Viaţa Preacuvioasei Maici Maria Egipteanca - III -

"Văzând foarte de dimineaţă pe toţi cu un gând alergând la biserică, m-am dus şi eu, şi am alergat la cei ce alergau, şi am intrat cu dânşii în pridvorul bisericii. Şi dacă a sosit ceasul Sfintei Înălţări a cinstitei Cruci a Domnului, şi eu silindu-mă să intru in biserică cu norodul, mă îndesam, dar înapoi silită şi împinsă eram; şi înghesuindu-mă cu multă osteneală şi silă, m-am apropiat de uşa bisericii şi eu, ticăloasa. Iar după ce am păşit pe pragul uşii, alţii toţi fără de oprire intrau, iar pe mine oarecare putere dumnezeiască mă oprea, nelăsându-mă să intru; şi iarăşi am cercat, dar înapoi m-am împins, şi numai eu singură stăm în pridvor lepădată; şi părându-mi-se că din slăbiciunea femeiască mi se întâmplă aceasta, iarăşi când intrau alţii, mă amestecam şi mă sileam să intru; ci m-am ostenit în zadar. Pentru că iarăşi, când piciorul meu cel păcătos s-a atins de prag, biserica pe toţi îi primea, neoprind pe nimenea, numai pe mine, ticăloasa, nu mă primea; ci ca o mulţime de oaste, spre aceasta rânduită, ca să-mi oprească intrarea, aşa oarecarea năpraznică putere mă oprea, şi iarăşi m-am aflat în pridvor. Astfel de trei şi de patru ori pătimind, ostenindu-mă şi nimica sporind, am slăbit, şi mai mult nu am putut să mă mai amestec cu cei ce intrau; şi întru ruşine şi deznădăjduire fiind, m-am depărtat şi stăm într-un unghi al pridvorului bisericii. Aici abia mi-am venit în simţire, ca să înţeleg care era pricina ce mă oprea a vedea lemnul cel de viaţă făcător al Crucii Domnului; pentru că se atinsese de ochii inimii mele lumina înţelegerii ceii mântuitoare, porunca Domnului cea strălucită, care luminează ochii cei sufleteşti, arătându-mi că tina lucrurilor mele îmi opreşte intrarea în biserică. Deci am început a plânge şi a mă tângui, în piept a mă bate şi a scoate suspinuri dintru adâncul inimii. Aşa plângând la locul la carele stam, am văzut sus icoana Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu stând la perete, şi am zis căutând la dânsa, cu ochii şi cu mintea fără de abatere: « O, Fecioară Stăpână, ceea ce ai născut cu trup pre Dumnezeu Cuvântul! Ştiu cu adevărat, că nu este cu cuviinţă, nici cu plăcere ţie, ca să privesc eu, păcătoasa, cea atât de necurată şi spurcată, spre cinstită icoana ta, ceea ce ai trupul şi sufletul curat şi nevinovat. Şi cu dreptate este ca eu urâtă şi lepădată să fiu despre fecioreasca ta cu curăţie; dar auzind că pentru aceasta Dumnezeu s-au făcut om, pe Care l-ai născut, ca să cheme pe cei păcătoşi la pocăinţă, ajută-mi mie, ceea ce numai eu nu am de la nimenea ajutor; porunceşte să-mi fie şi mie neoprită intrarea în biserică, şi nu mă lipsi de a vedea cinstitul Lemn, pe care cu trupul S-au pironit Dumnezeu cel din tine născut, care şi-au dat sângele său pentru a mea mântuire.

Porunceşte, Stăpână, ca şi mie, nevrednicei, să mi se deschidă uşa spre închinarea dumnezeieştii Cruci; şi-mi fii mie chezăşuitoare preavrednică de credinţă către Cel ce s-au născut din tine, că de acum nu-mi voi mai spurca trupul nici cu un fel de păcat; ci după ce voi vedea Lemnul cel Sfânt al Crucii Fiului tău, mă voi lepăda cu totul de lume şi de cele din lume, şi mă voi duce oriunde mă vei povăţui tu, ca o chezăşuitoare a mântuirii mele.

