Despre batjocorirea lumii.
nebunia întru Hristos
A crede ceva sau pe cineva înseamnǎ a considera o idee sau spusele cuiva adevǎrate, reprezentând o decizie cognitivǎ; a crede în ceva sau în cineva nu mai este doar un act cognitiv, ci presupune şi asumarea unei concepţii despre lume şi viaţǎ şi impune unitatea între gândire, voinţǎ şi acţiune. A-ţi asuma credinţa în dumnezeul unei religii este echivalent, la un prim nivel, cu împǎrtǎşirea valorilor acelei religii, iar, în plan existenţial, cu adoptarea unui stil de viaţǎ, în spiritul acelor valori, care sǎ dea seamǎ de legile sau poruncile divine.
Se spunea despre dânsul, că au venit unii la el să se judece; iar bătrânul se făcea nebun. Şi iată, o femeie zicea către vecina ei: "Acest bătrân este nebun". Şi a auzit-o pe ea bătrânul şi chemând-o, îi zice: "Câte osteneli am făcut eu prin pustii, ca să câştig nebunia aceasta şi pentru tine să o prăpădesc astăzi pe ea? Nu!" (avva Ammona, 9 - Patericul egiptean)
A auzit odată stăpânul locului despre avva Moise şi s-a dus la Schit ca să-l vadă. Şi i-au vestit unii bătrânului de aceasta. Atunci s-a sculat să fugă în luncă; dar pe cale l-a întâlnit dregătorul (neştiind că este el) şi i-a zis: "Spune, bătrânule, unde este chilia lui avva Moise?" Le-a zis lor avva: "Ce voiţi de la dânsul? Căci este om nebun." Şi venind stăpânul locului la biserică, a zis către clerici: "Eu auzind cele despre avva Moise, m-am pogorât să-l văd. Şi, iată, ne-am întâlnit cu un bătrân care se ducea în Egipt şi i-am zis lui: unde este chilia lui avva Moise? Şi ne-a zis: ce voiţi de la dânsul? Nebun este." Deci auzind clericii, s-au mâhnit zicând: "Oare cine este bătrânul care a grăit acestea despre sfânt?" Iar ei au zis: "Un bătrân purtând haine vechi, înalt şi negricios." Atunci au zis: "El este avva Moise. Şi pentru ca să nu se întâlnească cu voi, v-a zis acestea." Şi mult folosindu-se stăpânul, s-a dus. (avva Moise, 8 - Patericul egiptean).
În creştinismul timpuriu şi în cel ortodox, stilul de viaţǎ care nu conduce doar la trǎirea lui Dumnezeu în inimǎ, ci şi la "şederea de-a dreapta Tatǎlui în viaţa veacului ce va sǎ vie", comportǎ douǎ idei: pe de o parte, practicarea virtuţilor creştine - credinţa, nǎdejdea şi dragostea, iar pe de cealaltǎ, asceza, prezentatǎ metaforic de Apostolul Pavel ca viaţa atletului care impune trupului temperare şi asprime (Corinteni, 9, 24). Vǎzutǎ în mod negativ şi de jos, asceza este rǎzboiul nevǎzut, permanent, fǎrǎ odihnǎ, în mod pozitiv şi de sus, ea este iluminare, stare harismaticǎ, scrie Paul Evdokimov. De aceea, pentru început, ascetul vizeazǎ cunoaşterea de sine, în sensul vederii propriei realitǎţi, prin cercetarea inimii şi are ca rezultat smerirea - "cel care-şi vede pǎcatul mai mare decât cel ce învie morţii" (Sfântul Antonie cel Mare). Apoi, el va acţiona ca sǎ înlǎtureze rǎul - pǎcatul vine de sus, se sǎvârşeşte în spirit şi abia dupǎ aceea se exprimǎ psihic şi trupeşte. Astfel, asceza nu este atât o conduitǎ existenţialǎ care urmǎreşte perfecţionarea moralǎ prin controlul instinctelor şi distanţarea de plǎceri, aşa cum era înţeleasǎ în Antichitate, cât o tǎiere a voii, manifestatǎ atât la nivelul trupului, prin paza simţurilor, aşa cum afirmǎ Sfântul Nicodim Aghiorâtul, cât şi la nivelul sufletului, prin paza minţii şi a inimii - ocolirea faptelor ce pot cauza cǎderi.
Nebunia întru Hristos este o formǎ rarǎ de ascezǎ şi adesea contestatǎ în tradiţia Bisericii. Ipoteza ei este întâlnitǎ pentru prima oarǎ la Sf. Pavel, în Epistola Întâi cǎtre Corinteni, şi are la bazǎ neconcordonţa între înţelepciunea lui Dumnezeu şi cea a oamenilor - definitǎ prin raportare la "înţelepciunea" oamenilor, la raţiunea lipsitǎ de credinţǎ, învǎţǎtura lui Hristos este "nebunie" : Hristos nu m-a trimis ca să botez, ci să binevestesc, dar nu cu înţelepciunea cuvântului, ca să nu rămână zadarnică crucea lui Hristos. Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Căci scris este: "Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o". Unde este înţeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia? Căci de vreme ce întru înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii. Fiindcă şi iudeii cer semne, iar elinii caută înţelepciune, însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie. Dar pentru cei chemaţi, şi iudei şi elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Pentru că fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înţeleaptă decât înţelepciunea lor şi ceea ce se pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu, mai puternică decât tăria oamenilor. (1 Corinteni 1, 17-25).
Nebunul întru Hristos este creştinul care, printr-un act de simulare, denunţǎ pseudo-înţelepciunea şi pseudo-valorile lumii, el îşi asumǎ sarcina de a se lupta cu rǎul din lume şi din sine, precum şi cu predispoziţia de a se mǎri pe sine, iar pentru aceasta adoptǎ un stil de viaţǎ cu totul neobişnuit, în postura cuiva lipsit de toate facultǎţile mintale, acceptând sǎ devinǎ obiectul ridiculizǎrii celorlaţi. Scopul sǎu este dublu: pe de o parte, în plan personal, lucreazǎ continuu cu sine, în vederea curǎţirii inimii şi cu speranţa trǎirii în inimǎ a lui Dumnezeu, exerciţiul sǎu fiind o permanentǎ amintire a morţii; pe de altǎ parte, gesturile şi acţiunile sale simbolice, replicile sale conoteazǎ interesul şi grija pentru celǎlalt, cǎruia ar dori sǎ-i împǎrtǎşeascǎ Adevǎrul.
Nebunii întru Hristos sunt, de obicei, cǎlugari ce "coboarǎ" în lume, în societatea "creştinǎ", faptele lor fiind, în plan imediat, "absurde", "smintite", "nebuneşti", dar sunt dublate întotdeauna de intenţia de a atrage atenţia asupra patimilor şi de a aminti de realitatea şi adevǎrul ascunse în spatele aparenţelor acestei lumi. Nebunul, încalcǎ posturile[1], intrǎ în cârciumi, în case de toleranţǎ, el trǎieşte lângǎ oamenii cu cel mai prost renume, lângǎ prostituate, hoţi, cerşetori şi, aparent, se adapteazǎ vieţii lor. Totuşi, le dezvǎluie adevǎrul mântuirii într-un fel cât mai accesibil nivelului lor spiritual, prin gesturi paradoxale, glume, acte absurde. Îi mustrǎ pe pǎcǎtoşi şi, adesea, au harul facerii de minuni, sunt vǎzǎtori cu duhul[2].
Nebunia întru Hristos ar putea fi consideratǎ, din punctul de vedere al raportului dintre aceşti asceţi şi comunitate, un rǎspuns la o formǎ de anomie, înţelegând prin aceasta nu atât o lipsǎ a autoritǎţii, cât existenţa unor valori morale şi culturale slabe sau conflictuale. Ca rǎspuns la aceastǎ stare socialǎ, putem lua în discuţie patru tipuri de comportament: cel inovator (acceptǎ scopurile, nu şi mijloacele), cel ritual (acceptǎ mijloacele, nu şi scopurile), cel revoltat (refuzǎ violent atât mijloacele, cât şi scopurile), cel ce renunţǎ (refuzǎ şi scopurile şi mijloacele, în mod pasiv). Or, din moment ce din punct de vedere creştin, valorile societǎţii nu corespund Adevǎrului, nu îl implicǎ, din moment ce învǎţǎtura lui Hristos este "nebunie" prin raportare la "înţelepciunea" oamenilor, un credincios nu poate opta decât între a renunţa şi a se revolta. Dacǎ pasivitatea cunoaşte mai multe trepte, de la aceea a vieţii creştine în comunitate cu o implicare socialǎ minimǎ, la monahismul tradiţional şi pânǎ la retragerea în pustie din primele secole creştine, revolta nu putea lua decât aceastǎ formǎ a nebuniei întru Hristos.
Nebunul nu-şi exercitǎ vocaţia în spiritualitatea asiguratǎ a unei mânǎstiri, ci singur, în lume, are o experienţǎ directǎ a Împǎrǎţiei lui Dumnezeu şi îşi asumǎ profetic manifestarea opoziţiei dintre "veacul acesta" şi cel al Împǎrǎţiei, dar şi deosebirea radicalǎ de mǎsuri şi criterii. Îşi refuzǎ sieşi recunoaşterea obiectivǎ a virtuţii şi a cuvioşiei, împinge pânǎ la ultima limitǎ respingerea laudei şi a consideraţiei oamenilor, ştie cǎ virtutea individualǎ îl desparte pe om de Dumnezeu, întrucât creeazǎ mulţumirea de sine, dar mai ştie cǎ îl desparte şi de semeni. Astfel, dupǎ Christos Yannaras, propovǎduirea Adevǎrului sub aceastǎ formǎ este o "rǎsturnare şi o respingere a eticii individuale".
