Părintele Dionisie

Părintele Dionisie Ignat s-a născut în 22 septembrie 1909 în comuna Vorniceni din judeţul Botoşani, într-o familie de ţărani cu opt copii. La botez a primit numele Dumitru. Ajunge la muntele Athos în 1926, urmându-l pe fratele său, Gheorghe, de care era foarte apropiat. IÎn 1927, Dumitru este tuns călugăr luând numele Dionisie. Este făcut ieromonah în 1937 şi duhovnic în 1945. Bucurându-se de sfaturile unor monahi sporiţi a devenit unul din cei mai experimentaţi părinţi duhovniceşti din Sfântul Munte şi pilda de simplitate, iubire şi smerenie pentru călugării români, greci sau de alte neamuri, dar şi pentru miile de pelerini veniţi din întreaga lume la Colciu, ca să găsească linişte sufletească şi sfat duhovnicesc. După ce a orbit în 1994, părintele Dionisie a trecut la cele veşnice in 28 aprile/11 mai/2004, la vârsta de 95 de ani, dintre care 78 de ani petrecuţi la Sfântul Munte.

"Avem cinstea şi binecuvantarea deosebită să-l găzduim în Schitul Colciu pe unul dintre sfinţii de astăzi, pe părintele Dionisie, român. Părintele Dionisie este un om al smereniei prin excelenţă. Acest om este de mulţi ani orb şi ori de câte ori îl întâlnesc îmi spune: Sunt orb pentru păcatele mele. Odată m-a chemat printr-un ucenic de-al dânsului să merg să-l spovedesc urgent. Care credeţi că era păcatul care l-a determinat să ceară cu atâta urgenţă spovedania? Ce credeţi că îmi spune? Părinte, sunt orb pentru păcatele mele şi uneori neputinţa de a vedea îmi provoacă o oarecare suferinţă lăuntrică şi acest lucru nu îmi place şi am vrut să mărturisesc." (Egumenul Efrem al Mănăstirii Vatopedu, Conferinţa de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, 2002)

"Despre viaţa şi învăţăturile părintelui Dionisie s-ar putea scrie mii de pagini. E suficient să spunem că la înmormântarea lui, pe 12 mai 2004, s-au adunat foarte mulţi monahi, preoţi şi diaconi, numărul călugarilor fiind mai mult de 200. Printre cei care au fost prezenţi la funeraliile Bătrânului Dionisie s-a numarat şi moştenitorul Coroanei Britanice, prinţul Charles." (Din "La umbra Bătrânului Dionisie", Ziarul de Mureş, 20-26 iunie 2005)

"A fost părintele multor călugari din Sfântul Munte şi al multor oameni din afară, sfătuitor, de o simplitate cu totul şi cu totul deosebită, dar care, bineînţeles că s-a făcut cu mare uşurinţă organ al cuvântului lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu e simplu şi prin organele simple grăieşte cu uşurinţă." (P.S. Siluan Marsilianul, din conferinţa "Taina ascultării pentru omul contemporan", 16 noiembrie 2005)

http://www.infoportal.ro/articol~din-cultura~info-946976~staretul-dionisie-duhovnicul-de-la-sfantul-munte-athos.html

Alt articol:

http://www.crestinortodox.ro/diverse/69767-parintele-dionisie-ignat-de-la-colciu

Pr. Paisie Olaru despre Sfânta Euharistie

În procesul de curăţire a patimilor prin virtuţi un rol deosebit îl împlineşte Sfânta Euharistie, instituită de Mântuitorul Hristos pentru a ne oferi viaţa cea veşnică. Harul care vine prin Sfintele şi mântuitoarele Taine este focul care curăţa de toată întinarea. Cum se spune în rugăciunea de mulţumire a Sf. Vasile cel Mare, Hristos ne-a dăruit de viaţă făcătoarele Taine : „spre binefacerea şi sfinţirea sufletelor şi a trupurilor noastre”[1], iar rostul lor este de a tămădui sufleteşte şi trupeşte, de a lumina « ochii inimii », a îndepărta pe vicleanul diavol şi a întări omul „spre credinţă neînfruntată, spre dragoste nefăţarnică, spre paza poruncilor Tale, spre adăugirea dumnezeiescului Tău har şi spre dobândirea împărăţiei Tale”. Hrănindu-se cu Sfântul Trup şi Sfântul Sânge al lui Hristos, creştinul primeşte puterea de a lupta contra patimilor. Sf. Simeon Metafrastul, într-o altă rugăciune de mulţumire, Îl invocă pe Mântuitorul cu aceste cuvinte de implorare : „să nu mă arzi, făcătorul Meu, ci mai vârtos intră în alcătuirea mădularelor mele şi întru toate încheieturile, în rărunchi şi în inimă, şi arde spinii tuturor păcatelor mele ; curăţeşte-mi sufletul ; sfinţeşte-mi gândurile şi oasele ; numărul deplin al celor cinci simţuri îl luminează, peste tot mă pătrunde cu frica Ta ; pururea mă acoperă şi mă apără şi mă păzeşte de tot lucrul şi cuvântul pierzător de suflete; curăţeşte-mă, spală-mă şi mă îndreptează, înţelepţeşte-mă şi mă luminează ; arată-mă locaş numai al Duhului Tău şi să nu mai fiu sălaş păcatului, ci Ţie casă, prin primirea Împărtăşaniei”[2]. Este o rugăciune care pune în valoare toate aspectele lucrării ce se săvârşeşte prin intermediul Sfintei Euharistii pentru înduhovnicirea omului.

