Arhimandritul Serafim Alexiev - Smerita cugetare

Capitolul V - Cum se dobândeşte smerita cugetare?

La această întrebare vom răspunde că smerenia cea plină de har şi întru totul desăvârşită este dar de la Dumnezeu, însă un dar care se dă celor ce se trudesc să-l capete. Dacă doreşti să-l ai, nevoieşte-te spre dobândirea lui, şi Dumnezeu ţi-l va dărui! Iar nevoinţa căpătării smeritei cugetări constă în următoarele: a săvârşi faptele smereniei, a te căi permanent de păcatele tale şi fără de cârtire a suporta necazurile în viaţă, ori de unde ar veni ele: fie de la oameni răi, fie de la demoni, fie de-a dreptul de la binecuvântata Pronie a lui Dumnezeu, care te încearcă. Cel ce se smereşte în acest chip primeşte belşug de har dumnezeiesc, iar harul îi va da puteri încă şi mai multe spre a se smeri. Astfel se formează următorul circuit binecuvântat: Cel ce se nevoieşte pentru smerenie sapă în sufletul său un puţ adânc, spre a aduna acolo pe cât este posibil de multe izvoare harice. Iar harul îl va însufleţi şi-l va întări să poată săpa încă şi mai adânc! Astfel se ajunge la o foame nesăturată de smerenie şi la o nestinsă sete de cât mai mult har, care este în realitate o neîncetată năzuinţă spre o mai mare şi mai fericită apropiere de Dumnezeu. Când sufletul este cuprins de o asemenea binecuvântată năzuinţă, orice suferinţă, chiar şi cea mai mare, devine suportabilă…

Avva Dorotei scrie că întru smerita cugetare se află toată bucuria, slava şi liniştea omului, că smerita cugetare ne este dătătoare de viaţă şi mântuitoare.

Ca să dobândim însă adevărata smerenie desăvârşită, nu este îndestulător a ne socoti păcătoşi, şi nici faptul de a nu vedea nimic bun întru sine, deoarece, într-adevăr, aceasta este o realitate. După cuvintele Sf. Isaac Sirul, „ nu orice om care este modest şi tăcut, ori înţelept, ori blând din fire, a atins deja înălţimea smeritei cugetări. Dimpotrivă, are cu adevărat smerită cugetare acela care poartă ascuns întru sine un lucru vrednic de laudă, însă nu se mândreşte cu el, ci în gândul lui îl socoteşte un fir de praf.” De lăudat este, se înţelege, a te smeri adânc la pomenirea căderilor tale în păcat de mai înainte, însă nici aceasta nu este desăvârşita smerenie. Cel desăvârşit în smerenie nu caută pricini de a se smeri, căci el a dobândit darul smereniei, în lumina căruia se vede pe sine ca pe un om de dispreţuit şi ca păcătosul cel mai de pe urmă. Măcar de ar şi cunoaşte toate tainele lucrurilor duhovniceşti, măcar de i s-ar şi supune lui, , precum lui Adam mai înainte de cădere, toate făpturile, chiar şi cele mai însetate de sânge, el însuşi se socoteşte pe sine ca ceva neînsemnat.

Această schimbare în om – mândru şi iubitor de sine prin fire – nu este în stare să săvârşească în chip firesc smerenia, ci doar suprafireasca, harica smerită cugetare, care îndată ce se dobândeşte se manifestă ca o mare putere. Această putere au simţit-o Sf. Apostoli la Cincizecime în chip de limbi de foc. Pe ea o primesc şi sfinţii plăcuţi ai lui Dumnezeu, după îndelungi nevoinţe şi mare trudă duhovnicească. La oamenii neduhovniceşti, o astfel de trudă pare de nesuportat şi ei îndată se leapădă de ea, însă pentru cei duhovniceşti, aceasta, pe cât este de grea, pe atât este de râvnită, căci ei gustă întru ea harul care îi întăreşte şi simt mângâierea lui Dumnezeu, care îi umple de fericire.

