Biserica prigonită(II)

Şi arhiepiscopul Ilarion (Troiţki), cu puţin înaintea morţii sale, însufleţindu-i pe ceilalţi deţinuţi din lagărul Solovski, zicea:

“Trebuie să credem că biserica va rezista. Fără această credinţă nu putem trăi. Fără Hristos, oamenii se vor mânca între ei. Acest lucru a fost înţeles chiar şi de Voltaire. Să rămână fie şi nişte luminiţe microscopice, acelea care abia pâlpâie. Odată, din aceste luminiţe, vor începe iarăşi toate.”

Cu toate prigoanele şi ameninţările, credincioşii n-au încetat să umple puţinele biserici rămase. În anii `30 chiar şi simpla vizită într-o biserică putea să-l bage pe cineva în temniţă. Într-unul din raporturile N.K. V. D.-ului se constată o creştere importantă a credincioşilor, iar la un recensământ din anul 1937, la o întrebare specială, au răspuns că cred în Dumnezeu două treimi din populaţia agrară şi o treime din cea urbană, adică mai mult de 50% din cetăţenii Uniunii Sovietice.

În istoria bisericească se întâmplă adesea, în vremuri de grele prigoane şi de cădere a credinţei, ca Domnul să nu lase poporul neajutorat. Vădeşte oameni sfinţi care stau precum stâncile. În perioada aceasta dificilă, când mănăstirile şi bisericile erau dărâmate, Dumnezeu a ridicat în neînsemnata şi uitata Viriţa o biserică vie şi nezidită de mână omenească, pe părintele Serafim. Sfântul Stareţ stătea ca o făclie aprinsă. Se ruga fierbinte, îi primea pe oameni ziua întreagă, îi întărea, îi mângâia. Era pentru toţi o oază de credinţă şi nădejde. O poezie de-a lui prooroceşte despre viitorul luminos al Bisericii Ortodoxe Ruse şi devine imn de nădejde pentru toţi.

De pe pământul rus furtuna va pleca,

Ale poporului păcate Domnul le va ierta.

Vederea crucii Sale frumuseţe va răspândi,

Pe bolţile bisericilor lumina se va ivi.

În Rusia noastră sfântă, până-n ultima zare

Toaca va bate blând o tainică chemare,

Şi treziţi din păcat ca dintr-un adânc somn,

Fiii ei vor umbla pe drum mântuitor

Credinţa va fi maica unei frăţeşti uniri

Şi lumii iar se vor deschide sfintele mănăstiri.

Poezia aceasta, scrisă în anul 1939, se transmitea de la un om la altul, era copiată pe foi şi, cu ajutorul “samizdat-urilor”[texte interzise care circulau clandestin], a fost împărţită pretutindeni, chiar şi în puşcării şi în locuri de exil, unde răspândea speranţă. În noaptea nesuferită care acoperise întreaga Rusie, la Viriţa strălucea făclia credinţei vii, pentru a ţine aprinsă nădejdea în sufletele oamenilor.

A fost o adevărată minune faptul că stareţul Serafim scăpase de arestare şi execuţie. E greu de crezut, fiindcă măsurile de reprimare se puseseră în practică peste tot, chiar şi în cele mai îndepărtate sate. În maşina nesătulă de reprimare a lui Stalin intraseră nenumărate vieţi, dar nimeni nu îndrăznise să ridice mâna asupra smeritului stareţ.”