Viaţa Preacuvioasei Maici Maria Egipteanca - II -

Şi mergând douăsprezece zile, a stătut puţin în laturi din cale, şi întorcându-se spre răsărit, cânta Ceasul al Şaselea, făcându-şi obicinuitele rugăciuni. Iar când sta cântând, a văzut de partea dreaptă o umbră ca de trup omenesc. Mai întâi s-a spăimântat, părându-i-se că vede o nălucire drăcească, apoi lepădând frica, s’a întors cu ochii spre amiază-zì şi a văzut pe oarecine mergând gol cu trupul şi negru de arşiţa soarelui, perii avându-şi pe cap albi ca lâna şi scurţi cât numai până la grumazi ajungeau. Aceasta văzând Zosima, a început a alerga spre partea aceea, bucurându-se cu bucurie mare; dar acea vedenie, a început a fugi în pustia cea mai adâncă; iar Zosima, ca cum şi-ar fi uitat bătrâneţile sale şi osteneala cea de cale, repede alerga; deci el gonea, iar aceea fugea. Însă a fost alergarea lui Zosima mai grabnică decât a aceleia ce fugea.

Iar după ce s-a apropiat cât să se poată auzi glasul, a început a striga Zosima cu lacrămi, zicând: “Pentru ce fugi de mine, bătrânul păcătos, robule al adevăratului Dumnezeu, pentru carele în pustia aceasta petreci? Aşteaptă-mă, pe mine nevrednicul şi neputinciosul! Aşteaptă-mă, pentru nădejdea răsplătirii ostenelelor tale; stai şi dă mie, bătrânului, rugăciunea şi blagoslovenia ta. Rogu-te, pentru Dumnezeu, care nu s-a îngreţoşat de nimenea ». Acestea Zosima cu lacrămi grăind, s-a mai apropiat de ceea ce fugea, alergând spre un loc unde era un semn de pârău uscat, iar ceea ce fugea a trecut de cealaltă parte; iar Zosima ostenindu-se, a adaos lacrămi către lacrămi şi strigare către strigare. Atunci fugara un glas ca acesta a slobozit: « Avva Zosima, iartă-mă pre mine, pentru Domnul, că nu pot întorcându-mă să mă arăt ţie; că sânt femeie goală, precum mă vezi, şi având neacoperită ruşinea trupească. Ci dacă voieşti să dai mie, femeii celei păcătoase, rugăciunea ta şi blagoslovenia, aruncă ceva din hainele tale ca să-mi acopăr goliciunea, şi întorcându-mă voi primi rugăciune de la tine ».

Atunci cutremur şi frică mare şi spaima minţii a cuprins pe Zosima, căci a auzit numindu-l pe nume aceea care niciodată nu îl văzuse şi a zis întru sine: De n-ar fi fost aceasta înainte văzătoare, nu m-ar fi numit pe nume. Şi a făcut degrab ceea ce i se zisese lui: dezbrăcând de pe sine o haină veche şi ruptă pe carea o purta, i-a aruncat-o; aceea luându-o, s-a acoperit şi întorcându-se spre Zosima, a zis către dânsul: « Pentru ce ai voit tu, Avva Zosima, să vezi o femeie păcătoasă? Ce-ţi trebuia să auzi de la mine sau ce să te înveţi, că nu te-ai lenevit a suferi atâta osteneală? » Iar el aruncându-se la pământ, cerea ca să ia blagoslovenie de la dânsa. Asemenea şi aceea s-a aruncat pe sine şi zăceau amândoi pe pământ cerând unul de la altul blagoslovenie, iar după multă vreme a zis femeia către Zosima: « Avva Zosima, nu se cade ţie să mă blagosloveşti şi rugăciuni să faci, pentru că tu eşti cinstit cu vrednicia preoţiei, şi de mulţi ani stând înaintea Sfântului Altar, aduci Domnului darurile dumnezeeştilor Taine ». Aceste cuvinte, spre mai mare frică au pornit pe Zosima şi, tremurând bătrânul, se uda cu lacrămi şi suspina. Apoi a grăit către dânsa: “O, Maică duhovnicească, tu de Dumnezeu te-ai apropiat, şi cu mai multă parte te-ai omorît lumii; apoi văd în tine o dăruire care este dată ţie mai mult decât altora, că m-ai numit pe nume, şi preot m-ai numit pe mine, pe carele niciodată m-ai văzut. Deci tu mai vârtos mă blagosloveşte, pentru Domnul, şi-mi dă rugăciunea, celui ce-mi trebuieşte a ta desăvârşire. Deci primind în sfârşit aceea stăruinţa bătrânului, a zis: “Bine este cuvântat Dumnezeu, cel ce voieşte mântuirea sufletelor omeneşti”. Iar Zosima zicând: Amin, s-au sculat amândoi de la pământ. Apoi aceea a zis către bătrânul: “Pentru ce ai venit, omule al lui Dumnezeu, la mine păcătoasa? Pentru ce ai voit ca să vezi o femeie goală, care nu are nici o faptă bună? Poate că darul Sfântului Duh te-a îndemnat să vii să săvârşeşti oarecarea slujbă trupului meu la vreme de trebuinţă.