Acestea zicând, şi luând oarecarea adeverire, cu credinţa aprinzându-mă, şi cu nădejdea cea spre milostivirea Născătoarei de Dumnezeu întărindu-mă, m-am pornit din locul acela, şi ducându-mă iarăşi la cei ce intrau în biserică, m-am amestecat printre dânşii, şi acum nimenea nu era să mă împingă în laturi şi nimic nu mă oprea să mă apropii de uşile prin carile se intra în biserică. Atuncea m-a cuprins frică şi spaimă, şi cu totul tremuram şi mă zbuciumam. Apoi ajungând la uşile acelea carile mi se închiseseră, fără de osteneală am intrat înlăuntru în biserică, şi cinstitul şi de viaţă făcătorul Lemnul Crucii m-am învrednicit a vedea; am cunoscut şi tainele lui Dumnezeu, cum că gata este să primească pre cei ce se pocăiesc, şi căzând la pământ, m-am închinat cinstitului Lemnului Crucii, l-am sărutat cu frică şi am ieşit grăbindu-mă spre chezăşuitoarea mea. Şi ajungând unde era sfânta icoană a chezăşuitoarei mele scrisă cu mâna, şi plecând genunchii, m-am închinat Pururea Fecioarei, şi aceste cuvinte am zis:

« O, pururea fericită Fecioară Stăpână, de Dumnezeu Născătoare, de vreme ce atâta iubire de oameni ai arătat spre mine şi nu te-ai îngreţoşat de nevrednicele mele rugăciuni, acum vremea este, Stăpână, să plinesc aceea ce cu chezăşuirea ta m-am făgăduit; acum oriunde voieşti povăţuieşte-mă, şi-mi fii mie de aicea înainte învăţătoare spre mântuire, povăţuindu-mă la calea pocăinţii ». Acestea grăindu-le am auzit un glas de departe strigând: « De vei trece Iordanul, bună odihnă vei afla! »

Auzind aceasta şi crezând că pentru mine a fost glasul, cu lacrămi am strigat către icoana Născătoarei de Dumnezeu: « Stăpână, Stăpână de Dumnezeu Născătoare, nu mă lăsa pe mine! »

Şi aşa am ieşit din pridvorul bisericii şi am plecat cu grabnică alergare. Şi mergând eu, m’a văzut oarecine şi mi-a dat trei bani, zicându-mi: Priimeşte acestea, Maică; iară eu priimindu-i, am cumpărat cu dânşii trei pâini. Şi am întrebat pe vânzătorul de pâine: Care este calea spre Iordan? Şi am ieşit şi am sfârşit ziua aceea în călătorie. Al treilea ceas din zi era când m-am învrednicit a vedea Cinstita şi Sfânta Cruce a lui Hristos, şi soarele acum spre apus plecându-se, am ajuns la Biserica Sfântului Ioan Botezătorul, carea era aproape de Iordan, întru carea închinându-mă, îndată m-am pogorît în Iordan, şi spălându-mi din sfintele acelea ape mâinile şi faţa, am mers iarăşi în biserică, m-am împărtăşit cu preacinstitele şi de viaţă făcătoarele Taine ale lui Hristos, şi după aceasta am mâncat jumătate dintr-o pâine şi am băut din apele Iordanului şi pe pământ m-am odihnit în noaptea aceea.

Şi a doua zi dimineaţa aflând ao luntre mică, am trecut de această parte de Iordan, şi iarăşi m-am rugat povăţuitoarei mele, de Dumnezeu Născătoarei, să mă călăuzească unde îi este cu bună plăcere. Deci am venit în pustiul acesta, şi de atuncea şi până astăzi m-am îndepărtat fugind, şi aicea m’am sălăşluit, aşteptând pe Dumnezeu, Cel ce mă mântuieşte de puţinătatea sufletului şi de vifor[...]Socot că sunt patruzeci şi şapte de ani de când am ieşit din sfânta cetate. Iar Zosima i-a zis: Şi ce afli spre hrană, doamna mea? Iar ea a zis: Acele două pâini şi jumătate le-am adus trecând Iordanul, carile pe încet uscându-se s-au împietrit, din carile câte puţin în câţiva ani gustând, le-am sfârşit.