Există creştini ce înţeleg că fără smerenie nu există nici linişte vremelnică, nici mântuire veşnică. Nedeprinşi însă cu nevoinţa, ei nu întreprind nimic spre a dobândi această virtute de temelie. Inima lor doreşte să o capete pe ea, însă fără nici un efort. Şi pentru că ei nu avansează în lucrarea lor duhovnicească, întreabă permanent: cum se dobândeşte smerenia? Şi întru totul se află în ceaţă după această întrebare. Iar ceaţa vine de la diavol. El îi împiedică, cu rea intenţie, să ia o hotărâre fermă spre îndreptare şi să lucreze la dobândirea smeritei cugetări. De aceea le arată lor această lucrare în chip neclar, foarte complexă şi de neînfăptuit. Însă, în realitate, este foarte simplă şi limpede, dar, se înţelege, deloc uşoară, deoarece se cere o permanentă încordare şi luptă cu sine însuşi, o permanentă călcare în picioare a iubirii de sine şi a mândriei tale adânc înrădăcinate în inimă.

Adevăratul creştin, însă, nu are de ce să se teamă, ştiind că la orice generoasă sforţare de a ne smeri ne vine în ajutor atotputernicul har al lui Dumnezeu. Înarmat cu el, truditorii virtuţii şi-au înfrânt mândria şi iubirea de sine.

Smerenia se dobândeşte în următorul chip:

Dacă aproapele se arată cu dispreţ faţă de tine, dacă te necăjeşte, ori te cleveteşte, ori te vatămă, încearcă să stingi în chip firesc revolta născută în inima ta, amintindu-ţi de păcatele tale ascunse şi vrednice de plâns, şi spune-ţi că trebuie să rabzi neplăcerile aproapelui tău, spre a te curăţa astfel de toată ticăloşia ascunsă întru tine. Iar prin această nevoinţă a ta tu vei face dovada că însetezi să capeţi darul smereniei celei pline de har.

Dacă demonii încep să-ţi întindă curse, să se strecoare în gândul tău, să trezească în inima ta cele mai necurate dorinţe, să-ţi zugrăvească în imaginaţie cele mai ticăloase privelişti ori să te ajute să croieşti planuri de răzbunare, sau cum să răneşti ori să păcătuieşti, nevoieşte-te cu rugăciune smerită să te împotriveşti acestor nevăzuţi ispititori, suspină din adâncul inimii şi varsă mulţime de lacrimi! Aşa vei face dovada că , înaintea egoistei plăceri de sine, preferi smerita pocăinţă. Atunci Dumnezeu îţi va da smerenia cea plină de har, care îi va pune pe fugă pe demoni.

Dacă Însuşi Dumnezeu, în binecuvântata Lui Pronie, te încearcă şi te povăţuieşte întru smerenie, îngăduind în viaţa ta diferite necazuri, nereuşite, boli, pedepse, pagube şi orice alt chip de suferinţă, adună-ţi toate puterile tale sufleteşti în a nu cârti împotriva Lui. Leapădă-te de toate întrebările cele trufaşe: „De ce mă ceartă Dumnezeu? Oare chiar aşa de mult am greşit?” Şi îmbrăţişează necazurile ca pe o răsplată meritată a păcatelor tale şi ca pe un leac plin de milostivire pentru nelegiuirile tale vădite sau ascunse! Atunci vei căpăta uşurare şi Dumnezeu îţi va da în dar smerita cugetare, în lumina căreia îţi vor deveni limpezi cuvintele Sf. Apostol Pavel: Orice mustrare la început nu pare că e de bucurie, ci de întristare, dar mai pe urmă dă celor încercaţi cu ea roada paşnică a dreptăţii(Evr. 12, 11)

Dacă vei proceda întotdeauna astfel, Dumnezeu, Care a îngăduit toate acestea spre a te povăţui întru smerita cugetare, îţi va preface ispitele tale în lucru folositor pentru sufletul tău, învinuirile cele trufaşe ale celor din jur în smerita conştientizare a propriei zădărnicii, răutăţile cele străine în virtute a ta, ispitele cele diavoleşti în nevoinţă a ta, tulburările prin care ai trecut în trainica pace.

Va urma.