Bucuria zilei

Am participat la Canonul cel Mare. Slavă lui Dumnezeu! Toţi norii s-au risipit. Simt nădejdea curgând prin venele mele. Slavă lui Dumnezeu ! S-a slujit apoi Sfântul Maslu, prilej cu care Domnul ne-a trimis un Părinte drag nouă : Protos. Antonie, stareţul Mănăstirii Sf. Pantelimon din Teleorman. Ce bucurie ! Darul dumnezeiesc s-a revărsat din plin. În final, Părintele ne-a ţinut cuvânt de folos. Pentru cei ce îl cunosc, nu e lucru necunoscut că Protos. Antonie are darul povestirii şi harisma mişcării sufletului în adânc. Nu poţi să te întorci de la vreo întâlnire cu el fără să fi simţit lacrimile calde ale căinţei sau ale recunoştinţei faţă de Dumnezeu. Cuviosul vorbeşte simplu, te-ar putea face să crezi că nu spune nimic deosebit, dar e o părere falsă.

Nu încerc să conving prin idei, goale, ci prin exemple. Prima poveste :

In copilărie, o soră a mea, care voise viaţă călugărească, dar sănătatea nu i-o permisese, văzând o femeie de la noi din sat, care era tare bolnavă, a exclamat: Dacă îşi duce boala cu mulţumire, se va mântui. Eu, copil fiind, mi-am zis în sine-mi: Dă-mi, Doamne şi mie o boală, ca să mă mântuiesc şi eu! Şi domnul mi-a ascultat rugăciunea: mi-a dat chiar mai multe! Dar pentru rugăciunile dvs., ale credincioşilor, încă mă mai ţine Domnul pe lume.

Dumnezeu a pus dragostea de Dumnezeu în dragostea de aproapele. Un călugăr se întreba odată : Oare pentru ce mă iubeşte Acela ? Şi singur şi-a dat răspuns, arătând spre fratele : Pentru că şi eu îl iubesc pe acela. Iubeşte-l pe aproapele şi Domnul te va iubi!

Cuviosului îi place mult o altă poveste, pe care ne-a spus-o şi altă dată, dar care nu şi-a pierdut tâlcul ei, ci l-a sporit parcă :

“Un pusnic vieţuise pe un munte vreme îndelungată treizeci, patruzeci de ani, şi nu mai văzuse faţă de om. Un corăbier a urcat la ţărm şi cutreierând prin locurile pustii, a dat de bătrân care, cum l-a văzut, l-a întrebat :

_ Frate, mai este credinţă în lume?

Ezitând puţin, cuprins de îndoială, corăbierul a răspuns:

_Mai este...

_Mai este sau nu mai este? a insistat pusnicul.

_Mai este, i-a repetat la fel de îndoielnic omul.

_Frate, a strigat bătrânul, ştii cuvântul Domnului: De veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia să se mişte şi el se va mişca.

În timp ce rostea aceste cuvinte, o zguduitură grozavă a însoţit muntele ce începea să se mute din loc, dar la certarea pusnicului, s-a întors. Cutremurat, corăbierul a strigat:

_Nu mai este credinţă în lume, Părinte, nu mai este.”

Minunate sunt cântările Canonului celui Mare, ne-a amintit Părintele Stareţ, dar, fraţilor, când strigaţi: “Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă!” să o faceţi cu lacrimi şi din toată simţirea inimii! Mulţi se plâng că nu au timp să citească atâtea rugăciuni şi acatiste câte au primit de la duhovnic, dar la Dumnezeu nu contează cantitatea, ci calitatea. Câteva rugăciuni făcute cu simţire, Psalmul 50 rostit de mai multe ori în zi sau Cuvine-se cu adevărat... sau Tatăl nostru, valorează mai mult pentru Domnul decât să stai ore întregi în genunchi la rugăciune, dar apoi să te cerţi cu cei din casă, să nu-ţi faci treburile zilnice, de mamă şi soţie, sau să-i judeci pe alţii că nu se roagă.

Încă povesteşte Cuviosul despre sentimentul milei, care nelipsind din om, îl apropie de Dumnezeu: O familie din Tg. Mureş, soţ şi soţie, călătorind cu maşina, dă peste un câine ciobănesc mort în drum. Femeii i se face milă şi-l roagă pe bărbatul ei să oprească şi să-l dea de acolo, ca să nu-l strivească maşinile. În grabă fiind, el nu opreşte, promiţându-i să o facă la întoarcere. Într-adevăr se întorc şi, minune, nicio maşină nu atinsese animalul mort! Femeia coboară, trage de trupul greu al câinelui, dar aude un scâncet; îngrozită, îşi strigă soţul. Stupoare: în pântecele câinelui tăiat şi cusut, o tânără ascunsese un biet copil nou-născut, cu gândul că-l va ucide vreo maşină iar ea nu va fi descoperită. Dar Domnul a lucrat altfel: prin mila femeii care n-a îndurat gândul că trupul unui biet câine va fi strivit, a fost salvat un copilaş, iar familia salvatoare l-a adoptat.

Mărturisesc că s-au spus şi alte pilde şi alte întâmplări adevărate despre care aş putea să scriu, dar nu vreau să obosesc. De altfel, oricând puteţi veni în casa lui Dumnezeu şi vă veţi întâlni cu El şi prin cuvântul Părinţilor care, cu smerenie, fac lucrarea Lui. Dumnezeului nostru slavă!