“Primeşte rugămintea nevrednicului bătrân, şi te roagă Domnului şi acum pentru toată lumea, şi pentru mine, păcătosul, ca să nu-mi fie fără de roadă umblarea prin pustia aceasta.” Iar aceea a răspuns către dânsul: “Ţie mai ales se cade, Avva Zosima, să te rogi pentru mine şi pentru toţi; că spre aceasta şi rânduit eşti. Însă de vreme ce datori suntem a face ascultare, deci ceea ce mi se porunceşte voiu face. Aceasta zicând, s-a întors spre răsărit, şi ridicându-şi ochii în sus şi mâinile înălţându-şi, a început a se ruga încet, şi nu se auzeau cuvintele ei; Zosima nu a înţeles nimic, însă se jura, pe Dumnezeu punând martor că: “în vremea când zăbovea aceea la rugăciune, ridicându-mi puţin ochii de la pământ, o am văzut înălţată ca de un cot de la pământ, şi în aer stând şi rugându-se”. Şi aceasta dacă o a văzut Zosima, s-a cuprins de frică, s-a aruncat la pământ, şi cu lacrămile udându-se, nimica zicea, fără numai „Doamne miluieşte,” crezând că acea arătare nu este în trup, ci nălucă.

Şi întorcându-se aceea, a ridicat pre bătrânul şi i-a zis: “Pentru ce, Avva Zosima, te turbură gândurile, zicându-ţi că duh sânt, şi rugăciunea o prefac. Rogu-te, părinte fericite, să fii încredinţat că sânt o femeie păcătoasă, îngrădită cu sfântul botez, şi nu sânt duh, ci pământ, praf şi cenuşă, şi cu totul trup, nimic duhovnicesc cândva gândind”. Şi acestea zicând, şi-a însemnat cu semnul crucii fruntea, ochii, gura şi pieptul.

Acestea auzindu-le şi văzându-le bătrânul, a căzut la picioarele ei, zicând cu lacrămi: “Juru-te pe tine cu numele Domnului nostru Iisus Hristos, adevăratului Dumnezeu, cel ce s-au născut din Fecioară, pentru care porţi goliciunea aceasta şi pentru care atâta ţi-ai omorît trupul, să nu ascunzi de mine viaţa ta, ci toate să-mi spui mie, ca slăvirile lui Dumnezeu arătate să le faci. [...]Pentru că cred Dumnezeului meu, căruia vieţuieşti, că pentru aceasta m-am trimis în pustia aceasta, ca pe toate ale tale arătate să le facă Dumnezeu. Că nu poate puterea noastră să se împrotivească judecăţilor lui Dumnezeu. Că de n-ar fi fost cu plăcere lui Hristos Dumnezeului nostru, ca să fii ştiută tu şi nevoinţele tale, nu te-ar fi arătat mie[...]Acestea şi mai multe zicându-le Zosima, aceea l-a ridicat, zicând către dânsul:

“Mă ruşinez, părinte, iartă-mă! Înfricoşat este a-ţi spune lucrurile mele; ci fiindcă trupul meu gol l-ai văzut, îţi voi goli şi lucrurile mele, ca să cunoşti de câtă ruşine şi înfruntare este plin sufletul meu. Nu pentru vreo laudă, precum singur ai zis, îţi voi spune istoria mea; căci pentru ce mă voi lăuda, vas ales al diavolului fiind? Mă mai gândesc că de voi începe povestirea cea pentru mine, vei fugi dela mine, precum fuge cineva de un şarpe, nesuferind să auzi cu urechile lucrurile cele necuvioase ale mele, pe care eu, nevrednica, le-am făcut. Însă ţi le voiu spune, nimica ascunzând, ci rogu-te mai nainte să nu încetezi a te ruga pentru mine, ca să aflu milă în ziua judecăţii”.

