“- Activitatea asta spirituală colectivă, să zic aşa, pe lângă faptul că v-a dat o preocupare, v-a şi unit sufleteşte, v-a ajutat să vă menţineţi crezul?
- Sigur că da.
- Cum era viaţă duhovnicească la Aiud în această perioadă? Părintele Iustin Pârvu spune despre generaţia care a supravieţuit temniţelor că: “Noi am fost înfrânţi, de fapt, când am ieşit din închisoare, fiindcă nu ne-am putut menţine la acelaşi nivel duhovnicesc.” Sunteţi de acord?
- Sigur că da. Fără discuţie. Pe urmă ne-am împrăştiat[...] la Aiud am stat o vreme cu părintele Tudor Beju. Eram la Zarcă şi a fost adus de la mină părintele Beju, care era foarte bolnav. Fusese operat pentru că avea probleme mari cu intestinele[...] Ei, părintele Beju a fost pentru mine de un mare ajutor spiritual. Era foarte credincios. Fusese la Baia- Sprie şi participase la toate slujbele, la toate acţiunile de acolo.
- În ce perioada l-aţi cunoscut la Aiud?
- Era prin 1961. Se desfiinţare mina şi el a fost adus în Zarca Aiudului. Pentru mine a fost un reviriment spiritual extraordinar. Acum, sigur, trecusem prin Piteşti, se terminase toată experienţa aceea, fusesem la Casimca, acolo, cu Costache şi Marcel, dar încă mai aveam în mine destule dureri şi destule nedumeriri. Şi părintele Beju a venit imediat şi a început să facă slujbe, să propovăduiască pe Dumnezeu. Era o celulă mică, cu şase oameni. Toţi eram credincioşi. Dar el a adus această revigorare a credinţei şi chiar a început să slujească. Făcea Liturghia sau Vecernia sau Utrenia, mai avea şi nişte Împărtăşanie pusă în cămaşă...
- Cum făcea Liturghia, cam care erau etapele?
- În general, făcea rar Liturghia. El stătea pe pat, noi stăteam la locurile noastre sau ne plimbam., ca să pară pentru cel ce ne supraveghea că facem cele obişnuite ale celulei. În acest timp îl ascultam pe părintele, care spunea ce ştia pe de rost din Liturghie.. Ascultam, ne plimbam şi răspundeam cu voce joasă “Doamne miluieşte” sau ce trebuia. Apoi făcea Împărtăşania cu ceea ce avea în cutele cămăşii. Scotea o fărâmă foarte mică, pe care o sfărâma şi mai tare, ca să ne putem împărtăşi toţi. Şi dincolo de încurajarea pe care ne-a adus-o, harul Sfintei Împărtăşanii a întărit foarte mult sufletul nostru.
- Vă şi spovedeaţi, nu?
- Da, sigur că da. Tot aşa: el stătea pe marginea patului şi noi la fel, ca şi cum am fi stat de vorbă între noi. Pentru că eram supravegheaţi, eram la Zarcă. Totuşi, odată am fost prinşi de gardian. Adică el a intrat brusc în celulă şi şi-a dat seama că e o slujbă şi l-a pedepsit pe părintele Beju, care venise deja cu un dosar de la mină. Noi n-am fost pedepsiţi. Iar părintele Beju, după ce şi-a terminat pedeapsa la izolare – cred că a stat şapte zile – nu-mi mai amintesc exact – s-a întors mai senin şi mai curajos. Pe urmă ne-au lăsat în pace. Ne mai prindeau uneori, dar nu ne mai făceau nimic.
- Cât aţi stat cu părintele Beju?
- Cam un an. După eliberare nu ştiu ce i s-a mai întâmplat. I-am pierdut complet urma. Mai târziu am aflat că ar fi murit...
- În perioada asta, v-au mai chemat pentru activităţi de reeducare?
- Nu, pentru că eu am fost eliberat exact înainte de a începe să-i scoată şi pe cei de la Zarcă la filme şi la alte lucruri de astea, la adunări generale în care se vorbea despre “copiii voştri care vă aşteaptă cu ochii plini de lacrimi să vă eliberaţi!”...”
Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu, Ed Christiana, Bucureşti, 2007, pag. 70-71
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu