Ca să ne dăm seama de semnificaţia cosmică pe care o are
Naşterea din Vifleem[Betleem], o integrăm între marile referinţe ale lui
Dumnezeu la creaţie.
Patru mari intervenţii ale lui Dumnezeu fac lumea să aibă
o noimă, o explicaţie şi un sens. Acestea sunt următoarele : 1) Creaţia lumii,
2)Potopul, 3) Întruparea Mântuitorului şi 4) Sfârşitul lumii.
Intervenţii stihiale, după principalele Sale
definiţii : astfel, de două ori Dumnezeu este iubire şi de două ori
« sfârşit ».
« Iubire » :
1)La zidirea făpturii,
2)La refacerea făpturii prin Hristos.
« Sfârşit » :
La potop,
La sfârşitul lumii. « Dumnezeu e şi foc
mistuitor »[Evrei 12, 29].
Ordinea istorică a faptelor lui Dumnezeu este
următoarea :
I. Creaţia lumii
din iubire şi după definiţia : « Eu sunt începutul şi
sfârşitul ». Deşi a preştiut totul, dar văzând cât s-a înmulţit răutatea
oamenilor, « i-a părut rău şi s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe
pământ » şi a zis : « Sosit-a înaintea feţei Mele sfârşitul a
tot omul »(Facerea 6, 13). Aşa s-au deschis toate izvoarele adâncurilor şi
ale cerului(Facere 7, 11) şi a fost :
II.Potopul.
Dumnezeu şi-a dezlănţuit « căinţa ».
Din nou faţa lui Dumnezeu este iubire. « Aşa a iubit
Dumnezeu lumea încât şi pe singurul Său
Fiu L-a dat, ca tot ce crede în El să nu piară ca să aibă viaţă veşnică ».
E mai mare iubirea aceasta decât iubirea care
a creat lumea. De data aceasta stăvilarele dragostei se ridică şi Acesta se
naşte pe pământ în persoana lui Iisus, pârjol pe cer în inimile oamenilor.
Aceasta e a treia referinţă stihială:
III. Întruparea lui
Dumnezeu între oameni.
Aceasta e proporţia cosmică a Naşterii Domnului. De aceea
azi se despică istoria omenirii în două şi se începe cu « unu »
numărarea timpului în amândouă sensurile lui : spre începutul şi spre
sfârşitul lui.
Naşterea lui Iisus în
istorie cumpăneşte istoria între început şi sfârşit. De altfel, Întruparea
Mântuitorului e fapt absolut istoric, dătător de sens istoriei, iar
începutul şi sfârşitul creaţiei numai Dumnezeu
le ştie[cf. Iov, cap. 38 şi urm.].
Lumea şi veacurile sunt un interval al existenţei,
învăluit în eternitate. Limitele de atingere ale lumii cu Dumnezeu, începutul
şi sfârşitul, nu mai sunt în ştiinţa omului.
Naşterea lui Dumnezeu ca om e fapta iubirii nemărginite a
lui Dumnezeu, care transfigurează istoria cu sensul veşniciei. « Din
Betleem – spunea profetul – are să vină Acela a Cărui obârşie e dintru început
şi se suie până în zilele veşniciei »(Miheia 5, 1).
Pentru acest fapt, unic în creaţie, îngerii au propus
oamenilor : " Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ
pace, între oameni bună învoire ". Cu Iisus începe era păcii. Cântecul început
de îngeri trebuie continuat de istorie.
Pacea pe pământ e condiţionată de mărirea
care se dă sau se refuză lui Dumnezeu.
De asemenea, şi pacea din suflet are aceeaşi condiţie.
Autonomia raţiunii nu se poate constitui
decât de pierderea păcii, ceea ce e, de fapt, şi o înfrângere sau, mai sincer,
o mărturisire a neajunsului, o tragedie a inerentului construcţiilor fără de Dumnezeu.
Pacea de frică e o reală
pierdere a păcii. Iisus aduce omului pacea
care vine de la Dumnezeu. Acesta este un bun spiritual care nu poate fi creat
sau menţinut de arme. Dar nici nu s-a atins bine Dumnezeu de ţărâna făpturii
omeneşti din lumea Lui şi s-a şi cutremurat şi a pus mâna pe sabie, să se apere
de Împăratul Păcii. Nu tot aşa s-au purtat
păgânii. Cei trei înţelepţi şimagi ai Răsăritului I se închină şi Îi
depun aur la picioare în semn de dajdie, ca unui Împărat peste ei. Iar în
calitate de preoţi, Îi aduc smirnă şi tămâie, ca jertfă adevăratului Dumnezeu.
Dacă pe jidovi i-a cutremurat şi înspăimântat numai
Naşterea Mântuitorului şi I s-au arătat duşmani, reprezentanţii păgânismului,
în schimb, I se închină ca unui Împărat şi Dumnezeu.
(Va urma)
Seminţe duhovniceşti - Un
caiet al Părintelui Arsenie Boca, Editura Lumea
credinţei, Bucureşti, 2009
Despre acest
volum:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu