurde. Îi mustrǎ pe pǎcǎtoşi şi, adesea, au harul facerii de minuni, sunt vǎzǎtori cu duhul[2].

Nebunia întru Hristos ar putea fi consideratǎ, din punctul de vedere al raportului dintre aceşti asceţi şi comunitate, un rǎspuns la o formǎ de anomie, înţelegând prin aceasta nu atât o lipsǎ a autoritǎţii, cât existenţa unor valori morale şi culturale slabe sau conflictuale. Ca rǎspuns la aceastǎ stare socialǎ, putem lua în discuţie patru tipuri de comportament: cel inovator (acceptǎ scopurile, nu şi mijloacele), cel ritual (acceptǎ mijloacele, nu şi scopurile), cel revoltat (refuzǎ violent atât mijloacele, cât şi scopurile), cel ce renunţǎ (refuzǎ şi scopurile şi mijloacele, în mod pasiv). Or, din moment ce din punct de vedere creştin, valorile societǎţii nu corespund Adevǎrului, nu îl implicǎ, din moment ce învǎţǎtura lui Hristos este "nebunie" prin raportare la "înţelepciunea" oamenilor, un credincios nu poate opta decât între a renunţa şi a se revolta. Dacǎ pasivitatea cunoaşte mai multe trepte, de la aceea a vieţii creştine în comunitate cu o implicare socialǎ minimǎ, la monahismul tradiţional şi pânǎ la retragerea în pustie din primele secole creştine, revolta nu putea lua decât aceastǎ formǎ a nebuniei întru Hristos.

Nebunul nu-şi exercitǎ vocaţia în spiritualitatea asiguratǎ a unei mânǎstiri, ci singur, în lume, are o experienţǎ directǎ a Împǎrǎţiei lui Dumnezeu şi îşi asumǎ profetic manifestarea opoziţiei dintre "veacul acesta" şi cel al Împǎrǎţiei, dar şi deosebirea radicalǎ de mǎsuri şi criterii. Îşi refuzǎ sieşi recunoaşterea obiectivǎ a virtuţii şi a cuvioşiei, împinge pânǎ la ultima limitǎ respingerea laudei şi a consideraţiei oamenilor, ştie cǎ virtutea individualǎ îl desparte pe om de Dumnezeu, întrucât creeazǎ mulţumirea de sine, dar mai ştie cǎ îl desparte şi de semeni. Astfel, dupǎ Christos Yannaras, propovǎduirea Adevǎrului sub aceastǎ formǎ este o "rǎsturnare şi o respingere a eticii individuale".

Existǎ douǎ argumente în tradiţia Bisericii care contestǎ cǎ nebunia întru Hristos este o formǎ de ascezǎ. În primul rând, nebunia întru Hristos poate pǎrea neconcordantǎ cu firea omului ca fiinţǎ raţionalǎ. A renunţa la obligativitatea de a te supune raţiunii, acest dar al naturii prin care se mentine însǎşi ordinea în viaţa omului pe pǎmânt, înseamnǎ cǎ omul nu mai e om, în orice caz nu mai e ceea ce trebuie sǎ fie în aceastǎ lume, în starea ei actualǎ. De aceea, cel ce se condamnǎ pe sine la nebunia pentru Hristos s-ar pǎrea cǎ sub-apreciazǎ deliberat un dar al lui Dumnezeu, se îndepǎrteazǎ de organismul comun al omenirii, pierzându-şi dreptul de a ocupa un loc printre fiinţele raţionale. Prin esenta sa, acest mod de ascezǎ nu se aflǎ câtuşi de puţin în contradicţie cu natura umanǎ, aşa cum ar putea sǎ parǎ la prima vedere. Privind în esenţǎ, mai îndeaproape şi mai temeinic, aceastǎ chestiune, descoperim cǎ nebunia întru Hristos îşi are temeiul în chiar pretenţiile de "nebunie" misticǎ, oricine crede în mântuire şi Împǎrǎţie nu va putea sǎ nu punǎ exerciţiul spiritual, asceza, înaintea nevoilor ori confortului imediat. În al doilea rând, se considerǎ cǎ aceşti nebuni întru Hristos par sǎ refuze îndemnul Apostolului Pavel de a lua asupra lor toate lipsurile şi sacrificiile personale, "ca sǎ nu aducǎ smintealǎ" fraţilor, sǎ nu provoace o confuzie în privinţa adevǎrului. Însǎ provocarea "nebunilor" nu sminteşte, nu poate surprinde decât pe cei care au identificat credinţa şi adevǎrul cu concepţia secularizatǎ a consecinţei morale şi a bunei-cuviinţe convenţionale.