Ştiind cât de binefăcătoare este această Sfântă Taină, Părintele Paisie a stăruit să se administreze creştinilor, dar cu discernământ şi cu respectarea Sfintelor Canoane ale Bisericii. Ca să înlăture orice speculaţii , Părintele a precizat că „nu deasa împărtăşanie ne duce la desăvârşire”, iar „râvna unora pentru deasa împărtăşanie este semnul slăbirii credinţei şi al mândriei, iar nu semnul sporirii duhovniceşti”[3].În contextul vieţii duhovniceşti a creştinului, întâi este necesară pocăinţa cu lacrimi, urmată de părăsirea păcatelor, nevoinţa purificatoare şi împlinirea poruncilor: „Numai după ce facem toate acestea ne putem împărtăşi mai des, aşa cum arată Sfintele Canoane şi Tradiţia Bisericii. Altfel cum să primeşti pe Domnul cerului şi al pământului în casă când sufletul tău este necurat, nespovedit, robit de patimi şi mai ales plin de mândrie ?”[4]

A ţine calea împărătească sau de mijloc, adică a nu împărtăşi credincioşii « nici prea rar, dar nici prea des », este cel mai bine, consideră Părintele Paisie. Din experienţa sa îndelungată, le-a recomandat duhovnicilor să fie foarte atenţi cui şi cum dau Sfânta Împărtăşanie, „că mare răspundere avem înaintea lui Dumnezeu”, „Să cumpănim între asprime şi iertare, între scumpătate şi iconomie, iar unde nu ştim, sau în cazuri grele să întrebăm pe duhovnicii iscusiţi şi mai ales pe ierarhii noştri”[5]. A stăruit ca pe cei ce nu făgăduiesc să părăsească păcatele, să nu-i dezlege, iar „Celor ce sunt tulburaţi, certaţi cu cineva, descurajaţi, prea slabi, luptaţi de cugete trupeşti, care au judecăţi sau sunt blestemaţi de preoţi şi de părinţii lor, sau cred în vrăjitorie, şi mai ales care au făcut avorturi şi pază, sau au îndemnat şi pe alţii la aceste grele păcate de moarte”, să nu le dea îndată Sfânta Împărtăşanie, „că luăm foc şi noi şi ei”[6]. Cuviosul s-a referit la efectele negative asupra celor ce se împărtăşesc fără pregătirea cuvenită, adică părăsirea păcatelor, respectarea canonului vreme îndelungată, postirea, milostenia, metaniile şi rugăciunile, care să-l încredinţeze pe duhovnic că s-a pus începutul bun şi i se pot da Sfintele şi mântuitoarele Taine. Dumnezeu îl încredinţează tainic când este momentul potrivit să îl apropie de cele sfinte fără a fi în pericol să-i facă mai mult rău decât bine.

---

[1] Ceaslov, EIBMBOR., Bucureşti, 2001, p. 317

[2] Ibidem, p. 319

[3] Arhim. Ioanichie Bălan, op. cit.,p. 53

[4] Ibidem

[5] Ibidem, p. 74

[6] Ibidem

"...este Dumnezeu care ne ajută"

« Ştii prea bine ca şi creştin lucrurile care te vatămă, nu-i aşa ? Ei, să te osârduieşti să nu le faci. Ştii foarte bine şi faptele care te pot ajuta, faptele bune. Fă-le şi te mântuieşti cu ele. De aceea să te consideri ca şi cum ai fi într-un război, ca şi cum ai fi un soldat care te lupţi şi în dreapta şi în stânga să-l omori pe duşmanul tău, să nu-l laşi să dea înainte. Aşa şi noi creştinii, să ne luptăm cu patimile care ne vatămă, cu vrăjmaşul sufletelor, şi să ne osârduim să facem faptele cele bune.

Şi chiar dacă ne osârduim, omul e totdeauna neputincios, nu şi-ar putea împlini dorinţa, dar este Dumnezeu care ne ajută. Dumnezeu, dacă vede că aplecarea inimii tale nu-i falsă, atuncea ţi-ajută neapărat, e cu neputinţă să nu-ţi ajute. De multe ori întârzie să ne ajute ca să vadă hotărârea ta, osârdia ta. Dar dacă ne osârduim cu ajutorul lui Dumnezeu, bineînţeles, Dumnezeu ne ajută. »

Stareţul Dionisie, Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, Editura Prodromos, 2009

Prezentarea cărţii:

http://www.librariasophia.ro/cartea-carte/3874-staretul-dionisie.-duhovnicul-de-la-sfantul-munte-athos-.html

Notă : această carte de suflet folositoare mi-a fost recomandată şi dăruită spre lectură de către monahul Irineu, de la Mănăstirea Turnu(Prahova), un călugăr sfătos care a împlinit anul acesta, în februarie, 75 de ani. Dragostea faţă de mireni a părintelui se exprimă îndeosebi prin darul de cărţi duhovniceşti şi prin cuvântul de învăţătură pe care îl rosteşte la chilia sa, unde îi primeşte pe cei ce vor să aplece urechea spre binecuvâtata sa gură. Poate că uneori ni se pare aspru când ne vorbeşte despre nevoia de a face pocăinţă, ascultare şi voia lui Dumnezeu, fără teamă de oameni, fără să urmăm duhul ucigător al lumii, dar simţim că Domnul îi întăreşte cuvântul să ne trezească la realitate şi să ne îndemne să punem începutul cel bun.

Sf. Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri

Vineri[Fapte 19, 1-8; In. 14, 1-11]. ”De m-aţi fi cunoscut pe mine, şi pe Tatăl Meu L-aţi fi cunoscut”. Înseamnă că deiştii nu-L cunosc pe Dumnezeu, chiar dacă numele lor aminteşte de El(Deus-Dumnezeu ; de aici vine cuvântul deist) şi ei fac cugetări sofisticate despre dumnezeire. Dumnezeul Cel Adevărat nu poate fi fără Fiul şi nici fără Duhul Sfânt. Cel ce crede în Dumnezeu, dar nu-L mărturiseşte Părinte al Fiului nu crede în Dumnezeul Cel Adevărat, ci într-o născocire a lui. Adevăratul Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său, le-a dat oamenilor « puterea de a se face fii ai lui Dumnezeu », iar pe copiii Săi îi iubeşte şi orice rugăciune a lor o ascultă, de dragul Fiului. Drept aceea, cine are pe Fiul, are şi pe Tatăl ; cine nu are pe Fiul, nu are nici pe Tatăl. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Fiul şi nimeni nu primeşte ceva de la Tatăl decât prin Fiul. Afară de Fiul nu este cale către Adevăratul Dumnezeu, iar cel care visează o astfel de cale, rătăceşte.

Am căutat pentru dumneavoastră : Odovania

Odovania/ otdania

(slv.)— se numeşte sfârşitul, dezlegarea sau încheiertea sărbătorii (a unui praznic împărătesc); începând de prin sec.IV, Biserica a stabilit obiceiul ca praznicele împărăteşti şi chiar ale unor sfinţi să fie sărbătorite într-un chip mai deosebit. De aceea, pentru pregătirea sufletească a credincioşilor, aceste sărbători sunt precedate de un timp de pregătire, de anticipare, numit pre-serbare sau înainte-prăznuire, iar după ziua stabilită a sărbătorii să fie şi o perioadă de continuare sau prelungire a serbării, numită după-serbare sau după-prăznuire; ziua cea dintâi a înainte-serbării este începutul sărbătoririi, iar ziua ultimă a după-serbării se numeşte, cu un termen slavon, odovania (otdania), adică sfârşitul, dezlegarea sau încheierea sărbătorii. În toată perioada pre-serbării şi a după-serbării, pe lângă slujba sărbătorii respective se adaugă cântări, rugăciuni şi lecturi în legătură cu praznicul respectiv, iar în ziua odovaniei praznicului, slujba se pune aproape la fel ca şi în ziua întâi a praznicului. Durata pre-serbării şi a după-serbării praznicelor împărăteşti variază după importanţa şi poziţia pe care o au în cadrul anului bisericesc (aşa cum se arată în Minee, Triod şi Penticostar). Astfel, pre-serbarea Naşterii Domnului ţine 5 zile, începând de la 20 decembrie, iar după-serbarea Naşterii ţine 6 zile, sfarşindu-se la 31 decembrie, când este odovania praznicului. Odovania învierii este cea mai lungă, ea se face în a şasea săptămână după Paşti; Schimbarea la Faţă (6 august) are odovania la 13 august; Adormirea Maicii Domnului (15 august) are odovania la 23 august ş.a.m.d.

Sursa:

http://www.dervent.ro/dictionar.php?dTitle=b2RvdmFuaWE=&dL=O