Mireasa Cerului

Fragment din monografia Mănăstirii Turnu(Târgşorul Vechi)

"Viaţa credinciosului ortodox român este străbătută de un bogat suflu mistic. Aşezat la limita dintre fizic şi metafizic, credinciosul ortodox trăieşte condiţia materială cu conştiinţa că a rămâne în ea înseamnă a rămâne în păcat. De aici nevoia de a împlini un sens mai înalt – abordarea unei vieţi interioare şi religioase. Dumnezeu pentru ţăranul român nu este o idee, ci o realitate vie, nu este o noţiune abstractă, ci pretutindeni. Omul vine, deci, de la Dumnezeu şi are obligaţia de a lucra în sensul Lui chiar dacă a căzut în păcat. Ca o consecinţă firească a acestei căutări, credinciosul şi-a zidit lăcăşul conştientizării prezenţei lui Dumnezeu pe pământ: biserica.

„Aşezarea vechiului sat românesc era dominată de o singură clădire: biserica. Celelalte aşezăminte se pierdeau obişnuit în mulţimea clădirilor de rând. Orice sat românesc, moldovean, muntean sau din Ţara Ardealului, de munte sau de şes care ascundea în el atâtea case ţărăneşti, lasă să de vadă din depărtări doar albele clopotniţe ale bisericii. În unele cazuri, mai ales la şes, nici nu se putea şti precis dacă e un sat sau o pădure izolată, o dumbravă.

Biserica nu era ridicată oriunde faţă de aşezarea satului. Locul era întotdeauna ales; el trebuia să îndeplinească unele condiţii, dar nu numai în ce priveşte însuşirile lui de soliditate, ci şi pentru perspectiva pe care o avea asupra satului. Biserica era de obicei aşezată pe un dâmb, pe un cot de deal, pe o culme chiar, adică pe un loc mai ridicat. Aceasta în ceea ce priveşte satele de munte şi cele de deal. În ţinuturile de şes, în depresiunile subcarpatice sau în Câmpia Dunării, pentru că pământul nu are această însuşire, se respectă, de obicei, altă condiţie, adică centrul satului. Întotdeauna însă, biserica stătea într-un loc din care să poată domina întreaga aşezare omenească...”

Ca orice lucru făcut pentru Dumnezeu, lăcaşul Lui, biserica, a provocat ţăranul român în a crea o arhitectură în care linia orizontală şi cea verticală au dus la ideea înfrăţirii cerului cu pământul.

„Înfăţişarea bisericii este felurită. Două categorii sunt însă mai răspândite pe pământul românesc. Aceea în chip de corabie, cu o singură turlă ascuţită, specifică ţinuturilor trăite îndelungă vreme sub stăpânire şi influenţă apuseană, şi aceea în chip de cruce sau treflă, cu trei turle triunghiulare sau rotunde, două mai mici în faţă şi una mai mare în spate, răspândită mai mult în Vechiul Regat, îndeosebi pe plaiurile Munteniei şi Olteniei. Bisericile din prima categorie au ca principiu de construcţie perpendiculara, sunt adică ridicate pe două linii: orizontală şi verticală, cea din urmă oarecum determinantă. Cele din a doua categorie, adică acelea în formă de cruce, sunt mai evoluate şi au o arhitectură mai complexă; liniile sunt mai variate, determinantă fiind linia curbă, din care ia naştere cupola, „boltă a cerului sprijinită pe umerii pământului”.

Biserica în chip de corabie exprimă eleganţă şi simplitate. Aceea în chip de cruce exprimă, prin variaţiile sale, soliditate, echilibru şi armonie. Ceea ce le dă însă unitate şi le deosebeşte de orice altă construcţie românească este silueta. Raportul între dimensiunile bisericilor noastre este caracteristic. Înălţimea, mult mai mare decât baza, le face să câştige multă eleganţă şi o impresie de creştere continuă pe verticală.

Spiritualitatea care se desprinde de aci, lumina în care ea este văzută fac din biserica vechiului sat românesc un loc de iradiaţie a purităţii şi binelui; adevăruri subiective pentru omul vechiului sat, dar nu mai puţin adevăruri obiective pentru cercetătorul avizat. Peste trecerea unor vremuri vitrege, poporul român a rămas plin de umanitate, cu o poziţie afirmativă, năzuind continuu către o formă de viaţă superioară, etnicitatea lui exprimând mai mult decât un simţ estetic, exprimând un fond moral şi un sens al vieţii care aparţine umanităţii noastre.

În satul arhaic, aşa cum l-a lăsat orânduirea feudală, a avea o biserică frumoasă însemna un prilej de mândrie locală. Mai mult decât orice casă sau „moşie", în acest sat biserica ocupa un loc de cinste, pentru că ea materializa aspiraţii nobile ale omului către o ordine a lucrurilor durabile.”

(Citatele sunt din lucrarea lui Ernest Bernea, Civilizaţia română sătească, Ed. Vremea, Bucureşti, 2006, pag. 136;)