Existǎ douǎ argumente în tradiţia Bisericii care contestǎ cǎ nebunia întru Hristos este o formǎ de ascezǎ. În primul rând, nebunia întru Hristos poate pǎrea neconcordantǎ cu firea omului ca fiinţǎ raţionalǎ. A renunţa la obligativitatea de a te supune raţiunii, acest dar al naturii prin care se mentine însǎşi ordinea în viaţa omului pe pǎmânt, înseamnǎ cǎ omul nu mai e om, în orice caz nu mai e ceea ce trebuie sǎ fie în aceastǎ lume, în starea ei actualǎ. De aceea, cel ce se condamnǎ pe sine la nebunia pentru Hristos s-ar pǎrea cǎ sub-apreciazǎ deliberat un dar al lui Dumnezeu, se îndepǎrteazǎ de organismul comun al omenirii, pierzându-şi dreptul de a ocupa un loc printre fiinţele raţionale. Prin esenta sa, acest mod de ascezǎ nu se aflǎ câtuşi de puţin în contradicţie cu natura umanǎ, aşa cum ar putea sǎ parǎ la prima vedere. Privind în esenţǎ, mai îndeaproape şi mai temeinic, aceastǎ chestiune, descoperim cǎ nebunia întru Hristos îşi are temeiul în chiar pretenţiile de "nebunie" misticǎ, oricine crede în mântuire şi Împǎrǎţie nu va putea sǎ nu punǎ exerciţiul spiritual, asceza, înaintea nevoilor ori confortului imediat. În al doilea rând, se considerǎ cǎ aceşti nebuni întru Hristos par sǎ refuze îndemnul Apostolului Pavel de a lua asupra lor toate lipsurile şi sacrificiile personale, "ca sǎ nu aducǎ smintealǎ" fraţilor, sǎ nu provoace o confuzie în privinţa adevǎrului. Însǎ provocarea "nebunilor" nu sminteşte, nu poate surprinde decât pe cei care au identificat credinţa şi adevǎrul cu concepţia secularizatǎ a consecinţei morale şi a bunei-cuviinţe convenţionale.
Astfel, nebunia întru Hristos este, în mod esenţial, o alegere moralǎ, în termenii ortodoxiei, aceastǎ "moarte pentru lume" este un nou botez, aşternerea pe un nou drum, în mod liber şi asumat, atât cheia, cât şi dificultatea acestui exerciţiu ascetic constând în a face voit, cu intenţii formative, lucrurile de care te-ai dezis. Zguduitoarea libertate faţǎ de orice lege, orice regulǎ, orice limitare, orice deontologie, nu e numai reamintirea didacticǎ a primejdiei ce pândeşte identificând virtutea şi sfinţenia cu buna-cuviinţǎ socialǎ convenţionalǎ şi consecinţa moralǎ egocentricǎ, ci o moarte totalǎ.
Bibliografie:
1. Patericul sau apoftegmele pǎrinţilor din pustiu, Colecţia alfabeticǎ, text integral, ed. Polirom, Iaşi, 2005, traducere, introducere şi prezentǎri de Cristian Bǎdiliţǎ
2. Brémond Jean, Pǎrinţii pustiei, ed. Nemira, Bucureşti, 2002, traducere Marinela Bojin
3. ieromonah Baştovoi Savatie, Nebunul, ed. Cathisma, Bucureşti, 2006 (roman)
Eseu scris de Ioana B. V.(2008)
Sursa icoanei:
blog.360.yahoo.com/[1]Înaintea oamenilor, Sfantul Simeon din Edessa (secolul VI d. Hr.), pǎrea sǎ încalce ordinea canonicǎ a Bisericii, obligaţiile elementare ale postului: mânca adesea carne, când, de fapt, în toatǎ sǎptǎmâna abia de se atingea de pâine, iar nimeni nu ştia de postul sǎu. În postul al Paştelui, el nu mânca nimic pânǎ în Joia Mare. Dar atunci, încǎ de la primele ore ale dimineţii, se aşeza în pridvorul bisericii şi mânca de dulce. Astfel, cei care îl vedeau se scandalizau, zicând cǎ nu respecta nici mǎcar sfânta zi a Joii Mari.
[2] Despre Sfântul Andrei Nebunul al Constantinopolului (secolul X)se spune smintea prin faptul ca sǎruta pereţii caselor de toleranţǎ, iar în dreptul bisericilor blestema pe cei de acolo. Se pare, de fapt, ca nebunul era vǎzǎtor cu duhul şi cǎ atunci când sǎruta pereţii caselor de toleranţa încerca sǎ-i împace pe îngerii pǎzitori ai celor ce intrau acolo, iar în dreptul bisericilor îi blestema pe diavolii ce rǎmâneau afarǎ, atunci când credincioşii mergeau sǎ se roage.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu