Lucrarea spovedaniei este cheia mântuirii

“Lucrarea spovedaniei este cheia mântuirii. Deasa spovedanie are efectul cel mai puternic în efortul constant de înlăturare a patimilor : „Îndreptarea şi sporirea noastră pe calea mântuirii începe cu deasa spovedanie şi se continuă prin post şi rugăciune cu lacrimi, prin părăsirea păcatelor, milostenie, împăcarea cu toţi şi smerenie”(Pr Paisie Olaru). Deşi Taina Spovedaniei are puterea de a schimba un păcătos într-un înger frumos la chip, cum spunea Sfântul Nicodim Aghioritul, ea este un leac uitat de către creştini :

„Mărturisirea cea mult folositoare a sufletului a ajuns astăzi o Taină prea puţin de folos pentru suflet, la creştinii care - socotind că se curăţesc într-această baie- n-au ajuns nici măcar să se spele [...] fie că nu se mărturisesc deloc, fie că se mărturisesc foarte rar”.

Duhovnicul Paisie Olaru, recomandând spovedania deasă, pune accentul pe sinceritatea mărturisirii, deoarece numai cei care îşi predau sufletul în mâinile stareţului şi duhovnicului îşi văd încununate eforturile ascetice. Cei care vin rar la spovedanie dau mult de lucru duhovnicilor, chemaţi să-i asiste şi să-i ajute, progresează lent sau nu progresează deloc, nevalorificând în folosul lor duhovnicesc puterea Tainei.

„Mărturisirea este un leac, atât de puternic, încât, pe dată, nimiceşte orice otravă a păcatului–de moarte sau care se poate ierta–care este o răutate fără margini, şi nimiceşte orice boală nevăzută, aducând iarăşi în suflet sănătatea cea dinainte şi harul.[...] Şi este un leac care, prin urmările mai presus de fire pe care le aduce, întrece toate lucrurile firii”(Sf. Nicodim Aghioritul).

În gândirea Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, spovedania curată e un al doilea Botez, al pocăinţei, al lacrimilor, mai ostenitor, dar foarte necesar mântuirii. Părintele Paisie numea patima o « boală învechită », pentru tămăduirea căreia e nevoie de „un doctor iscusit, care, cu ajutorul lui Dumnezeu, să facă această grea operaţie de salvare prin mărturisirea păcatelor”, deoarece „Prima treaptă de salvare a omului este spovedania cu căinţă. Apoi urmează canonul. Păcătosul trebuie să facă un canon după putere pentru ispăşirea păcatelor sale" De aceea, strict legată de vindecarea patimilor este pocăinţa, o taină ea însăşi, cu efect purificator prin « zdrobirea inimii » pe care o provoacă atunci când este sinceră, permanentă şi deplină.”

“Pocăinţa, aflată mereu la îndemâna omului, nu necesită eforturi mari, dar are roadele cele mai vrednice de căutat, de aceea „Cel ce se pocăieşte cu adevărat toată ziua în care nu plânge o socoteşte ca pierdută, chiar dacă a săvârşit alte lucruri bune în ea”(Sf. Ioan Scararul). .Doar aşa se ajunge la necesara „durere lăuntrică a inimii pentru păcatele făcute”, de care vorbeşte Sf. Nicodim Aghioritul, durere care trebuie să întrunească trei calităţi : să fie lucrătoare, „atât de puternică încât să stăpânească inima ca să n-o lase să fie bântuită [...] de pofta trupului şi dulceaţa păcatului” , să fie de durată „ mare şi desăvârşită”, să producă „zdrobirea inimii” şi „sfărâmarea de tot”, al căror efect este ura faţă de păcat, şi să fie „ mai presus de fire” de la început până la sfârşit, să nu slăbească în intensitate. Durerea care declanşează pocăinţa e un dar al lui Dumnezeu . Ea trebuie să se îndrepte spre „bunătăţile cele mai presus de fire(cereşti), de care ne-am lipsit prin păcat” , urmărind împăcarea cu Dumnezeu şi unirea cu El în veşnicie.

Cel mai puternic stimulează pocăinţa gândul la moarte şi la judecata lui Dumnezeu : „Să cerem de la Dumnezeu, prin rugăciune, frica de Dumnezeu şi cugetare la moarte ; că frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii, iar frica de moarte şi de judecată ne păzesc de păcate şi ne îndeamnă la pocăinţă[...], din temerea de moarte se nasc lacrimile şi căinţa pentru păcate” . Nu o dată îşi sfătuia părintele Paisie Olaru fiii duhovniceşti : „Să nu uitaţi de moarte. Toţi aceia care au umblat după slava omenească şi s-au amăgit de grijile acestei lumi, la sfârşit au regretat amarnic, dar poate prea târziu” sau : „Să aveţi frica lui Dumnezeu şi să puneţi zilnic început bun. Cei care aţi şchiopătat, îndreptaţi-vă ; iar care nu aţi şchiopătat, stăpâniţi-vă, cu darul lui Domnului, să nu cădeţi. Că nu-i aşa de uşor a trai, dar este tare greu a muri” . Gândul acesta previne căderile în păcat, atrăgând, prin pocăinţă, harul lui Dumnezeu, care îl susţine pe om să nu cadă .

Cugetarea morţii se statorniceşte în sufletele care ,întrezărind ziua judecăţii, se tem de ea, se înfricoşează şi părăsesc păcatele : „Vai de acel om care va cădea în mâinile Dumnezeului celui viu ! [...] De la închisoare te mai scoate un avocat. Dar când se va umple cupa mâniei lui Dumnezeu, unde ne vom ascunde de la faţa Lui ? Să ne aducem mereu aminte de păcatele noastre şi de ceasul judecăţii viitoare şi în veac nu vom mai greşi” . Într-o altă împrejurare, Părintele Paisie a exclamat plângând : „ Vai ! Vai ! Vai ! Ce înfricoşată va fi judecata lui Dumnezeu cea de pe urmă !” .

Gândul la judecata viitoare deşteaptă frica de Dumnezeu, care se naşte din credinţă ,aproape simultan cu ea .Împreună sunt cele mai puternice stimulente ale faptei bune. Absenţa lor este primejdioasă, deoarece, „...dacă omul nu crede şi nu se teme de Dumnezeu, [...] cade în toate relele şi în prăpastia deznădejdii” . Ea pune capăt căutării plăcerilor lumeşti, înlocuieşte frica de lume, de durerile şi strâmtorările ei, porneşte de la o treaptă inferioară, a fricii de pedeapsa lui Dumnezeu, şi evoluează spre frica de a nu pierde bunătăţile Lui, promise în lumea de dincolo. După cum apreciază Părintele Stăniloae, frica de Dumnezeu este o forţă care întăreşte voinţa omului de a lupta cu patimile.

Şi Sfântul Isaac Sirul situează-în contextul urcuşului duhovnicesc- frica la temelia virtuţilor : „Firea omenească are nevoie de frică, pentru ca să nu treacă marginile ascultării de Dumnezeu. Iar dragostea de Dumnezeu face pe om să dorească lucrarea virtuţilor[...]Cunoştinţa duhovnicească urmează din fire, după lucrarea virtuţilor. Amândurora le premerg însă frica şi dragostea, iar dragostei îi este premergătoare frica” . O importanţă similară îi atribuie şi Părintele Paisie Olaru, aşezând-o temelie înţelepciunii, ca şi Sfinţii Părinţi.