Un suflet mare

Anul 1944. Mă aflu într-o casă conspirativă la Sibiu. Se aude o bătaie in uşă. In prag apare o fată înaltă, urmată de Ştefan Popa. Nu o cunoşteam. Avea un corp atletic, o tinută dreaptă, părul blond, fata ovală şi nişte ochi mari şi verzi, foarte expresivi, o figură blandă. Din ochii ei tîşneau raze de lumină şi de bunătate. Întreaga ei fiinţă emana multă căldură şi dragoste sufletească. O simţeam atât de aproape, încât aveam impresia că o cunoşteam dintotdeauna. De la început s-a creat o strânsă legătură sufletească. Fata aceasta minunată era Titi Gâţă, şefa corpului legionarelor. Ştiam multe despre ea, dar nu avusesem ocazia să o cunosc.

Cu o aleasă educaţie primită în familie, era fiica unui legionar trecut prin temniţa Timişoarei încă din 1938.

In 1937, elevă fiind, venea la Cooperativa Legionară din Gutenberg, în halatul ei de gospodărie de la şcoală, cu dorinţa de a face ceva pentru Mişcare. Lucra la bufetul restauranrului, sub directa ascultare a Corneliei Novac, la prepararea prăjiturilor.

Nori grei s-au abătut asupra noastră. O găsim pe Titi in lagărul de la Sadaclia din Basarabia, printre cele mai tinere. Atunci când s-a transmis ordinul Camaradei Nicoleta: "Nici o declaraţie, nici un compromis", a aderat la el cu tot sufletul şi nu a cedat deloc până la sfârşit, cu toate că a fost izolată.

S-a luptat să o oprească pe Marieta Iordache să meargă la Mânăstire, dându-şi seama că prin plecarea ei dintre noi pierdeam o călăuză de neînlocuit.

În timpul loviturii de Stat a lui Antonescu, 19-23 lanuarie 1941, Titi se găsea la sediul din strada Romei. Când a auzit că vin camioanele cu armată a strâns câteva fete şi au plecat să facă zid, barând şoseaua ca să oprească înaintarea agresorilor. S-au luat de mână şi le-au spus ostaşilor trimişi să nu execute ordinul deoarece suntem toti fraţi şi astfel au împiedicat vărsarea de sânge. După ce au fost somate de mai multe ori ca să lase drumul liber, văzând că nu vor putea trece decât peste trupurile lor, au oprit. Atunci, s-au urcat in camioane şi au rugat ostaşii să depună armele şi să le urmeze la sediu până ce se va limpezi situatia. Ceea ce s-a şi întâmplat.

Înteţindu-se prigoana, a vrut să treacă graniţa, pentru a lua legătura cu Comandantul Mişcării Legionare, Horia Sima. Fiind prinsă de grăniceri, a fost dusă la şeful de post. A avut curajul să-i vorbească deschis despre necesitatea legăturii cu cei ce se aflau dincolo, că datoria lui de roman este de a lasa deschisă poarta spre ei. Si a reusit!

Iată-mă acum în sfârşit cu ea, având prilejul de a ne apropia sufleteşte. Am discutat multe atunci despre Mişcare şi despre mine, căci a dorit să mă cunoască mai bine. Vorba ei era caldă, sinceră şi tâşnea din adâncul inimii. Vedeai in ea o soră iubitoare şi ocrotitoare. Când ne-am despărtit, am simtit golul pe care îl lasa in urma ei. Visul mi s-a împlinit după aproape un an, când, de nevoie, am părăsit dealurile Târnavelor şi am descins in Bucureşti.

Am revăzut-o pe Titi in casa doamnei Staicovici unde locuiam. Revederea m-a emotionat, mi-a făcut mare bucurie şi plăcere. Ea venea des pe aici şi deci am avut ocazia să o cunosc foarte bine. Optimismul ei era molipsitor. Avea mult humor chiar şi in ceasuri grele.

Ţinea foarte mult ca cei din jur să fie sinceri, cinstiţi şi să nu se abată de la legea onoarei.

De multe ori mă lua la şedintele studentelor, la care îi plăcea să îmbrace o bluză albă cu model national pe piept, in formă de "U". Aşa purtase şi camarada Nicoleta. Aceste şedinte, pe cât erau de solemne, pe atât erau de intime. Sufletele se deschideau în prezenţa ei. Avea întotdeauna o vorbă bună de spus şi un surâs cald, iar hotărârile ce se luau erau de o importantă deosebită. Nimeni nu se abătea de la ele.

De fiecare dată ne povestea întâmplări deosebite din Mişcare şi ne vorbea cu multă smerenie despre cei trecuţi în lumea dreptilor. Apelul morţilor te cutremura, căci îi simţeai cu adevărat lângă tine. Avea darul de a crea o atmosferă de înfrătire între noi şi cei de dincolo de mormânt. Am trăit multe clipe de înălţare sufletească alături de ea. Uneori dădea ordine, alteori te consulta şi te lasa să alegi:

"Faci cum crezi", spunea, "dar anunţă-mă şi pe mine". Era nemaipomenită!

A trecut odată printr-un moment foarte greu. Tatăl ei era foarte bolnav şi n-a putut să-l vadă, întrucât Siguranta o aştepta la căpătâiul tatălui. N-a fost nici la înmormântare. S-a frământat şi a suferit cumplit că nu i-a fost dat să-i aducă tatălui acest ultim omagiu.

În 1945, Titi a organizat la Manăstirea Vladimireşti o tabără de muncă, pentru ca să contribuim şi noi la ridicarea chiliilor. S-au perindat trei serii.

La mânăstire se găsea Marieta Iordache (sora Maria pe atunci) care hotărîse să se călugărească "pentru ca Mişcarea Legionară să-şi aducă şi ea aportul la rugăciunile celor o sută de fecioare pentru salvarea neamului românesc".

O văd pe Titi la Vladimireşti frământând cu picioarele lutul pentru cărămizi. Deşi participase la toate cele trei serii, nu se vedea pe ea nici o urmă de oboseală. Era cea mai harnică, mai activă şi mai veselă. Se apuca prima de lucru şi înceta ultima. Era foarte atenta la camaradele din jur. Cum i se părea ca una a obosit sau nu se simţea bine, venea imediat acolo. Pe cea obosită o scotea o oră, două de la lucru, iar pentru cea care i se părea bolnavă chema o doctorită, o îngrijea şi o veghea personal, ca o mamă. Programul era încărcat. De dimineaţă se frământa lutul pentru cărămizi. Apoi îl turnam in foame şi îl răsturnam să se usuce. În timpul slujbei de dimineată, noi continuam munca, spunând în gând rugăciuneă inimii: "Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătoasa!" Se făcea o pauză la masa de prânz când vorbeam, glumeam, ne odihneam putin şi munca reîncepea cu frământatul lutului şi turnarea cărămizilor până la masa de seară. După masă, ne adunam toate la un loc. Mai târziu venea şi Sora Maria la noi. Niciodată n-am să uit aceste seri de la Vladimireşti. Ele începeau cu o şedintă în care se dezbăteau diferite probleme de educaţie şi ideologie.

După aceea urma partea de suflet, un fel de şezătoare, în care se deschideau inimile, aidoma bobocului de floare. N-am cuvinte să descriu atmosfera în care se desfăşurau aceste discuţii. Urmau apoi istorisirile Sorei Maria şi ale lui Titi. Era o linişte desăvârşită. Nu mişca nimeni ca să nu scape nici un cuvânt. Aşa se desfăşurau serile până după miezul noptii. După şedinţă, fiecare putea să se retragă când poftea. Eu nu mă înduram să mă urnesc din loc. Când, la sfârşit, Sora Maria trebuia să plece la rugăciuni, plecam şi eu împreună cu celelalte. Unde sunt acele vremuri ale tinereţei noastre? S-au spulberat în negura vremurilor. În jurul nostru s-a aştrnut un gol şi multe morminte.

Am reîntâlnit-o pe Titi la pomul de Crăciun din casa Doameni Moţa. A fost evocată jertfa lui Moţa şi Marin. Ne-am strâns in jurul bradului şi colindele au început. Am cântat întâi "A venit şi aici Crăciunul" şi "O, brad frumos", de Radu Gyr. S-a colidat, s-a cântat şi s-au spus poezii. Titi era într-o vervă de nedescris. N-am văzut-o niciodată aşa. Fata îi strălucea, ochii parcă-i râdeau şi in sufletele noasrte a coborât liniştea şi pacea. Mă gândesc şi acum cu emoţie la acea seară de Crăciun, care mi-a rămas întipărită în suflet.

A venit apoi anul 1946 cu amărăciunile lui. Eu am plecat la Sibiu ca să intru în legalitate. Ne-am despărtit, dar gândul meu a rămas la ea şi la tăria ei morală.

De la Sibiu am plecat la Cluj, unde mi-am reluat activitatea în cadrul Centrului studenţesc legionar.

În 1947, am fost chemată la Bucureşti pentru instrucţiuni. În sfârşit, am reîntâlnit-o pe Titi. Am avut discutii referitoare la activitatea Centrului studentesc şi s-a pus problema reorganizării Ardealului.

Era aceiaşi fiintă iubitoare şi dreaptă. Nu se schimbase deloc. De atuci veneam mereu la Bucureşti şi mă întâlneam cu ea, petrecând împreună clipe de adevărată desfătare sufletească şi având ocazia să învăt multe din exemplul vieţii ei curate.

Odată m-a chemat la ea. Locuia într-o cămăruţă la subsolul unui bloc. Camera era mică şi fereastra şi mai mică. M-a primit cu multă ospitalitate.

Nu ştiu dacă Titi a depus jurământul Moţa-Marin, dar îmi dau seama că l-a urmat întocmai. A trăit in simplitate şi sărăcie, închinându-şi viaţa Legiunii. Acesta era singurul ei ţel.

La începutul lunii Martie 1948, m-am dus din nou la Bucureşti. Titi dorea să-i prezint exact situaţia din Centrul studenţesc şi din Ardeal. Am discutat aceste probleme şi altele care o interesau.

Mi-a destăinuit că va pleca din tară ca să stea de vorbă cu Comandantul Mişcării Legionare, Horia Sima. Am schiţat probabil o părere de rău. "N-ai grijă, mi-a spus, că nu voi sta mult. Mă voi întoarce îndată ce voi discuta cu dânsul". Mai avem multe de făcut. Am remarcat la ea o stare de agitaţie, care era străină fiinţei ei. Nu era ea aceea care să-şi facă griji în legătură cu plecarea, fapt care s-a adeverit în curând. Mi-a spus între altele că nu se ştie dacă va ajunge ziua Biruinţei. De mine e sigură că o voi apuca. M-au străfulgerat in inimă spusele ei. M-a rugat să spun tuturor că la sediu, in camera de şedintă a fetelor, să aibă pe pereţi portretele Domniţelor noastre; iar în cea a băieţilor, portretelor Voievozilor noştri, - şi vrea să-i îndeplinesc aceasta dorinţă. I-am promis, asigurand-o că voi asista când ea va pune pe pereţi aceste tablouri. Avea o privire ciudată. Găsise un pisicuţ pe stradă, îl botezase Norocel şi îl luase cu ea în poşetă. Iubea foarte mult animalele. Am mai stat puţin şi am condus-o la tramvai. Ne-am făcut semn cu mâna, contrar obiceiului, până ce tramvaiul nu s-a mai văzut. M-am întors cu sufletul pustiit. Aceasta a fost ultima mea întâlnire cu Titi.

Am plecat din Bucureşti. M-am mai oprit prin Ardeal, şi peste vreo opt zile am ajuns la Cluj. Băieţii mă căutau să mă anunţe că a fost arestată Titi.

La 9 aprilie 1948, ea a murit.

Mai tarziu am fost la Bucureşti să aflu ce s-a întâmplat.

Titi mergea zilnic la Biblioteca Academiei şi citea. Probabil era filată. În ziua arestării avea în poşetă paşaportul şi toate cele necesare plecării. Se pare că Ministerul de Interne era bine informat.

În timp ce citea, au venit doi agenţi să o aresteze. Ea nu şi-a luat poşeta din sala de lectură când a plecat. Un biet student, crezând că a uitat-o, a fugit după ea şi i-a dat-o. Astfel, prada a căzut în mâna Siguranţei. Ancheta, după cât îmi amintesc, n-a durat decât trei săptămâni. Pe data de 9 Aprilie a fost chemat fratele ei, ce venise cu Divizia Tudor Vladimirescu, şi dus in celulă unde se afla spanzurată Titi cu propriul ei cordon. Fratele a văzut în jurul gâtului urme de degete. Şocul asupra lui a fost atât de peternic încât a luat-o la fugă.

Se spune că ancheta a fost făcută de Ana Pauker şi că ea n-ar fi fost străină de uciderea ei. Cine a pomenit ca unui arestat să i se lase cordonul? Şi acest lucru să i se întâmple chiar lui Titi! Au omorât-o!

Au înscenat sinuciderea. Alt fapt nemaiîntâlnit în analele Siguranţei. A doua zi s-a anunţat în ziar moartea ei. Oare criminalul va da socoteală de fapta lui recunoscându-şi vina? Titi cred că l-a iertat în clipa morţii.

In sufletul meu a rămas vie icoana ei, care m-a urmărit în toţi aceşti ani de prigoană şi mi-a călăuzit paşii.

Am încercat cu slabele mele puteri să urmez exemplul şi să desprind din viaţa ei pilde pentru drumul meu presărat uneori cu spinii nepriceperii şi ai greşelii.

De multe ori te simt acolo sus, rugându-te pentru noi, ca să nu ne abatem de la dreapta credinţă.

Alexandrina TEGLARIU VOINEA(Din volumul "Lacrima prigoanei)

Sursa:

http://www.miscarea.net/legionarele-noastre.htm

Vezi şi :

http://iuliana-koinonia.blogspot.com/2009/01/sfintii-inchisorilor.html