Luaţi seama ca nu cumva să
aveţi preţuirea
de sine, adică sentimentul că însemnaţi ceva sau contrariul –
absenţa acestui sentiment şi gândul că nu însemnaţi nimic.
Acesta este cel mai tainic
sentiment, însă el le învârte pe toate în viaţă. Din partea lui vine prima cerinţă, ca totul să fie după voia noastră şi, dacă acest lucru
nu se întâmplă, cârtim împotriva lui Dumnezeu, iar pe oameni ne supărăm.
Tot de la el vine încredinţarea că toţi putem lucra şi clădi singuri, punând în
aplicare mijloacele născocite de noi şi aşteptăm ca totul să fie aşa
cum am gândit. De aici reiese că începem lucrul fără rugăciune sârguincioasă şi tot aşa îl
continuăm şi îl sfârşim iarăşi cârtind dacă ceva nu iese după voia noastră sau
cu sentimentul mulţumirii de sine dacă este după voia noastră. La Dumnezeu în toate acestea ne gândim ca
la o persoană străină, nu ca la o persoană activă. Aşadar, luaţi seama ca
nu cumva să faceţi acest lucru şi, dacă
îl faceţi, fie şi în mică măsură, îngrijiţi-vă să
reînnoiţi în voi sentimentul nimicniciei voastre în toate privinţele.
Şi întotdeauna rugaţi-L pe Domnul pentru aceasta. [(, 120]
Viaţa trăită cu mulţumire de sine consumă tot ceea ce viaţa reală şi
grea merită de la Dumnezeu; şi în lumea cealaltă va trebui să se înfăţişeze cu
mâinile goale.[I, 128]
Asupra nimicirii autoaprecierii trebuie numai o dată să vă osteniţi,
iar apoi vă va fi uşor să o scoateţi la capăt cu ea şi curând va muri de tot.
Atunci se va şi forma în suflet un anumit sprijin al lumii lăuntrice! Autoaprecierea, când
există, nu numai purtarea faţă de oameni o tulbură, ci tulbură şi atitudinea
faţă de Dumnezeu; şi este vicleană, ca diavolii, şi se ascunde cu iscusinţă în cuvinte
smerite, sălăşluindu-se în inimă...Bine faceţi că vă căiţi de
aceste sentimente şi le dezvăluiţi părintelui duhovnic. Dar se pare că faceţi
acest lucru când vă descărcaţi mânia pe cineva, însă chiar şi numai
sentimentele, chiar dacă nu izbucnesc în afară, trebuie să le dezvăluiţi...
Acest lucru se află în rândul mijloacelor de
distrugere a autoaprecierii. Autoaprecierea
distruge toată viaţa, de aceea trebuie să ne ostenim asupra nimicirii ei...Vă
plângeţi după aceasta de îngâmfare şi
mărire de sine... Acestea sunt
fiicele cele întâi născute ale preţuirii de sine. Rugaţi-l pe Domnul să vă
izbăvească de ele.[I, 137]
Egoismul este rădăcina
păcatelor. Cel ce se
depărtează de Dumnezeu, la ce altceva se poate opri dacă nu la sine. Şi se
opreşte. Şi iată egoismul.[I, 137]
Mila de sine... este primejdioasă şi dăunătoare. Dacă
trebuie să fii indulgent cu tine datorită bolii, nu-i nimic. Dar dacă sub
pretextul bolii faci acest lucru, atunci
este rău. Aici este evidentă viclenia faţă de tine însuţi – cea
mai rea dintre toate vicleniile... Autocompătimirea şi satisfacerea propriei
plăceri mărturisesc direct că în inimă domneşte eu, nu Domnul. Iubirea de
sine este păcatul care locuieşte în noi, din care provine toată păcătoşenia
şi care îl face păcătos pe om în întregime, din cap până în picioare, atât
timp cât are loc în suflet. Iar când omul este
păcătos în întregime, cum să vină harul la el? Nu vine, aşa cum
nu vine albina acolo unde este fum. Prezenţa iubirii de sine este semn că
întâia hotărâre de a sluji Domnului nu s-a format pe deplin, nici cu izbândă.
Hotărârea aceasta are două finaluri: primul – să se lepede de sine, şi al doilea –
şi să-mi urmeze
Mie...(Matei, 16, 24). Primul cere înăbuşirea totală a egoismului
sau a iubirii de sine şi, prin urmare, neîngăduirea satisfacerii propriei
plăceri, nici a milei de sine, mici sau mari. Prin urmare, la cel în care ele
există, hotărârea nu a fost deplină.[II, 526]
Sfântul Teofan Zăvorâtul – Sfaturi înţelepte, Editura Cartea Ortodoxă, Editura
Egumeniţa, pp. 401-403
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu