Specifică ortodoxiei este interzicerea oficierii Sfintei Liturghii în zilele de rând, cu excepţia Bunei-vestiri; deşi se respectă, în general, puţini cunosc semnificaţia acestei rânduieli. Ea are la bază incompatibilitatea Sfintei Euharistii cu postirea, deoarece are un caracter sărbătoresc, de bucurie a prezenţei lui Hristos înviat printre noi şi în noi, de „ardere” a inimii. Sfânta Euharistie este participare la Împărăţia lui Dumnezeu, e Biserica în sărbătoare, înălţată la cer, iar fiii Împărăţiei „nu pot posti atâta timp cât Mirele este cu ei” (Matei 9, 15). De ce se administrează atunci Sfânta Împărtăşanie ? A. Schmemann ne răspunde că Sfânta Împărtăşanie are şi un alt înţeles: izvor şi putere de sprijin a ostenelilor duhovniceşti „darul divin care ne ajută să cunoaştem, să dorim şi să aspirăm către o comuniune desăvârşită” la sfârşitul veacurilor. Acum doar pregustăm slava viitoare, dar suntem încă în dureroasa călătorie către Ziua Domnului, în luptă cu „Stăpânitorul acestei lumi”, în care principalul nostru ajutor e Hristos prin Trupul şi Sângele Său. Tocmai în Post, când se intensifică lupta, e mai multă nevoie de Sfânta Euharistie. De aceea se oficiază Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite miercurea şi vinerea:
„Ca har şi putere a Împărăţiei care este lucrătoare în lume, ca izvor al „hranei esenţiale” şi armă a luptei noastre duhovniceşti, Sfânta Euharistie se găseşte chiar în centrul postirii; ea este cu adevărat mană cerească ce ne ţine vii în călătoria noastră prin deşertul Postului”.
Autorul clarifică apoi „cele două sensuri ale postirii” din tradiţia ortodoxă privind postul deplin şi postul de asceză. Primul e de scurtă durată, fiind o stare de pregătire şi de aşteptare, în care foamea fizică simbolizează deschiderea întregii fiinţe spre bucuria praznicului ce urmează (Crăciun, Bobotează), Postul Euharistic fiind o condiţie esenţială pentru primirea tainei. În Biserica primară era numit statio, termen militar desemnând o garnizoană în stare de alarmă şi mobilizare. Tot astfel Biserica îşi aşteaptă Mirele.
Cel de-al doilea mod de postire are conotaţii diferite; scopul său e de a elibera omul de sub stăpânirea nefirească a cărnii, refăcând întâietatea duhului. Oamenii au ajuns să considere boala normală, ceea ce îngreunează efortul de vindecare. Puterile demonice nu pot fi biruite decât cu „rugăciune şi cu post”; Mântuitorul a postit 40 de zile în pustiu şi apoi l-a înfrânt pe Satana, învăţându-ne că postirea e o terapie sfântă.
Canonul care interzice postirea duminicală trebuie înţeles în sensul că Sfânta Euharistie însăşi îl întrerupe; de aceea Duminica, Ziua Împărăţiei, nu aparţine timpului actual, ci veşniciei. Se întrerupe, aşadar, postul deplin, dar nu şi cel ascetic, care are nevoie de continuitate.
În concluzie, nu există contradicţie între abstinenţa de la anumite mâncăruri în Duminicile Postului şi interzicerea postirii în ziua Sfintei Euharistii.
Liturghia Darurilor e o slujbă de seară, urmând Vecerniei. Pentru Sfânta Euharistie nu s-a fixat o oră anume; la praznicele cu priveghere, ea e foarte matinală; la cele fără priveghere, e mutată mai târziu; în zilele cu post aspru, ea se primeşte seara. Timpul său de săvârşire e corelat cu durata postului deplin; deoarece zilele de miercuri şi vineri sunt zile de abstinenţă totală, Sfânta Euharistie se săvârşeşte seara. Acestea derivă dintr-un principiu fundamental în ortodoxie: „Sfânta Euharistie este întotdeauna sfârşitul pregătirii şi plinirea nădejdii; iar zilele de abstinenţă şi post, fiind cele mai puternice expresii ale Bisericii ca pregătire, sunt încununate cu Împărtăşania cea de seară”. Ostenelile zilei îşi justifică sensul prin bucuria de seară. Nicăieri nu se descoperă mai clar sensul postirii decât în zilele Împărtăşaniei de seară:în Hristos, viaţa, istoria şi Cosmosul s-au transformat în aşteptare, pregătire şi înălţare spre Împărăţie şi spre comuniunea desăvârşită cu Dumnezeu.
Tipicul prevede ca slujba să înceapă cu doxologia „euharistică”, urmată de Vecernia Mare, de psalmul de seară (104), apoi de Litia Mare şi de a 18-a catismă a „Psaltirii”(psalmii 120-134), care se citeşte concomitent cu ultima parte a Proscomidiei din Sfântul Altar, în tăcere deplină. După Vohodul Mic, „Lumină lină…” şi citirea din Vechiul Testament, urmează o rânduială veche: preotul binecuvântează credincioşii cu o lumânare aprinsă rostind „Lumina lui Hristos luminează tuturor”, lumânarea, simbolizându-L pe Hristos şi împlinirea tuturor profeţiilor în El. Se cântă apoi cele 5 versete din Psalmul 140 „minunată introducere de pocăinţă pentru a doua parte a slujbei”22. După Liturghia catehumenilor, începe Liturghia credincioşilor prin două rugăciuni pregătitoare pentru ieşirea cu Sfintele Daruri; urmează momentul cel mai solemn:purtarea Sfintelor Daruri la Altar, similară cu Vohodul Mare; e o procesiune de dăruire în care Biserica se aduce pe sine şi întreaga Creaţie ofrandă lui Dumnezeu, ca restatornicire a jertfei depline a lui Hristos. E o epifanie, apogeul solemn al slujbei; acum vine Hristos, mângâierea şi bucuria noastră:
„Acum Puterile cereşti împreună cu noi nevăzut slujesc, că iată intră Împăratul slavei”.
Rugăciunea Domnească e urmată de Sfânta Împărtăşanie. Ultima rugăciune rezumă sensul slujbei, legătura dintre Împărtăşanie şi nevoinţele Postului :
„Stăpâne, Atotţiitorule […], dă-ne şi nouă, Bunule, lupta cea bună să luptăm, calea postului să o săvârşim , credinţa nedespărţita sa o păzim, capetele nevăzuţilor balauri să le sfărâmăm, biruitori asupra păcatului să ne arătăm şi fără de osândă să ajungem a ne închina şi Sfintei Învieri”.
„Ca har şi putere a Împărăţiei care este lucrătoare în lume, ca izvor al „hranei esenţiale” şi armă a luptei noastre duhovniceşti, Sfânta Euharistie se găseşte chiar în centrul postirii; ea este cu adevărat mană cerească ce ne ţine vii în călătoria noastră prin deşertul Postului”.
Autorul clarifică apoi „cele două sensuri ale postirii” din tradiţia ortodoxă privind postul deplin şi postul de asceză. Primul e de scurtă durată, fiind o stare de pregătire şi de aşteptare, în care foamea fizică simbolizează deschiderea întregii fiinţe spre bucuria praznicului ce urmează (Crăciun, Bobotează), Postul Euharistic fiind o condiţie esenţială pentru primirea tainei. În Biserica primară era numit statio, termen militar desemnând o garnizoană în stare de alarmă şi mobilizare. Tot astfel Biserica îşi aşteaptă Mirele.
Cel de-al doilea mod de postire are conotaţii diferite; scopul său e de a elibera omul de sub stăpânirea nefirească a cărnii, refăcând întâietatea duhului. Oamenii au ajuns să considere boala normală, ceea ce îngreunează efortul de vindecare. Puterile demonice nu pot fi biruite decât cu „rugăciune şi cu post”; Mântuitorul a postit 40 de zile în pustiu şi apoi l-a înfrânt pe Satana, învăţându-ne că postirea e o terapie sfântă.
Canonul care interzice postirea duminicală trebuie înţeles în sensul că Sfânta Euharistie însăşi îl întrerupe; de aceea Duminica, Ziua Împărăţiei, nu aparţine timpului actual, ci veşniciei. Se întrerupe, aşadar, postul deplin, dar nu şi cel ascetic, care are nevoie de continuitate.
În concluzie, nu există contradicţie între abstinenţa de la anumite mâncăruri în Duminicile Postului şi interzicerea postirii în ziua Sfintei Euharistii.
Liturghia Darurilor e o slujbă de seară, urmând Vecerniei. Pentru Sfânta Euharistie nu s-a fixat o oră anume; la praznicele cu priveghere, ea e foarte matinală; la cele fără priveghere, e mutată mai târziu; în zilele cu post aspru, ea se primeşte seara. Timpul său de săvârşire e corelat cu durata postului deplin; deoarece zilele de miercuri şi vineri sunt zile de abstinenţă totală, Sfânta Euharistie se săvârşeşte seara. Acestea derivă dintr-un principiu fundamental în ortodoxie: „Sfânta Euharistie este întotdeauna sfârşitul pregătirii şi plinirea nădejdii; iar zilele de abstinenţă şi post, fiind cele mai puternice expresii ale Bisericii ca pregătire, sunt încununate cu Împărtăşania cea de seară”. Ostenelile zilei îşi justifică sensul prin bucuria de seară. Nicăieri nu se descoperă mai clar sensul postirii decât în zilele Împărtăşaniei de seară:în Hristos, viaţa, istoria şi Cosmosul s-au transformat în aşteptare, pregătire şi înălţare spre Împărăţie şi spre comuniunea desăvârşită cu Dumnezeu.
Tipicul prevede ca slujba să înceapă cu doxologia „euharistică”, urmată de Vecernia Mare, de psalmul de seară (104), apoi de Litia Mare şi de a 18-a catismă a „Psaltirii”(psalmii 120-134), care se citeşte concomitent cu ultima parte a Proscomidiei din Sfântul Altar, în tăcere deplină. După Vohodul Mic, „Lumină lină…” şi citirea din Vechiul Testament, urmează o rânduială veche: preotul binecuvântează credincioşii cu o lumânare aprinsă rostind „Lumina lui Hristos luminează tuturor”, lumânarea, simbolizându-L pe Hristos şi împlinirea tuturor profeţiilor în El. Se cântă apoi cele 5 versete din Psalmul 140 „minunată introducere de pocăinţă pentru a doua parte a slujbei”22. După Liturghia catehumenilor, începe Liturghia credincioşilor prin două rugăciuni pregătitoare pentru ieşirea cu Sfintele Daruri; urmează momentul cel mai solemn:purtarea Sfintelor Daruri la Altar, similară cu Vohodul Mare; e o procesiune de dăruire în care Biserica se aduce pe sine şi întreaga Creaţie ofrandă lui Dumnezeu, ca restatornicire a jertfei depline a lui Hristos. E o epifanie, apogeul solemn al slujbei; acum vine Hristos, mângâierea şi bucuria noastră:
„Acum Puterile cereşti împreună cu noi nevăzut slujesc, că iată intră Împăratul slavei”.
Rugăciunea Domnească e urmată de Sfânta Împărtăşanie. Ultima rugăciune rezumă sensul slujbei, legătura dintre Împărtăşanie şi nevoinţele Postului :
„Stăpâne, Atotţiitorule […], dă-ne şi nouă, Bunule, lupta cea bună să luptăm, calea postului să o săvârşim , credinţa nedespărţita sa o păzim, capetele nevăzuţilor balauri să le sfărâmăm, biruitori asupra păcatului să ne arătăm şi fără de osândă să ajungem a ne închina şi Sfintei Învieri”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu