Sfântul Kukşa de la Odessa: « Monahul nu se plânge şi nu se îndreptăţeşte. »

“După întoarcerea părintelui Kukşa la Lavra Pecerska, lui, cel iscusit şi încercat în viaţa duhovnicească, pecetluit cu dreptatea lui Hristos în diferite ispite, curăţit mai dinainte de scârbele, lipsurile şi prigoana purtată, Dumnezeu i-a încredinţat o nouă nevoinţă de slujire a lumii pătimitoare: duhovniceasca păstorire a oamenilor – stăreţia. Ateii, puţin credincioşii, cei în nevoi, cei răi, cei cuprinşi de păcate se îndreptau către preacuviosul chiar în clipele când ispitele erau de o mare ascuţime şi insuportabile, când oamenilor le secase orice nădejde[...] La rugăciunea părintelui Kukşa, ispitiţi de cele mai puternice încercări, oamenii începeau să meargă pe anevoiosul, strâmtul, însă adevăratul drum al mântuirii. Ştie numai Domnul pe câţi îi ajuta el şi pe câţi i-a cuprins cu atotiertătoarea şi cu atotacoperitoarea sa dragoste care atrăgea multă lume năzuind către el, oameni din întreaga Rusie. Aşa cum în urmă cu jumatate de veac, la Ierusalim, pelerinii îl înconjurau pe Cosma, străduindu-se să ia uleiul făcător de minuni care se prelinsese de la candela pe capul şi pe hainele lui ca să se ungă cu el, aşa şi acum, în patimitoarea Rusie, către părintele Kukşa veneau oameni credincioşi fără de număr, însetaţi de ajutorul şi harul lui Dumnezeu, revărsat prin rugăciunea, sfaturile duhovniceşti şi învăţăturile staretului sfânt.

Prin rugăciune, răbdare şi milă, cuvânt bun şi sfat duhovnicesc, stareţul întorcea pe oameni de la ateism şi de la viaţa păcătoasă şi-i aducea la Dumnezeu, întărind în credinţă pe cei puţin credincioşi şi îmbărbătând pe cei slabi şi cârtitori, îndulcind inimile celor cruzi şi împăcând pe cei învrăjbiţi, mângâind pe cei mâhniţi şi dându-le nădejde celor deznădăjduiţi de mântuire, deşteptând pe cei cuprinşi de nepăsare, pe cei fără orânduială şi pe cei ce dormeau în somnul păcatelor.

Părintele Kukşa a fost ca pâraiele de apă, curgând slăvit într-un ţinut însetat(cf. Is. 32, 2). După văpaia războiului, prigoanelor şi distrugerilor, un asemenea “ţinut al celor însetaţi” a fost pătimitorul popor rus. Oamenii şi-au venit şi mai mult în fire după seceta ateismului şi din nou au însetat după veşnica mântuire, după harul lui Dumnezeu, după mângâiere şi povăţuire duhovnicească. Stareţul, cu dragoste şi cu luare-aminte, s-a străduit să-i îndulcească şi să-i mângâie pe toţi. Pentru el, toţi oamenii erau ca propriii săi copii. El a trăit pentru ei, jertfindu-şi odihna cea atât de trebuincioasă.

Mărturisirea a fost lucrul de căpetenie al ascultării părintelui Kuksa, şi toţi tindeau să se mărturisească la el şi să primească sfat şi zidire sufletească. Stareţul nu-i condamna niciodată pe cei păcătoşi şi nu-i îndepărta, ci dimpotrivă, compătimitor, îi primea întotdeauna pe aceştia. El spunea:

 “Şi eu sunt păcătos şi iubesc pe cei păcătoşi. Nu e om pe pământ care să nu fi greşit. Numai Dumnezeu singur este fără de păcat, iar noi toţi suntem păcătoşi“.

Mitropolitul Ioan al Kievului, iubind pe binefăcătorul stareţ, l-a binecuvântat ca în fiecare zi să se împărtăşească cu Sfintele lui Hristos Taine şi să săvârşească în taină tunderea în monahism pentru cei ce vieţuiesc în lume şi sunt doritori să o primească, căci a ajunge la mănăstire în acele vremuri de prigoană ateistă era aproape imposibil.

A fi tuns în taină în monahism şi a trăi în lume era o nevoinţă foarte grea, în care se cerea deplina păstrare a acestei taine. Această nevoinţă era primejdios de purtat fără  experimentata cârmuire duhovnicească şi fără rugăciune puternică. Asemenea păstorului celui bun a fost stareţul Kukşa.

Pe cei ce se tundeau în monahism, el i-a învăţat ca nimănui să nu-i facă cunoscut aceasta. A interzis să se ţină la vedere, în mână, metaniile şi sfătuia ca la haina de deasupra să se coasă un buzunar mai adânc în care să fie ţinute metaniile, astfel încât, cu mâna stângă, acestea să poată fi atinse cu uşurinţă, spunând rugăciunea lui Iisus în biserică şi pe cale

I-a învăţat pe toţi să aibă răbdare şi să se smerească : « Monahul nu se plânge şi nu se îndreptăţeşte. »  Poruncea ca îmbrăcămintea să nu fie deosebită  de cea a oamenilor din lume. « Iar în chilie să se poarte haina monahală, dacă nimeni nu te vede. Mantia este obligatoriu să fie purtată în fiecare zi, măcar 15 minute, pentru că, trăind în lume, uiţi cine eşti. » Paramanul era îngăduit să se dea jos numai atunci când este de trebuinţă să se spele trupul. »

(Viaţa şi minunile Sfântului Kukşa de la Odessa, Ed. Sophia şi Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2009, pp29-33)

Vezi la adresa :

 http://stiri.ortodoxe.org/site-uri-personale/razboi-intru-cuvant/%E2%80%9Cdomnul-nu-i-lasa-pe-ai-sai%E2%80%9D-%E2%80%93-viata-si-harismele-unui-proroc-al-veacului-xx-sfantul-cuvios-kuksa-de-odessa

 o amplă selecţie din această carte .