Paul Evdokimov, Femeia în mântuirea lumii

Arhetipul femininului – Născătoarea de Dumnezeu. Preasfânta Fecioară este cea fără de al cărei consimţământ proiectul Întrupării nu s-ar fi realizat; trebuia ca Fecioara să-şi ofere de bunăvoie trupul pentru a se zămisli Hristos. Slujirea Fecioarei începe la Bunavestire, dar prinde rădăcini prin cruce; „fiat-ul Fecioarei conţine deja stabat Mater dolorosa de la piciorul crucii”; e o mucenicie, ca şi a Sfântului Ioan Botezătorul, încununată cu învierea sa, prin care mărturiseşte planul lui Dumnezeu cu făptura. Maica Domnului este prima fiinţă umană îndumnezeită, ea a atins plinătatea, e „cer”, „Biserică a lui Dumnezeu”, Rai dumnezeiesc”; destinul universal se împlineşte mai întâi în ea; în trupul ei dăruit lui Hristos, toţi oamenii au devenit părtaşi la firea divină; ea naşte Calea şi devine călăuză pe calea mântuirii, trecând prima prin moartea făcută neputincioasă şi atingând omenescul desăvârşit. În termenii lui Evdokimov, ea este „arhetipul Preoţiei împărăteşti feminine”, calitate simbolizată iconografic prin omofor, semnificând ocrotirea maternă, nu puterea sacerdotală. Sacerdoţiul e o funcţie masculină, or slujirea femeii nu se împlineşte prin funcţii, ci prin firea ei. Bărbatul, ca Hristos, sfinţeşte elementele acestei lumi şi le transformă în Împărăţie, iar femeia este Viaţă – Eva, dă viaţă, salvează, ocroteşte creaţia. Maica Domnului întruchipează harul, iubirea dumnezeiască de oameni. Ontologic, femininul e sânul făpturii, iar Fecioara zămisleşte Pruncul Sfânt în sânul sau. Bărbatul are sacerdoţiul haric şi funcţional, iar femeia ca arhetipul său „este chemată să-şi împlinească Preoţia împărătească prin fiinţa ei, prin natura ei, conform stării ei harismatice.

Maica Domnului, sfinţenia in aeternum, se află într-o relaţie specială cu sfinţii; într-o apariţie în faţa Sfântului Serafim de Sarov, ea îl numeşte „de aceeaşi seminţie cu noi”, seminţia castităţii îngereşti. Harisma specific feminină a curăţiei o au şi sfinţii; este efectul apropierii maxime de Dumnezeu, transformând omul în rug aprins; asceza bărbătească duce la neprihănirea Fecioarei. Maica Domnului nu face minuni, dar le declanşează, ca la nunta din Cana, unde apa, simbolizând patimile, se schimbă în vin nobil, preludiu euharistic. Fecioria depăşeşte fiziologicul, desemnând un spirit cast, care se asociază şi Tainei căsătoriei. Evlavia specială a marilor mistici faţă de Maica Domnului se axează pe starea de iubire faţă de toată făptura, trăită de ei sub inspiraţia Sfintei Fecioare. Prin neprihănirea ei maternă, ea rămâne cea mai puternică expresie a iubirii lui Dumnezeu faţă de om.

Fecioara luminează taina Treimii; maternitatea ei corespunde Paternităţii divine; prin Duhul Sfânt primeşte harisma maternităţii; există o legătură ontică a femininului cu Duhul; El lucrează asupra adâncului în care se va zămisli lumea; se pogoară peste pâine şi vin, transformându-le în Trupul şi Sângele Domnului, El face din cel botezat un mădular al lui Hristos; Duhul Sfânt lucrează până la sfârşitul veacului. Femininul este sub semnul Naşterii şi al Cincizecimii, pe când masculinul stă sub semnul Învierii, al Schimbării la Faţă şi al Parusiei. Maica Domnului a recuperat fecioria pe care a pierdut-o Eva. Fecioria s-a ridicat la ceruri, iar pe pământ a rămas feminitatea decăzută.