Şi i-a zis Zosima: “Dar cum fără primejdie ai suferit atâta vreme, nici o schimbare potrivnică turburându-te pe tine?” Răspuns-a aceea: “M-ai întrebat acum, Avva Zosima, ceva de care mă spăimântez să-ţi spun; pentru că de-mi voi aduce aminte de atâtea supărări şi nevoi, pe cari le-am suferit, şi de gândurile cele cumplite cari m’au turburat, mă tem nu cumva iarăşi de dânsele să mă cuprinz”. Iarăşi a zis către dânsa Zosima: “Să nu laşi nimic, o, Stăpâna mea, care să nu-mi spui mie[...]

Iar ea a zis către dânsul: “Crede-mă Avva Zosima, că şaptesprezece ani am petrecut în pustia aceasta, luptându-mă ca cu nişte hiare cumplite, cu ale mele nebuneşti pofte. Căci când începeam să gust hrană, îmi venea dor de carne şi de peşte, de care aveam eu în Egipt, încă doream şi de băutura vinului, pentru că mult vin beam în lume fiind, iar aicea şi apă nicidecum având, cumplit mă ardeam de sete, şi cu anevoie răbdam. Mi se făcea încă dor de cântece lumeşti, cari foarte mă tulburau şi cu cari mă deprinsesem. Atuncea îndată lăcrămând şi în piept bătându-mă, îmi aduceam aminte de făgăduinţele, cari am făcut, când am ieşit la pustia aceasta, şi mă făceam cu gândul înaintea icoanei Preacuratei de Dumnezeu Născătoarei, chezăşuitoarei mele, şi înaintea ei plângeam, rugându-o ca să gonească dela mine acele gânduri ce aşa îmi turburau ticălosul meu suflet. Iar după ce de ajuns plângeam, şi în piept cu osârdie mă băteam, atuncea vedeam o lumină care de pretutindenea mă strălucea şi simţeam o alinare carea mă scotea din întreite valuri. Iar gândurile cari iarăşi mă împingeau spre păcat, cum ţi le voi spune, părinte? Iartă-mă! Pentru că foc se aprindea înlăuntrul inimii mele celei pătimaşe, şi de pretutindenea mă ardea, şi spre pofta amestecării mă silea. Iar când îmi venea un gând ca acesta, mă aruncam la pământ şi cu lacrămi mă udam, socotind că stau naintea chezăşuitoarei mele şi nu mă sculam dela pământ ziua şi noaptea, până ce lumina acea dulce îmi strălucea mie şi gonea gândurile cele ce mă tulburau. Aşa am săvârşit şaptesprezece ani, pătimind nenumărate nevoi. Iară de atuncea până astăzi ajutătoarea mea întru toate, de Dumnezeu Născătoarea, la toate ca de mână mă povăţuieşte”.

