Arhimandritul Serafim Alexiev - Smerita cugetare

Capitolul II - Smerita cugetare – componentă indispensabilă a oricărei virtuţi

După prima fericire, ce ne prezintă smerenia ca temelie unică şi reazem tare al vieţii duhovniceşti, sunt aşezate apoi şi celelalte fericiri. Ele vorbesc de diferite virtuţi care trebuie să fie ridicate pe temelia smereniei, pentru a-şi înălţa credinciosul acea casă duhovnicească ce va preface sufletul său în templu al Duhului Sfânt(1 Cor. 3, 16). Ridicarea acestor importante virtuţi direct peste smerenie şi aşezarea lor în strânsă legătură cu ea demonstrează că smerita cugetare este nu numai temelia vieţii tainice în Hristos, ci şi componenta necesară oricărei virtuţi. O scurtă analiză duhovnicească ne va încredinţa de acest fapt.

Oricâte virtuţi ar avea omul, dacă nu există smerenie, el nu se poate numi cu adevărat virtuos. Virtuţile lui, sprijinite pe mândrie, lăcomie, iubire de sine şi alte patimi, se vădesc a fi păcate bine mascate. Pentru a fi un om al virtuţii, trebuie să fii smerit.

Iată, de pildă, a doua fericire: Fericiţi cei ce plâng(adică cei ce-şi plâng păcatele lor – n.n.), că aceia se vor mângâia!(Mt. 5, 4). Poate oare omul să aibă o pocăinţă plină de virtute, despre care se vorbeşte aici, şi poate oare el să ajungă la fericirea celor ce-şi plâng păcatele lor, dacă nu are smerenie, care să-i deschidă ochii asupra păcătoşeniei lui? Mândria, prezentă în fiecare păcătos, îl face pe acesta orb în privinţa păcatelor lui, împingându-l spre o permanentă îndreptăţire de sine, şi-l aprinde cu înşelătorul simţământ al vredniciei . El se crede întotdeauna drept. Însetând să se laude cu valoarea sa, dorind să şi-o sublinieze şi să se spună despre el: „Ferice de el!”, pierde fericirea celor ce plâng şi se pocăiesc.

Ar putea fi blând(Mt. 5, 5), adică să-şi biruie mânia sa, acela care este pe deplin străin de smerenie; blândeţea însăşi este cea mai apropiată rudenie cu simţământul de nevrednicie, adică de smerenie. Furia însă este prunc al simţământului mândriei, care ne spune că nu cei potrivnici nouă, ci noi înşine avem dreptate. În timp ce omul blând este îngăduitor, cel mânios este de neînduplecat – „el nu iartă ofensele, tocmai pentru că este mândru”, după cuvintele arhiepiscopului Serafim Sobolev. Legată cu virtuţile smereniei, răbdării şi tăcerii, blândeţea este virtutea în care se sparg toate valurile răului care ne apasă. Dacă nu ar fi fost întemeiată pe smerenie, blândeţea nu ar fi reuşit să supravieţuiască. Aceasta este o stâncă puternică pentru că sub ea se află temelia binecuvântatei şi neclintitei smerenii, care îi vorbeşte omului; „Eşti păcătos, nu meriţi o viaţă mai bună. De aceea, rabdă cu blândeţe! Suportă fără de cârtire înjosirile şi batjocura! Dacă rabzi, Dumnezeu va avea milă de tine. Pentru că în cei blânzi se sălăşluieşte Dumnezeu, iar în cei plini de tulburare – diavolul”.

Nu în zadar Dumnezeu ne mângâie: Spre unii ca aceştia Îmi îndrept privirea Mea: spre cei smeriţi, cu duhul umilit şi care tremură la cuvântul Meu!(Is. 66, 2). Frângerea inimii, născătoare de blândeţe, este o armă de neînfrânt împotriva diavolilor mâniei.

Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura! (Mt. 5, 6). Aici se are limpede în vedere dumnezeiasca dreptate. Poate oare să flămânzească şi să înseteze după dumnezeiasca dreptate un om mândru, care este plin de propria „dreptate” şi care, condus de chipul ei ademenitor, se luptă pentru ea ca pentru cea mai înaltă dreptate, împotrivindu-se dumnezeieştii dreptăţi? Cel mândru socoteşte că este cu dreptate să fie fericit în această lume. Iar Dumnezeu ca să-l smerească şi ca să-l facă cu adevărat fericit, prin harul Său, îl loveşte adesea cu necazuri. Dumnezeiasca dreptate spune: „Sunteţi păcătoşi şi aveţi nevoie de lecuire. Fericirea vă este vouă vătămată de necazuri. Deci smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să vă înalţe la timpul cuvenit!(1 Ptr. 5, 6). Însă cel mândru protestează, răzvrătindu-se împotriva dumnezeieştii dreptăţi, supărându-se pe Dumnezeu, cârteşte, demonstrând astfel, prin toate acestea, că este pe deplin cu neputinţă ca el să înseteze după dumnezeiasca dreptate, până ce nu va fi luminată inima lui cu lumina cea plăcută a smereniei şi nu i se va arăta lui iluzoria lui dreptate ca nedreptate jalnică.

Hristos spune: Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui!(Mt. 5, 7). Poate oare omul să fie milostiv cu adevărat, şi aceasta întotdeauna, ci nu doar în cazuri particulare ale unor însufleţiri de moment, dacă nu este smerit? „Cel mândru este aspru cu inima”, spune arhiepiscopul Serafim Sobolev. Iar cel smerit, convins că el are nevoie de marea milă a lui Dumnezeu, este îndurător. Sub influenţa impulsurilor fireşti răsărite în suflet, fiecare poate să încerce o milă spre un om la necaz şi să-i ajute o singură dată. Însă fără smerenie, fără har, el nu va fi în stare să manifeste o trainică şi statornică milă, fără ca aceasta să nu-i provoace bătăi de cap. Cusururile aceluia care îi cere milostenie îl vor face indiferent, astfel că el îndată va urî orice compătimire. Iar cel smerit, care-şi conştientizează nedesăvârşirile sale şi se miră cum îl mai rabdă Dumnezeu pe el, va suporta întotdeauna fără cârtire nedesăvârşirile aproapelui şi va afla în binecuvântata smerenie permanente imbolduri spre o statornică îndurare. Un astfel de om se va învrednici de fericirea celor ce vor fi miluiţi

Tot astfel este şi cu curăţia inimii(Mt. 5, 8). Această înaltă virtute este de neconceput fără smerenie. Mândria – această „păstrătoare a oricărei necurăţii şi păcatelor” – de la sine însăşi este o înfricoşătore necurăţie, atunci când pătează sufletul şi îl înşeală în acelaşi timp că este nepătat. Adevărata curăţie, despre care vorbeşte Hristos, este un dar suprafiresc, accesibil doar celor smeriţi. „Cel ce doreşte să se lupte cu trupul şi să-l biruiască singur – scrie Sfântul Ioan Scărarul, - în zadar se osteneşte. Căci, dacă Domnul nu sfarmă casa cea trupească şi nu înalţă casa cea duhovnicească, în zadar priveghează şi posteşte acela care se luptă singur. De aceea descoperă înaintea lui Dumnezeu neputinţa firii tale, dându-ţi seama de ea şi vei primi darul curăţiei.”

Se întâmplă ca un om să ducă o viaţă curată pe dinafară şi să-şi închipuie că singur a realizat aceasta. Însă unul ca acesta este înşelat de demoni. În viclenia lor, ei încetează uneori, pentru anumită vreme, să ispitească prin sminteli trupeşti pe cineva, cu scopul de a-l face să cadă în mândrie, iar mândria care cuprinde un astfel de om, chiar şi fără necurata desfrânare, este de la sine îndestulătoare ca să îl murdărească şi să-l facă pe el nevrednic de Dumnezeu.

Fericiţi făcătorii de pace – continuă Hristos duhovnicescul edificiu al virtuţilor(Mt. 5, 9) şi făgăduieşte celor făcători de pace înfierea cea veşnică. Ar putea fi oare făcător de pace şi prin aceasta fiu al lui Dumnezeu un om lipsit de smerenie, adică un om lipsit de pace? Arhimandritul Serafim Sobolev pe bună dreptate spune: „Mândria nu numai că nu lucrează pace, însă ea este izvor de răutate, de duşmănie şi al oricărei neînţelegeri între oameni”. Adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, Făcătorul de pace Cel Ceresc, Care împacă cerul cu pământul, este smerit cu inima(Mt. 11, 29). Fără binecuvântata smerenie , nu există o adevărată pace.

Sfântul Simeon Noul Teolog întăreşte cu deplin temei că „nu este cu putinţă a fi făcător de pace acela care s-a înstrăinat de Dumnezeu şi nu ascultă cuvintele fericitului Pavel: Vă rugăm, în numele lui Hristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu! (II Cor. 5, 20)…Căci tot omul care încalcă dumnezeieştile porunci este potrivnic lui Dumnezeu şi se războieşte cu El. Şi cum poate unul ca acesta să fie făcător de pace pentru alţii? Chiar dacă s-ar întâmpla să împace pe oameni, el nu poate să săvârşească o astfel de împăcare care să fie plăcută lui Dumnezeu.”

Omul cel mândru, prin urmare, fiind potrivnic Acelui smerit Făcător de pace Ceresc, nu poate să fie făcător de pace. Sfântul Isaac Sirul spune cu îndreptăţire: „Nu este cu putinţă să aibă smerită cugetare acela care nu are pace. Şi, pe de altă parte, cel ce nu are pace nu are smerită cugetare.” Aici este destul de limpede subliniată legătura între a fi făcător de pace şi smerita cugetare. Cel ce face pace fără de smerenie, este ca şi cum ar închipui castele în văzduh.

Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor!(Mt. 5, 10). Prin dreptate se înţelege desăvârşita voie a lui Dumnezeu. Să subliniem că expresia prigoniţi pentru dumnezeiasca dreptate

Semnifică; „prigoniţi pentru virtute, din pricina ocrotirii altora, din pricina evlaviei”, ori cu alte cuvinte: „prigoniţi pentru adevăr, pentru credinţă, pentru Hristos, Care este Adevărul nostru(In. 14, 6) şi Dreptatea noastră(I Cor. 1, 30). Aici nu este vorba despre aceia care nu cred în Dumnezeu, nu urmăresc înaltul ţel al veşnicei mântuiri, şi care, fiind mândri, pot „să fie prigoniţi şi să rabde oarecare necazuri chiar şi până la moarte, doar din pricina mândriei lor, însă.” Aici se au în vedere mărturisitorii adevărului dumnezeiesc al credinţei ortodoxe, ai veşnicei dreptăţi a lui Dumnezeu – mucenicii, care mor nu ca mândri pătimitori ai răutăţii, ci asemenea lui Hristos pe Cruce – cu dragoste pentru cei ce L-au răstignit. Ce om mândru şi lipsit de har poate, cu bucurie şi fără simţământul răzbunării, să pătimească prigoană pentru o astfel de dumnezeiască şi cerească dreptate? Nici unul!

Unii vor replica: „Cei smeriţi nu pot să fie luptători ori să rabde prigoana pentru dreptate. Ei sunt foarte blânzi şi lipsiţi de curaj spre o astfel de nevoinţă”. Realitatea contrazice însă o astfel de obiecţie. În istoria Bisericii şi în Vieţile Sfinţilor ne încredinţăm că nu unul sau doi, ci milioane de creştini plini de smerenie, din dragoste de Dumnezeu au pătimit nu doar prigoană şi chinuri, ci chiar şi moartea pentru dumnezeiasca dreptate. Prin aceasta ei au dovedit că doar smerenia este capabilă de fapte eroice. „Puternicii” cei plini de mândrie se arată slabi să poarte nevoinţa prigoanei pentru dumnezeiasca dreptate, ci numai „cei slabi”, creştinii plini de smerenie, întăriţi de har, au fost capabili să fie luptători pentru aceasta şi s-au dovedit curajoşi demascatori ai acelora care o încălcau. Precum oamenii cei fricoşi, pe dată ce se umplu de dumnezeiasca frică, devin curajoşi, tot astfel şi creştinii cei plini de smerenie, deşi mai întâi se arată oameni blânzi şi plini de pace, devin dintr-o dată războinici pentru dumnezeiasca dreptate, când Dumnezeu îi cheamă la aceasta.

Acelaşi lucru trebuie să spunem şi despre următoarea fericire: Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea!Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri… (Mt. 5, 11-12)Nu poate un om mândru să se bucure, nici să se veselească cu duhul la batjocuri, hule, prigoane şi clevetiri. Dimpotrivă, el se mânie mult pe cei ce-l hulesc. Când se cleveteşte împotriva lui cu anumite cuvinte rele, mândria sa nu se împacă, până ce el nu se răzbună şi nu îşi spală astfel onoarea lezată. Aceasta demonstrează cât sunt de străini oamenii îngâmfaţi de fericirea pe care o avem în vedere. Virtutea pătimirii cu răbdare a diferitelor injurii şi hule este posibilă doar dacă în componenţa ei intră smerenia, în care este prezentă setea nemăsurată de a pătimi înjosiri şi nedreptăţi pentru numele lui Hristos(Fapt. 5, 41). Această suportare a înjosirilor şi a nedreptăţilor şterge propriile noastre păcate şi nedreptăţi. Şi, deşi nu este îndreptată explicit spre Hristos, nedreptăţile ni se socotesc ca suferinţe pentru Hristos, îndată ce se rabdă cu mulţumire către Dumnezeu Cel Proniator, după cuvintele Sfântului Dimitrie al Rostovului. Prin aceste suferinţe, omul creşte în credinţă şi virtute.

Prin urmare, orice virtute trebuie să fie pătrunsă de smerenie, spre a fi adevărată, trainică, plăcută lui Dumnezeu şi mântuitoare. Acest lucru este valabil nu doar pentru virtuţile enumerate la Fericiri, ci şi pentru orice virtute în general. Dacă posteşti cu mândrie, ca să te vadă oamenii, nu vei avea nici un folos. Dacă trâmbiţezi înaintea altora când dai milostenie, aceasta se va preface din virtute în păcat. Dacă te rogi ca făţarnicii, la vedere, rugăciunea ta nu va fi primită de Dumnezeu(Mt. 6, 1-18). Şi ţi se va socoti ţie aceasta ca păcat(Ps. 108, 7).

În general, dacă săvârşeşti oricare faptă bună cu mândrie, aceasta nu-ţi va dărui har, ci va fi aducătoare de osândă.

Ştim bine, clopotele au un dangăt deosebit şi sunt trainice doar atunci când în metalul de bază din care sunt turnate – bronzul – se adaugă un metal nobil – staniu sau argint. Dacă în locul acestora, la turnarea clopotelor, se pune însă un metal ieftin – precum zincul – ele nu vor mai avea un sunet frumos şi se vor sparge repede. Tot asemenea clopotelor făcute cu zinc, un metal mai ieftin, şi virtuţile ni se sfărâmă dacă nu cuprind în ele metalul cel preţios al smereniei.

În clopotele de bună calitate nu se disting pe dinafară nici staniul, nici argintul, care se pierd în aliajul general. Ele s-au ascuns în masa de bronz. Însă ele îi dau clopotului un sunet minunat şi trăinicie. Tot astfel se întâmplă şi cu adevăratele virtuţi. Nici întru ele smerenia nu se arată. Ea s-a topit şi a intrat în componenţa virtuţii. Însă trăinicia virtuţii o vădeşte, şi minunatul sunet al săvârşirii binelui o scoate la iveală.

Spre toate acestea ne învaţă Domnul Iisus Hristos în minunatele Sale Fericiri. În conformitate cu credinţa noastră revelată, smerita cugetare este sarea virtuţilor, sare care le fereşte de distrugere.

Arhimandritul Serafim Alexiev, Smerita cugetare - Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul; traducere din limba bulgară de Gheorghiţă Ciocioi; Editura Sophia, Bucureşti, 2007