“Eu, părinte, sunt născută în Egipt şi când eram de doisprezece ani, şi încă trăind părinţii mei, m-am lepădat de dragostea lor, m-am dus în Alexandria, şi după ce mai întâi mi-am stricat fecioria, am început a face păcatul neoprită şi nesăţioasă. Mă ruşinez şi a gândi, nu numai a le spune cu deamăruntul; dar voi spune mai degrab ceea ce este mai de nevoie, ca să-mi ştii neoprirea trupului meu: Şaptesprezece ani şi mai mult am făcut curvie întru norod, nu pentru daruri sau pentru oarecari plăţi, că n-am voit să iau nimica de la cei ce-mi da; iar aceasta o făceam ca mai mulţi să alerge la mine în dar şi să-mi împlinească pofta trupească. Şi să nu socoteşti că eram bogată, şi de aceea nu luam, că întru sărăcie vieţuiam, şi de multe ori flămânzind, cu furca torceam, iar aprindere de poftă aveam fără saţiu, ca totdeauna să mă tăvălesc în noroiul păcatului. Pentru că aceea mi se părea că este şi viaţa, ca totdeauna să întinez firea mea cea slabă.

Deci aşa vieţuind, am văzut odată pre vremea secerişului popor mult de bărbaţi mergând spre Mare, şi am întrebat pe oarecine care s-a întâmplat lângă mine: Unde se duc bărbaţii aceştia aşa cu grabă? Iar acela mi-a zis: La Ierusalim, pentru înălţarea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, carea în curând se va prăznui. Şi am zis către dânsul: Dar oare mă vor lua şi pre mine, dacă m-aş duce cu dânşii? Iar acela mi-a răspuns: Dacă ai chirie şi hrană, nimenea nu te poate opri. Şi am zis către dânsul: Cu adevărat, frate, n-am nici chirie nici hrană, ci voi merge şi voi intra într-o corabie cu dânşii, şi mă vor hrăni ei. Pentru că-mi voi da trupul meu în loc de chirie, că pentru aceasta voiesc să merg cu dânşii. Ţi-am spus, părinte Zosima, nu mă sili să-mi mai spun ruşinea mea, că mă spăimântez: ştie Domnul, că spurc şi însuşi aerul cu cuvintele mele!”

[...]Eu, lepădându-mi furca, am alergat spre Mare, unde am văzut pe cei ce alergau; acolo am zărit vreo zece bărbaţi care stau lângă Mare, tineri cu trupurile, care mi s-au părut a-mi fi de ajuns spre pofta mea; las că mai intrase şi alţii mai nainte în corabie. Eu, dupre obiceiul meu, cu neruşinare sărind între dânşii, „Luaţi-mă – le-am zis – şi pe mine, oriunde veţi merge, pentru că nu mă voi afla vouă neplăcută!” Încă şi alte spurcate cuvinte zicând, i-am pornit pre toţi spre râs. Iar aceia, văzându-mi neruşinarea, luându-mă m-au dus în corabia lor, şi îndată am început a înota. Iară cele ce de-aicea am făcut, cum le voiu spune ţie, omule al lui Dumnezeu? Ce fel de limbă va grăi, sau ce auz va primi acele lucruri rele ale mele pe care le-am făcut pe cale şi în corabie? Cum şi pre cei ce nu voiau, eu ticăloasa, i-am silit la păcat! Să mă crezi, părinte, că mă spăimântez, cum a suferit Marea desfrânarea mea! Şi cum nu şi-a căscat pământul gura sa, şi în iad nu m’a cufundat de vie, pre ceea ce am vânat atâtea suflete cu laţul morţii! Ci socotesc că Dumnezeu căuta pocăinţa mea, Cel ce nu voieşte moartea păcătosului, ci aşteaptă cu îndelungă răbdare întoarcerea lui.

Aşa, şi cu acest fel de sârguinţă, m-am suit în Ierusalim, şi câte zile mai nainte de praznic am petrecut acolo, tot cele de asemenea cu cele dintâiu am făcut, ba încă şi mai rele. Pentru că nu eram îndestulată cu tinerii ce au fost cu mine în corabie şi pe cale, ci şi pre alţii mulţi, şi cetăţeni şi străini, spre acea spurcăciune îi adunam. Iar după ce a sosit serbarea sfintei Înălţări a cinstitei Cruci, eu ca şi mai nainte umblam împrejur, vânând sufletele tinerilor.