“Pâinile acelea sfârşindu-le în şaptesprezece ani, după aceea mă hrăneam cu verdeţurile ce se află în pustia aceasta; iar îmbrăcămintea pe care o am avut trecând Iordanul, învechindu-se s-a stricat, şi multă nevoie de ger şi de arşiţă am răbdat, cu arşiţa arzându-mă, şi cu gerul îngheţându-mă şi tremurând, cât de multe ori căzând la pământ, zăceam cu totul nemişcată, cu multe şi de multe feluri de nevoi, şi cu ispite fără de număr luptându-mă. Iar de atuncea şi până astăzi puterea lui Dumnezeu cea în multe chipuri, a păzit păcătosul meu suflet şi smeritul trup. Pentru că gândind numai din ce feluri de răutăţi m’au scăpat Domnul, hrană neîmpuţinată îmi câştigam cu nădejdea mântuirii mele; că mă hrănesc şi mă acoper cu cuvântul lui Dumnezeu, carele cuprinde toate: că nu numai cu pâinea va trăi omul. Şi câţi nu aveau acoperământ, în piatră sau îmbrăcat, pre cât timp s’au dezbrăcat de îmbrăcămintea păcatului. Auzind Zosima că şi de cuvinte din Scriptură pomeneşte, de la Moise şi del a Proroci şi din cartea Psalmilor, a zis către dânsa: Dar Psalmi şi alte Scripturi învăţat-ai, Stăpână? Iar ea auzind aceasta, a zâmbit şi a zis către dânsul: Crede-mă, omule, că n-am văzut alt om de când am trecut Iordanul, fără numai faţa ta astăzi, şi nici hiară, nici altă jivină am văzut; iar carte niciodată nu m-am învăţat. Ci cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi lucrător învaţă pe om cunoştinţa. [...] Deci acum juru-te e tine cu întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, să te rogi pentru mine, păcătoasa”.

Acestea zicând aceea, şi cuvântul sfârşind, s-a pornit bătrânul să i se închine şi cu lacrămi a strigat: “Binecuvântat este Dumnezeu, Cel ce face lucruri mari şi înfricoşate, slăvite şi minunate şi negrăite, cărora nu este număr! Binecuvântat este Dumnezeu, cel ce mi-au arătat mie câte dăruieşte celor ce se tem de El! Cu adevărat nu părăseşti pre cei ce caută pre tine, Doamne! » Iar ea apucând pre bătrânul, nu l-a lăsat să se închine ei şi a zis către dânsul: « Acestea toate cari ai auzit, Părinte, juru-te pre tine cu Iisus Hristos, Dumnezeu Mântuitorul nostru, ca nimănuia să nu le spui, până ce Dumnezeu mă va lua de pe pământ ».

Iar acum du-te cu pace, şi în anul viitor iar mă vei vedea, păzindu-ne dumnezeiescul har. Însă să faci, pentru Domnul, aceasta care acum îţi voi spune ţie, rugându-mă: În postul anului viitor să nu treci Iordanul, precum v-aţi obişnuit a face în Monastire[...] Să rămâi dar, precum îţi grăiesc ţie, Avva, în Monastire; că de ai şi voi să ieşi, nu-ţi va fi cu putinţă. Iar în Sfânta şi Marea Joi, în seara Cinei celei de Taină a lui Hristos, să iei din făcătorul de viaţă Trup şi Sânge al lui Hristos, Dumnezeului nostru, într-un vas sfânt, vrednic de o Taină ca aceasta, şi să-mi aduci şi să mă aştepţi pre mine de ceea parte de Iordan, carea este aproape de lăcuinţa lumească, ca venind să mă împărtăşesc cu darurile cele de viaţă făcătoare; pentru că de când m’am împărtăşit cu dânsele în Biserica Mergătorului-înainte, mai nainte de a trece Iordanul, până acum sfinţenia aceea nu o am câştigat. Iar acum cu osârdie o doresc, şi mă rog ţie, ca să nu treci cu vederea rugăciunea mea, ci cu adevărat să-mi aduci mie acele făcătoare de viaţă Dumnezeeşti Taine, în ceasul întru carele Domnul au făcut părtaşi Cinei ceii Dumnezeeşti pre Ucenicii Săi. [...]Acestea zicându-le, şi rugăciune pentru sineşi de la Stareţul cerând, s-a depărtat întru cea mai dinlăuntru pustie.

Iar Zosima s-a închinat până la pământ şi a sărutat locul unde au stătut urmele picioarelor ei, dând laudă lui Dumnezeu, şi s-a întors lăudând şi binecuvântând pre Hristos, Dumnezeul nostru. Şi trecând pustia aceea, a mers în Monastire, în ziua întru carea se obicinuise a se întoarce fraţii cei ce petreceau într-însa, şi întru acel an le-a tăcut pe toate, neîndrăznind să spuie nimănui cele ce văzuse.