Astfel, nebunia întru Hristos este, în mod esenţial, o alegere moralǎ, în termenii ortodoxiei, aceastǎ "moarte pentru lume" este un nou botez, aşternerea pe un nou drum, în mod liber şi asumat, atât cheia, cât şi dificultatea acestui exerciţiu ascetic constând în a face voit, cu intenţii formative, lucrurile de care te-ai dezis. Zguduitoarea libertate faţǎ de orice lege, orice regulǎ, orice limitare, orice deontologie, nu e numai reamintirea didacticǎ a primejdiei ce pândeşte identificând virtutea şi sfinţenia cu buna-cuviinţǎ socialǎ convenţionalǎ şi consecinţa moralǎ egocentricǎ, ci o moarte totalǎ.

Bibliografie:

1. Patericul sau apoftegmele pǎrinţilor din pustiu, Colecţia alfabeticǎ, text integral, ed. Polirom, Iaşi, 2005, traducere, introducere şi prezentǎri de Cristian Bǎdiliţǎ

2. Brémond Jean, Pǎrinţii pustiei, ed. Nemira, Bucureşti, 2002, traducere Marinela Bojin

3. ieromonah Baştovoi Savatie, Nebunul, ed. Cathisma, Bucureşti, 2006 (roman)

Eseu scris de Ioana B. V.(2008)

Sursa icoanei:

blog.360.yahoo.com/blog-vOw.DeIicqgG.TIu1HICE..

---

[1]Înaintea oamenilor, Sfantul Simeon din Edessa (secolul VI d. Hr.), pǎrea sǎ încalce ordinea canonicǎ a Bisericii, obligaţiile elementare ale postului: mânca adesea carne, când, de fapt, în toatǎ sǎptǎmâna abia de se atingea de pâine, iar nimeni nu ştia de postul sǎu. În postul al Paştelui, el nu mânca nimic pânǎ în Joia Mare. Dar atunci, încǎ de la primele ore ale dimineţii, se aşeza în pridvorul bisericii şi mânca de dulce. Astfel, cei care îl vedeau se scandalizau, zicând cǎ nu respecta nici mǎcar sfânta zi a Joii Mari.

[2] Despre Sfântul Andrei Nebunul al Constantinopolului (secolul X)se spune smintea prin faptul ca sǎruta pereţii caselor de toleranţǎ, iar în dreptul bisericilor blestema pe cei de acolo. Se pare, de fapt, ca nebunul era vǎzǎtor cu duhul şi cǎ atunci când sǎruta pereţii caselor de toleranţa încerca sǎ-i împace pe îngerii pǎzitori ai celor ce intrau acolo, iar în dreptul bisericilor îi blestema pe diavolii ce rǎmâneau afarǎ, atunci când credincioşii mergeau sǎ se roage.

Arhimandritul Serafim Alexiev - Smerita cugetare

Creştinii cei plini de înţelepciune ştiu că în viaţa noastră nimic nu se întâmplă fără binecuvântata îngăduinţă a lui Dumnezeu, şi de aceea primesc toate lucrurile fără de cârtire, ca pe un examen de trebuinţă, în urma căruia li se pregăteşte lor mare bucurie duhovnicească. Nu tot astfel se întâmplă cu oamenii legaţi de dezmierdările pământeşti. Ei întotdeauna se încruntă de îndată ce li se întâmplă ceva neplăcut şi prin aceasta se îndepărtează vădit de smerenie. Doar cei răbdători, care se smeresc, folosesc necazurile din viaţă spre îmbogăţirea lor duhovnicească şi spre mântuire. Ei văd limpede că Dumnezeu, în chip proniator, nu îndepărtează de la el ispitele, pentru că acestea sunt scut împotriva mândriei, scut care îi păzeşte de pieire.

Pentru smerita cugetare care priveşte în tainele duhului, lucrurile se întorc astfel încât omul vede limpede în duşmanii săi prieteni fără de voie, în demoni – ispititori neputincioşi şi în binecuvântata purtare de grijă a lui Dumnezeu, care îngăduie diferite necazuri în viaţa noastră, iubire şi înţeleaptă conducere spre mântuire. Pentru un astfel de creştin, bunăstarea ascunde primejdii, iar necazurile sunt pline de leac; laudele sunt otravă, iar ocările hrană; mulţumirea de sine este moarte, iar permanenta nelinişte de mântuire – viaţă.

Unul ar spune cu mare îndreptăţire: „Cine se roagă pentru smerenie, se roagă să i se trimită cineva care să-l necăjească.” Însă la orice ofensă stă alături îngerul păzitor, ca să-l mângâie şi să-l încurajeze spre smerenie. Lângă cel căruia i se aduc laude de către linguşitori stă un demon ispititor, ca să-l înşele spre slava deşartă.

Îndelungi sunt luptele şi nu puţine sunt nevoinţele duhovniceşti ale celui dornic să capete binecuvântata smerenie! Însă după aceste lupte, dezlănţuite ca o furtună de patimi în suflet, în cele din urmă vine liniştea. Atunci, la cele mai duşmănoase fapte ale aproapelui asupra ta, la cele mai îndârjite atacuri diavoleşti, la toate ispitele îngăduite ţie de dumnezeiasca Pronie, tu te vei afla precum Iov: întărit, chibzuit şi blând, sub acoperământul smereniei, pe care Dumnezeu ţi-l va dărui, şi te vei simţi sub aripile lui Dumnezeu fără de primejdie(Ps. 90, 4), precum vapoarele sunt în siguranţă în faţa celor mai puternice valuri ale mării, îndată ce au ajuns la liman.

Despre cei ce au iubit smerenia, adevăraţi urmaşi ai lui Hristos, istoria sfântă ne povesteşte că ei nu s-au tulburat de ispitele vieţii, nici nu s-au îngrijorat de nedreptăţile aproapelui împotriva lor. Dimpotrivă, chiar ei înşişi însetau să fie dispreţuiţi şi smeriţi, pentru a înainta în această virtute de seamă. Pe cât le era de greu, mai ales la început, în a purta crucea umilinţei, cu atât mai mult se întăreau în nevoinţa lor, şi într-atât se umpleau de bucurie, asemenea oamenilor care, după o boală grea, încep să se înzdrăvenească şi să simtă cum le revin puterile.

Nu există nimic mai important pentru noi în nevoinţele noastre duhovniceşti, ca exersarea întru smerenie şi înaintarea întru aceasta. Căci dacă avem smerenie, suntem aproape de mântuire, după cuvintele Psalmistului: Aproape este Domnul de cei umiliţi la inimă şi pe cei smeriţi cu duhul îi va mântui(Ps. 33, 17).

A fost întrebat un stareţ plin de har în ce constă reuşita omului în viaţa duhovnicească. Stareţul a răspuns: „Izbânda omului este ascunsă în smerenie. Cu cât omul se smereşte mai mult, cu atât mai mult izbândeşte”.

„Eu prefer zdrobirea prin smerita cugetare, înaintea biruinţei cu trufie”, a spus un altul. Şi pe deplin adevărat, căci biruinţa plină de trufie, prin triumful ei exterior, este cădere lăuntrică, iar smerita pătimire a zdrobirii, prin arătarea ei cea de afară, este biruinţă lăuntrică.

Despre avva Macarie se povesteşte că atunci când veneau la el oarecare fraţi şi îi arătau mare cinste, ca unui sfânt, el nu le acorda nicio atenţie şi nu sta de vorbă cu ei. Dacă venea însă cineva care, asemenea unui om de rând, îi spunea, defăimându-l: „Avva, atunci când tu mânai cămilele şi furai, ca să vinzi după aceea cele furate, nu te băteau cu ciomegele păzitorii?”, atunci Sf. Macarie cu bucurie sta de vorbă cu un astfel de om, despre orice întrebare duhovnicească pusă lui.

Pentru smerenie, Sfinţii Părinţi au răbdat de bunăvoie şi drepte, şi nedrepte îmboldiri. Odată, Sf. Ioan Kolov stătea înaintea bisericii, iar fraţii mănăstirii îl înconjurau şi îi puneau lui întrebări în legătură cu gândurile lor. Văzând aceasta, un stareţ plin de pizmă nu a mai răbdat şi a spus: „Ioane, paharul tău e plin de făţărnicie!” Ioan a răspuns: „Adevărată este aceasta! Iar tu te întăreşti, văzând numai partea de dinafară a paharului. Însă ce ai fi spus dacă ai fi văzut şi partea lui lăuntrică?”

Unii plăcuţi ai lui Dumnezeu, mai cu seamă nebunii pentru Hristos, intenţionat se prefăceau anormali, spre a fi jigniţi, huliţi, batjocoriţi şi astfel să aibă motiv de a se nevoi întru smerenie. În acest chip, ei au atins chipul p-linătăţii harului în această dumnezeiască virtute.

Sfinţii Părinţi spun că la dobândirea curăţiei trebuie să se fugă de ispită, iar în dobândirea smeritei cugetări trebuie să se întâmpine şi să se suporte cu bărbăţie ispitele venite. Dacă Dumnezeu îţi trimite vreun lucru care te aşază în împrejurări pline de umilinţă, primeşte cu inima plină de pace această ispită, ca să dobândeşti atotbiruitoarea smerenie.

La cuvintele arţăgoase şi pline de răutate revărsate asupra ta, iartă, şi vei învăţa cu pace să suporţi asemenea lucruri. Cu poftă asculta pe aceia care te deprind întru răbdare, pregătindu-te mai dinainte să taci cu blândeţe, după cum a spus Psalmistul: Gata am fost şi nu m-am tulburat…(Ps. 118, 160). La jignirea venită pe neaşteptate, taci şi te roagă! Când taci, te umpli de putere. Ieşirea din orice situaţie grea este tăcerea buzelor.

Va urma.

Arhimandritul Serafim Alexiev - Smerita cugetare

Capitolul V - Cum se dobândeşte smerita cugetare?

La această întrebare vom răspunde că smerenia cea plină de har şi întru totul desăvârşită este dar de la Dumnezeu, însă un dar care se dă celor ce se trudesc să-l capete. Dacă doreşti să-l ai, nevoieşte-te spre dobândirea lui, şi Dumnezeu ţi-l va dărui! Iar nevoinţa căpătării smeritei cugetări constă în următoarele: a săvârşi faptele smereniei, a te căi permanent de păcatele tale şi fără de cârtire a suporta necazurile în viaţă, ori de unde ar veni ele: fie de la oameni răi, fie de la demoni, fie de-a dreptul de la binecuvântata Pronie a lui Dumnezeu, care te încearcă. Cel ce se smereşte în acest chip primeşte belşug de har dumnezeiesc, iar harul îi va da puteri încă şi mai multe spre a se smeri. Astfel se formează următorul circuit binecuvântat: Cel ce se nevoieşte pentru smerenie sapă în sufletul său un puţ adânc, spre a aduna acolo pe cât este posibil de multe izvoare harice. Iar harul îl va însufleţi şi-l va întări să poată săpa încă şi mai adânc! Astfel se ajunge la o foame nesăturată de smerenie şi la o nestinsă sete de cât mai mult har, care este în realitate o neîncetată năzuinţă spre o mai mare şi mai fericită apropiere de Dumnezeu. Când sufletul este cuprins de o asemenea binecuvântată năzuinţă, orice suferinţă, chiar şi cea mai mare, devine suportabilă…

Avva Dorotei scrie că întru smerita cugetare se află toată bucuria, slava şi liniştea omului, că smerita cugetare ne este dătătoare de viaţă şi mântuitoare.

Ca să dobândim însă adevărata smerenie desăvârşită, nu este îndestulător a ne socoti păcătoşi, şi nici faptul de a nu vedea nimic bun întru sine, deoarece, într-adevăr, aceasta este o realitate. După cuvintele Sf. Isaac Sirul, „ nu orice om care este modest şi tăcut, ori înţelept, ori blând din fire, a atins deja înălţimea smeritei cugetări. Dimpotrivă, are cu adevărat smerită cugetare acela care poartă ascuns întru sine un lucru vrednic de laudă, însă nu se mândreşte cu el, ci în gândul lui îl socoteşte un fir de praf.” De lăudat este, se înţelege, a te smeri adânc la pomenirea căderilor tale în păcat de mai înainte, însă nici aceasta nu este desăvârşita smerenie. Cel desăvârşit în smerenie nu caută pricini de a se smeri, căci el a dobândit darul smereniei, în lumina căruia se vede pe sine ca pe un om de dispreţuit şi ca păcătosul cel mai de pe urmă. Măcar de ar şi cunoaşte toate tainele lucrurilor duhovniceşti, măcar de i s-ar şi supune lui, , precum lui Adam mai înainte de cădere, toate făpturile, chiar şi cele mai însetate de sânge, el însuşi se socoteşte pe sine ca ceva neînsemnat.

Această schimbare în om – mândru şi iubitor de sine prin fire – nu este în stare să săvârşească în chip firesc smerenia, ci doar suprafireasca, harica smerită cugetare, care îndată ce se dobândeşte se manifestă ca o mare putere. Această putere au simţit-o Sf. Apostoli la Cincizecime în chip de limbi de foc. Pe ea o primesc şi sfinţii plăcuţi ai lui Dumnezeu, după îndelungi nevoinţe şi mare trudă duhovnicească. La oamenii neduhovniceşti, o astfel de trudă pare de nesuportat şi ei îndată se leapădă de ea, însă pentru cei duhovniceşti, aceasta, pe cât este de grea, pe atât este de râvnită, căci ei gustă întru ea harul care îi întăreşte şi simt mângâierea lui Dumnezeu, care îi umple de fericire.

Există creştini ce înţeleg că fără smerenie nu există nici linişte vremelnică, nici mântuire veşnică. Nedeprinşi însă cu nevoinţa, ei nu întreprind nimic spre a dobândi această virtute de temelie. Inima lor doreşte să o capete pe ea, însă fără nici un efort. Şi pentru că ei nu avansează în lucrarea lor duhovnicească, întreabă permanent: cum se dobândeşte smerenia? Şi întru totul se află în ceaţă după această întrebare. Iar ceaţa vine de la diavol. El îi împiedică, cu rea intenţie, să ia o hotărâre fermă spre îndreptare şi să lucreze la dobândirea smeritei cugetări. De aceea le arată lor această lucrare în chip neclar, foarte complexă şi de neînfăptuit. Însă, în realitate, este foarte simplă şi limpede, dar, se înţelege, deloc uşoară, deoarece se cere o permanentă încordare şi luptă cu sine însuşi, o permanentă călcare în picioare a iubirii de sine şi a mândriei tale adânc înrădăcinate în inimă.

Adevăratul creştin, însă, nu are de ce să se teamă, ştiind că la orice generoasă sforţare de a ne smeri ne vine în ajutor atotputernicul har al lui Dumnezeu. Înarmat cu el, truditorii virtuţii şi-au înfrânt mândria şi iubirea de sine.

Smerenia se dobândeşte în următorul chip:

Dacă aproapele se arată cu dispreţ faţă de tine, dacă te necăjeşte, ori te cleveteşte, ori te vatămă, încearcă să stingi în chip firesc revolta născută în inima ta, amintindu-ţi de păcatele tale ascunse şi vrednice de plâns, şi spune-ţi că trebuie să rabzi neplăcerile aproapelui tău, spre a te curăţa astfel de toată ticăloşia ascunsă întru tine. Iar prin această nevoinţă a ta tu vei face dovada că însetezi să capeţi darul smereniei celei pline de har.

Dacă demonii încep să-ţi întindă curse, să se strecoare în gândul tău, să trezească în inima ta cele mai necurate dorinţe, să-ţi zugrăvească în imaginaţie cele mai ticăloase privelişti ori să te ajute să croieşti planuri de răzbunare, sau cum să răneşti ori să păcătuieşti, nevoieşte-te cu rugăciune smerită să te împotriveşti acestor nevăzuţi ispititori, suspină din adâncul inimii şi varsă mulţime de lacrimi! Aşa vei face dovada că , înaintea egoistei plăceri de sine, preferi smerita pocăinţă. Atunci Dumnezeu îţi va da smerenia cea plină de har, care îi va pune pe fugă pe demoni.

Dacă Însuşi Dumnezeu, în binecuvântata Lui Pronie, te încearcă şi te povăţuieşte întru smerenie, îngăduind în viaţa ta diferite necazuri, nereuşite, boli, pedepse, pagube şi orice alt chip de suferinţă, adună-ţi toate puterile tale sufleteşti în a nu cârti împotriva Lui. Leapădă-te de toate întrebările cele trufaşe: „De ce mă ceartă Dumnezeu? Oare chiar aşa de mult am greşit?” Şi îmbrăţişează necazurile ca pe o răsplată meritată a păcatelor tale şi ca pe un leac plin de milostivire pentru nelegiuirile tale vădite sau ascunse! Atunci vei căpăta uşurare şi Dumnezeu îţi va da în dar smerita cugetare, în lumina căreia îţi vor deveni limpezi cuvintele Sf. Apostol Pavel: Orice mustrare la început nu pare că e de bucurie, ci de întristare, dar mai pe urmă dă celor încercaţi cu ea roada paşnică a dreptăţii(Evr. 12, 11)

Dacă vei proceda întotdeauna astfel, Dumnezeu, Care a îngăduit toate acestea spre a te povăţui întru smerita cugetare, îţi va preface ispitele tale în lucru folositor pentru sufletul tău, învinuirile cele trufaşe ale celor din jur în smerita conştientizare a propriei zădărnicii, răutăţile cele străine în virtute a ta, ispitele cele diavoleşti în nevoinţă a ta, tulburările prin care ai trecut în trainica pace.

Va urma.