VII
Pe vremea apostolilor, casele erau biserici; acum biserica a ajuns casă; pe atunci nimic lumesc nu se grăia în casă; acum, nimic duhovnicesc nu se grăieşte în biserică; chiar aici, în biserică, aţi adus piaţa. Dumnezeu vă grăieşte, dar voi, în loc să ascultaţi în tăcere cele spuse, aţi schimbat lucrurile şi vorbiţi de cu totul altceva. Şi de-aţi vorbi de treburile voastre! Dar nu, vorbiţi şi auziţi cuvinte ce nu se cuvin! De asta plâng şi nu voi înceta a plânge. Nu stă în puterea mea să vă schimb casa aceasta, biserica aceasta, cu alta. Trebuie neapărat sa rămân aici până când voi pleca din viaţa aceasta. Primiţi-mă, dar, aşa cum a poruncit Pavel. Pavel nu poruncise corintenilor să-l primească la masa lor, ci în inima şi în sufletul lor(II Cor. 7, 2). Asta o cer şi eu de la voi: dragostea, prietenia aceea caldă şi sinceră! Dar dacă nici aceasta nu o vreţi, atunci iubiţi-vă cel puţin pe voi înşivă, îndepărtând din sufletul vostru trândăvia. Îndestulătoare mângâiere voi avea când voi vedea că vă purtaţi bine şi aţi ajuns mai buni. Şi aşa, vă voi arăta şi eu mai multă dragoste, chiar dacă iubindu-vă mai mult sunt iubit mai puţin. Multe sunt lucrurile care ne unesc! O singură masă ne stă tuturor înainte; un singur Tată ne-a născut; cu toţii am ieşit din acelaşi pântece; aceeaşi băutură ni s-a dat tuturor[...] ni s-a dat să bem şi dintr-un singur potir. Că Tatăl, vrând să ne facă să ne iubim unii pe alţii, a meşteşugit şi aceea ca să bem toţi dintr-un singur potir, semn de foarte puternică dragoste a unora cu alţii.
Eu nu sunt vrednic de apostoli![...] Nu sunt vrednic nu numai de ei, dar nici de umbra lor! Totuşi, faceţi cele ce trebuie făcute[...] Atunci veţi primi o şi mai mare răsplată când veţi arăta o dragoste atât de mare chiar faţă de cei pe care îi socotiţi nevrednici.. Nu vă spun cuvintele mele; iar voi nu aveţi alt învăţător pe pământ; şi eu vă dau ceea ce am primit; dându-vă, nu cer nimic mai mult de la voi decât dragostea voastră. Iar dacă sunt nevrednic şi de aceasta, voi fi totuşi îndată vrednic de ea, pentru că vă iubesc; că mi s-a poruncit să iubesc nu numai pe cei ce mă iubesc, ci şi pe duşmani. Cine ar fi, dar, atât de crud, atât de sălbatic, încât după ce a primit o lege ca aceasta, chiar de-ar fi plin de nenumărate păcate, ar mai putea să întoarcă spatele şi să urască pe cei care îl iubesc? Ne-am împărtăşit din masa cea duhovnicească, să ne împărtăşim şi din dragostea cea duhovnicească! Dacă tâlharii de drumul mare îşi uită sălbăticia când stau la masă unii cu alţii, ce cuvânt de apărare mai putem avea noi, care ne împărtăşim mereu cu Trupul Domnului, dar nici blândeţea acelora n-o imităm? Pentru mulţi oameni îndestulătoare pricină de iubire a fost nu numai masa, ci şi oraşul în care locuiau. Noi, însă, care trăim despărţiţi unii de alţii, de ce iertare mai suntem vrednici când avem şi acelaşi oraş şi aceeaşi casă şi aceeaşi masă şi aceeaşi cale şi aceeaşi uşă şi aceeaşi rădăcină şi aceeaşi viaţă şi acelaşi Păstor şi acelaşi Împărat şi acelaşi Învăţător şi acelaşi Judecător şi acelaşi Creator şi acelaşi Tată şi când toate ne sunt comune?
Cereţi, oare, să fac minunile pe care le făceau apostolii când intrau în casele credincioşilor, să curăţ leproşii, să alung demonii, să înviez morţii? Dar cea mai mare dovadă a nobleţii şi dragostei voastre este tocmai că aţi crezut în Dumnezeu fără aceste probe. Şi pentru această pricină şi pentru alta Dumnezeu a pus capăt minunilor. Dacă acum, când nu se mai fac minuni, oamenii înzestraţi cu alte însuşiri, de pildă cu înţelepciunea sau cuvioşia, se laudă atâta, se mândresc şi se dezbină unii de alţii, ce prăpăstii nu s-ar face între oameni dacă ar mai săvârşi şi minuni?
[...] Nu căuta, dar, minuni, ci sănătatea sufletului! Nu căuta să vezi un mort înviat; ai aflat doar că toată lumea va învia. Nu căuta să vezi orb tămăduit, ci uită-te că acum toţi oamenii văd mai bine şi mai cu folos. Caută şi tu să vezi la fel cu ei şi îndreaptă-ţi ochiul tău! Dacă toţi am trăi cum trebuie, păgânii ne-ar admira mai mult decât pe făcătorii de minuni. Minunile sunt luate de multe ori drept năluciri şi mai au şi altă faimă rea, deşi minunile făcute de sfinţi nu sunt ca acestea; viaţa curată, însă, nu poate fi niciodată defăimată aşa; că virtutea închide gurile tuturora.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri III, în PSB 23, paginile 402-404
Alte cuvinte de folos:Despre dragoste
„Acum însă vedem că majoritatea oamenilor au cu totul alte temeiuri de dragoste şi prietenie[decât pe Hristos]. Unul iubeşte pentru că e iubit; altul, pentru că este cinstit; altul, pentru că cutare i-a fost de folos la o nevoie sau la o afacere oarecare; altul, pentru altă pricină asemănătoare. Cu greu vei găsi pe cineva care, pentru dragostea lui Hristos, să iubească pe aproapele său cu adevărat si aşa cum trebuie să-l iubească. Pe cei mai mulţi dintre oameni îi leagă unii de alţii afacerile si treburile lumeşti. Sf. Pavel n-a iubit aşa, ci pentru Hristos. Din pricina asta la Pavel, chiar când nu era iubit aşa cum iubea el, dragostea lui nu se stingea, pentru că-i pusese rădăcină puternică dragostea de Hristos. Acum însă lucrurile sunt cu totul altfel. Continuare la : http://iuliana-koinonia.blogspot.com/2009/03/despre-dragoste.html
Conştiinţa noastră ne pârăşte pe noi
Dumnezeu a pus în sufletul nostru un judecător neobosit şi priveghetor necontenit - conştiinţa. Într-adevăr, printre oameni nu este nici un judecător care să fie aşa de treaz, precum conştiinţa noastră. Dintre judecătorii omeneşti, unii se mituiesc, alţii se câştigă prin măguliri, alţii se intimidează prin frică, şi încă multe altele îi împiedică de la judecata cea dreaptă, însă tribunalul conştiinţei nu se biruieşte prin toate acestea, ci poţi să măguleşti, să dai daruri, să ameninţi sau să faci orice, această judecătorie pururea va rosti hotărârea cea dreaptă, chiar şi asupra gândurilor tale celor păcătoase. Şi tocmai cel ce a săvârşit păcatul se osândeşte pe sine, chiar când nu-1 părăsesc alţii. Şi aceasta nu se întâmplă o dată sau de două ori, ci foarte adeseori, în toată viaţa. De ar fi trecut oricât de mult timp, conştiinţa niciodată nu uită cele petrecute, atât în timpul când se săvârşeşte păcatul, cât şi înainte şi după săvârşirea lui, se ridică asupra noastră ca un pârâş complet, iară mai cu seamă după isprăvirea păcatului, în timpul săvârşirii păcatului, suntem beţi şi nu băgăm seama la conştiinţă aşa de bine, dar după ce păcatul s-a săvârşit şi s-a isprăvit, iar pofta s-a împăcat, atunci vine boldul cel amarnic al căinţei. Aici se întâmplă cu totul împotriva celor ce zice Sfânta Scriptură despre femeile născătoare, înainte de naştere pătimesc dureri multe şi nesuferite, iară după ce au născut, ele simt uşurare şi durerile trec (In. 16, 21). Continuare la:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu