Arhim. Sofronie: "rugăciunea noastră nu este nimic altceva decât bucuria negrăită a duhului nostru înaintea Lui"

„Sfânt nu este cel care a atins o treaptă înaltă în domeniul moralei umane sau în viaţa de asceză, nici chiar în cea de rugăciune (fariseii, de asemenea, posteau şi se rugau îndelung), ci acela care poartă în sine pe Duhul Sfânt”.

„Ne este rău şi suferim, dar în acelaşi timp, suntem copleşiţi de bucurie în însăşi această suferinţă şi în dragostea noastră Îl venerăm şi Îl adorăm. În forma ei cea mai curată, rugăciunea noastră nu este nimic altceva decât bucuria negrăită a duhului nostru înaintea Lui

Doamne, învaţă-ne să ne rugăm…Şi le-a zis: Când vă rugaţi ziceţi: Tatăl nostru(Luca 11, 1-2). Deci voi aşa să va rugaţi(Matei 6, 9-13)

Tatăl nostru Care eşti în ceruri

Sfinţească-Se numele Tău: Tu ai dat duhului meu să respire mireasma sfinţeniei Tale şi acum sufletul meu este însetat de a fi sfânt în Tine.

Vie Împărăţia Ta: ascultă-mi rugăciunea, viaţa Ta împărătească să mă umple pe mine , care sunt sărac şi ticalos, şi să devină viaţa mea în vecii vecilor.

Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ: pe pământul fiinţei mele create…ca să fiu inclus şi eu, muritorul, în marele curent al acestei Lumini, precum este El în Tine Însuţi de la început.

Pâinea noastră cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă astăzi: si înainte de toate şi după toate Pâinea cea adevărată care se pogoară din cer şi dă viaţă lumii(Ioan 6, 32-33).

Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri: Cu deadinsul Te rog, trimite asupra mea, care sunt căzut în stricăciune, harul Sfântului Tău Duh; ca să-mi dea puterea de a ierta tuturor toate, pentru ca nicio piedică să nu rămână în mine şi să mă împiedice să primesc de la Tine iertatrea nenumăratelor mele păcate.

Şi nu ne duce pe noi în ispită: O, Tu Care cercetezi inimile, Tu cunoşti mârşăvia mea şi aplecarea mea spre păcat, Te rog, trimite îngerul Tău , cu sabie înflăcărată, ca el să-mi oprească alunecarea ce duce la cădere(Numeri 22, 22 şi urm.).

Ci ne izbăveşte de cel viclean: Părinte Sfinte, Atotţiitorule şi Bunule, slobozeşte-mă de cursa vrăjmaşului nostru, potrivnicul Tău, căci este mai presus de puterile mele să lupt singur cu el.

Într-o primă etapă, rugăciunea noastră este o rugăciune de cerere pentru noi înşine. Dar, când Duhul Sfânt creşte cunoştinţa şi lărgeşte câmpul conştiinţei noastre, rugăciunea noastră ia dimensiuni cosmice şi chemând pe Tatăl nostru, prin cuvântul nostru gândim la întreaga omenire şi cerem stăruitor harul asupra tuturor oamenilor, cu aceeaşi fierbinţeală ca pentru noi înşine.

Sfinţească-Se numele Tău: întru toate popoarele. Vie Împărăţia Ta în sufletul tuturor oamenilor, în aşa fel ca Lumina vieţii care izvorăşte din Tine să devină viaţa întregii noastre lumi. Facă-se voia Ta, singura care este sfântă şi capabilă să unească pe toţi oamenii în dragostea lor pentru Tine, pe pământul pe care îl locuim, precum domneşte ea în cer întru Sfinţi. Izbăveşte-mă de cel viclean – de ucigaşul(Ioan 8, 44), care seamănă pretutindeni neghina urii şi a morţii(Matei 13, 27-28)

Arhimandritul Sofronie Saharov, Fericirea de a cunoaşte calea, Ed. Pelerinul, Iaşi, 1977, pag. 200-202

Surse:

http://ciprianvoicila.blogspot.com/2009/05/parintele-sofronie-saharov-catre-david.html

http://rafailnoica.wordpress.com/

Vezi si:

http://www.razbointrucuvant.ro/2009/07/11/fericitul-sofronie-saharov-cuvantarea-de-ramas-bun/

Fragment din "Viaţa Arhimandritului Sofronie Saharov"

"În timp ce lumea din afară pendula între oroare şi barbarie, Părintele Sofronie a cunoscut o mare tulburare lăuntrică provocată de „amintirea morţii”. Nu un simplu memento mori ca în tradiţia ascetică, ci o cufundare ameţitoare a sufletului în vâltoarea neantului. Avea sentimentul că prin moartea sa moare în el şi cu el tot ceea ce a fost înglobat de propria conştiinţă: neamul omenesc, cosmosul şi chiar Dumnezeu. Experienţă decisivă din care avea să reţină două lucruri, paradoxale: o senzaţie profundă a efemerităţii existenţei, şi o deschidere „prin cruce” faţă de taina persoanei – capabilă să îmbrace creatul şi necreatul – şi faţă de realitatea Fiinţei infinite. „Prin cruce”, deoarece la 17 ani, într-o dimineaţă, i-a venit ideea că absolutul nu poate fi „personal”, că veşnicia cuprinsă în iubirea evanghelică nu este decât sentimentalism şi „psihism demn de dispreţ”. Abandonându-L pe Dumnezeul cel Viu încă din copilărie, îşi îndreaptă atenţia către misticismul Orientului ne-creştin. Practică o formă de meditaţie orientală şi se străduieşte să-şi golească mintea de toate „formele relative”. Confundând individul cu persoana, el servea – cum avea să o spună mai târziu – pe „Dumnezeul filozofilor care, în realitate, nu există”.

http://rafailnoica.wordpress.com/2009/01/30/viata-arhimandritului-sofronie-saharov/