Se întâmplă uneori ca omul să cadă în mâinile tâlharilor, care îl dezbracă
şi îl lovesc cu putere. Vedem în lume un asemenea rău. Tot aşa, întregul neam
omenesc, după lepădarea de Dumnezeu şi călcarea poruncilor Lui sfinte, a căzut
în mâinile diavolului, ca în mâinile tâlharilor, a rămas fără veşmintele sfinte
ţesute lui de Dumnezeu şi a ajuns plin de răni, zăcând pe drumul acestei lumi, ca cel căzut între tâlhari. Atât de grav au fost răniţi
oamenii, că nimeni nu i-a putut vindeca. A fost trimisă la ei din ceruri Legea
dumnezeiască, dar aceea numai le-a vădit rănile, nu însă le-a şi vindecat,
numai le-a vestit moartea, însă nu i-a şi ajutat. Au fost trimişi proorocii,
dar nici aceia n-au izbutit nimic. A rămas sărmanul neam omenesc nevindecat! A
rămas rănit, vlăguit, necinstit, batjocorit de vrăjmaşul diavol! Stătea aproape mort!(Luca 10: 30-32).
Ah, omule – cea mai iubită făptură a lui Dumnezeu! În ce stare, în ce
nenorocire, în ce necinste te-a adus vicleanul şarpe! Unde-ţi este frumuseţea cea preaminunată, cu care Creatorul
tău te-a înfrumuseţat? Unde-ţi este cinstea, El te-a cinstit dintru început?
Unde este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, după care ai fost creat? Unde este
acea fericire pentru care ai fost făcut? A pizmuit vicleanul şarpe fericirea
noastră şi a uneltit împotriva noastră cu dibăcie, ne-a rănit, fără putinţă de
vindecare, şi ne-a lipsit de fericire. Iar noi am cunoscut răul şi binele prin
experiere. Ne-am lipsit de bine şi am cunoscut binele. Am fost cuprinşi de rău
şi am cunoscut răul. Am dorit cinstea lui Dumnezeu şi am pierdut chipul
dumnezeiesc. „Şi
omul în cinste fiind n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de
minte şi s-a asemănat lor”(Psalm 48:13).
Plăgile şi rănile cu care ne-a
rănit fără nădejde de vindecare
vrăjmaşul nostru sunt: mândria, înălţarea minţii, nemăsurata iubire de sine,
dorinţa necuviincioasă, slava deşartă, nevederea lui Dumnezeu şi nepăsarea faţă
de El, ura, invidia, mânia, răutatea, necurăţia ş. a. Ce altceva dacă nu răul şi deşertăciunea, are
în gând şi voieşte omul care nu s-a înnoit prin harul lui Dumnezeu? Aşa cum de la
un izvor plin de necurăţii se răspândeşte numai miros urât, tot aşa şi din
inima omului neprimenită prin puterea lui Dumnezeu nu izvorăşte altceva decât
răul. Răul acesta este cu atât mai primejdios cu cât este mai adânc ascuns în
om. El poate fi cunoscut numai de aceia
care-şi cercetează cu toată sârguinţa starea lor lăuntrică şi mai ales când se
află în felurite ispite.
Aşa de grav ne-a rănit şi ne-a molipsit pe noi vrăjmaşul nostru diavolul,
încât nimănui nu i-ar sta în putere să ne vindece. A fost nevoie pentru aceasta
de puterea lui Dumnezeu, Care ne-a zidit din nimic. A trebuit să vină însuşi
Creatorul spre a Sa zidire rănită de moarte de către vrăjmaşul, să vină pe
drumul acestei lumi căzute între cele mai de jos, pe care nici Legea, nici
proorocii nu au putut să o vindece, nici vreo altă putere, ci numai El Însuşi a
vindecat-o. A venit Creatorul şi a împreună-pătimit cu omul. A venit în chip de
om spre cel rănit şi muribund, ca să îl vindece şi, în primul rând, ca să-i
vestească fericirea de care l-a lipsit
vicleanul şarpe(Luca 10: 33-35). „Slavă
Ţie, Doamne şi Ziditorule al meu! Cu auzul am auzit, Doamne, şi m-am
spăimântat. La mine ai venit şi m-ai căutat pe mine, cel rătăcit. Iar multa Ta
îngăduinţă faţă de mine o proslăvesc, mult milostive!”
Cunoaşte-ţi,
omule, rănile sufletului dacă vrei să te vindeci! Roagă-te cu stăruinţă ca să
te vindeci şi suspină către Hristos, fără de Care nu vei afla vindecare, căci
nici unei făpturi create nu îi stă în putere aceasta. Singur Dumnezeu poate face din întuneric lumină şi din rău bine, El,
Care a făcut totul din nimic.
Sfântul Ierarh Tihon de Zadonsk, Comoară duhovnicească, din lume adunată,
pp. 177-178.
Icoana:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu