Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

Δόξα Πατρὶ καὶ Υἱῷ καὶ Ἁγίῳ Πνεύματι - ΚΟΙΝΩΝΙA -

miercuri, 11 martie 2009

Paza simţurilor


Paza celor cinci simţuri este o lucrare caracteristică pentru trăirea şi concepţia de viaţă a Sfântului Nicodim Aghioritul; acest „manual sfătuitor”, cum îl numea chiar autorul, oferă soluţia problemei fericirii, pe care au căutat-o fără succes filosofii, moraliştii, savanţii tuturor timpurilor. Adevărata fericire spirituală este, conform spuselor sfântului, „a-ţi întoarce mintea de la bunurile materiale şi trecătoare, lipind-o de cele nepieritoare, a înlătura plăcerile simţurilor în favoarea plăcerilor spirituale” este fericirea evanghelică şi creştină pe care ţi-o procură practicarea virtuţilor şi păzirea poruncilor din iubire de Dumnezeu. Dacă agonisirea de cunoştinţe îl face pe om mândru, în schimb dragostea îl zideşte.
Prima însuşire a fericirii este bucuria pe care o deşteaptă în suflet, chiar dacă ar fi însoţită de mari dureri şi necazuri în afară. Orice creştin doritor de viaţă duhovnicească va experimenta o astfel de fericire citind şi punând în practică sfaturile din cartea Sfântului Nicodim, chiar dacă ea a fost adresată în primul rând unui episcop şi propune un ideal monahal.
În introducerea lucrării, sfântul se referă la înălţimea arhieriei şi la calităţile duhovniceşti excepţionale necesare unui arhiereu. El aminteşte că în vechime, în veacul de aur, arhiereii se alegeau dintre monahi nu fără temei; sfintele canoane interziceau arhieria celor ce nu proveneau din rândul monahilor( „În Răsărit, de nu este cineva monah, nu se face Episcop sau Patriarh”), deoarece este necesară mai întâi o curăţire prin nevoinţe pustniceşti şi monahiceşti ca să-i poţi curăţa şi lumina pe cei păstoriţi: „întâi se sfinţeau, iar apoi sfinţeau”(88); întâi biruiau asupra patimilor, îl supuneau pe cel rău(trupul) celui bun(duhul); se făceau stăpâni pe sine înainte de a stăpâni noroadele, se umpleau de darul Duhului Sfânt, asemănându-se lui Hristos; se făceau dumnezei după har, apoi împărtăşeau popoarelor din bogăţia primită, devenind doctori, luminători, povăţuitori şi mântuitori ai tuturor. Sfinţii Părinţi din vechime au fugit de povara arhieriei(Sf. Efrem, Sf. Grigorie al Neocezareei ş.a.), temându-se de imensa responsabilitate pe care o implică.
Cel ce a primit arhieria de tânăr, fără a cunoaşte mai întâi viaţa monahală, este expus războiului dinăuntru şi din afară al diavolului, căruia nu ştie să i se împotrivească. Nefiind încă stăpân pe sine, n-a dobândit bunătăţile liniştii(isihiei), care sunt cu mult mai cinstite decât banii, slava şi dulceţile lumii. În lume, în mijlocul „gâlcevilor”, greu va afla cineva calea spre astfel de bunătăţi: „…cel ce nu s-a depărtat de cele lumeşti, nu poate să-L cunoască pe Dumnezeu”(Sf. Isidor Pelusiotul, 91). Nedeprinzând rugăciunea în inimă de la părinţii îmbunătăţiţi ai Athosului, nu este luminat şi nu a gustat fericirea cea adevărată a dragostei dumnezeieşti.
Sfântul îl plânge pe vărul său, Ierotei, pe ai cărui umeri prea tineri şi moi s-a aşezat povara mantiei arhiereşti şi încearcă, prin sfaturile sale cuprinse în această scriere excepţională, să-i uşureze sarcina:
„Vino să îi reamintesc sfinţitei tale priceperi în ce chip şi cu ce meşteşuguri vei birui patimile - chiar dacă nu le vei birui desăvârşit, nici nu le vei goni cu totul de la sfinţita ta persoană.” El îi promite că, de va respecta recomandările şi le va împlini, va deveni „puţin pătimaş şi cu măsură”(94), căci a vieţui în nepătimire le e dat numai celor desăvârşiţi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu